ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5112/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2604/3 din 23 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta I.R.G. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a solicitat obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri pentru imobilul-teren și construcții în suprafață de 1294 mp, situat în București, sector 2, imobil ce a făcut obiectul notificării nr. 664/2001. Prin sentința civilă nr. 409 din 23 martie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea reclamantei, a constatat calitatea sa de persoană îndreptățită, potrivit disp.

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu privire la imobilul situat în București, sector 2, construcție și teren în suprafață totală de 1294 mp și a dispus acordarea de despăgubiri pentru teren și construcție (potrivit fișei tehnice a imobilului, Anexa 3 la Nota de reconstituire), ca măsuri reparatorii în echivalent potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, reclamanta și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită cu certificatele de moștenitor nr. 1519/1982 și nr. 992 din 18 iulie 1984. S-a avut în vedere că bunicul său, I.A. a fost moștenit de mama reclamantei I.A.M., a cărei succesiune a fost acceptată de reclamantă.

Sub aspectul calității de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a imobilului, s-a constatat că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate. În acest sens, s-a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea bunicului său I.A., imobil ce a fost dobândit prin moștenire de la tatăl său I.I. , conform procesului-verbal autentificat sub nr. 2895/1930 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

De asemenea, conform adreselor nr. 714 din 10 februarie 2003 și nr. 1376 din 3 mai 2003 emise de Serviciul Evidența Proprietății s-a constatat că imobilul, situat în București la adresa indicată anterior a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 3917, proprietar I.A., imobilul construcție fiind demolat în baza Decretului nr. 74 din 13 martie 1980, unde a figurat în tabelul anexă la poziția 5. Cu privire la restituirea imobilului, instanța de fond a reținut susținerile reclamantei confirmate de înscrisul intitulat „Notă de reconstituire", potrivit căruia terenul este ocupat în totalitate de elemente de sistematizare, respectiv bloc 9, post trafo, bloc 5-7, trotuare de protecție, alei, zone verzi, aspecte ce fac imposibilă restituirea în natură, situație în care se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

La acordarea acestor măsuri, instanța a reținut că, trebuie avută în vedere fișa tehnică a imobilului, iar în privința construcției demolate, anexa 3 la Nota de reconstituire, care nu a fost contestată de către niciuna din părți. Prin decizia civilă nr. 31A din 18 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 409 din 23 martie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă I.R.G. Instanța a reținut în esență că, greșit tribunalul a stabilit că apelantul nu a respectat obligația de a răspunde la notificare în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, contrar disp.

art. 25 și art. 23 din Legea nr. 10/2001. Astfel, s-a arătat că unitatea investită cu soluționarea notificării, în cazul în care nu respectă indicația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori nu acordă persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori nu propune acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului. A fost invocată și decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, în sensul că, disp.

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității investite cu soluționarea notificării. In speță, reținându-se că de la data depunerii notificării de către intimata- reclamantă au trecut 9 ani, fără ca apelantul-pârât să se pronunțe asupra notificării, s-a apreciat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de a soluționa notificarea.

In această situație, instanța de apel a constatat că în mod legal prima instanță a procedat la stabilirea calității reclamantei de persoană îndreptățită. Față de împrejurarea că intimata-reclamantă a dovedit calitatea de succesoare a persoanei de la care a fost preluat imobilul, precum și existența dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia la data preluării abuzive, s-a reținut că în mod corect a constatat tribunalul calitatea reclamantei de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de la autorul său, fiind îndreptățită la măsuri reparatorii conform art. 1 și art. 7 din același act normativ.

Susținerea apelantului-pârât, în sensul că instanța de judecată nu putea decât să oblige pârâtul să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fără a putea obliga ea însăși la acordarea despăgubirilor, s-a întemeiat pe disp. art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Conform alin. (2) al acestui articol, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile ori dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei sau dispozițiilor.

Procedura urmează etapele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 247/2005, respectiv analizarea dosarelor și întocmirea rapoartelor de evaluare, după parcurgerea acestor etape urmând să fie emisă decizia ce reprezintă titlul de despăgubire. Instanța de apel corect a conchis că nu se poate considera în cazul nefînalizării procedurii administrative după o perioadă atât de lungă, ca în speța de față, că instanța de judecată nu ar putea să soluționeze fondul notificării și să stabilească calitatea de persoană îndreptățită a contestatoarei, administrând probele necesare pentru stabilirea dreptului la despăgubiri, deoarece în caz contrar ar încălca dreptul de acces la instanță consacrat prin art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împotriva deciziei civile nr. 31A din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, pe care a criticat-o pentru nelegalitate prin prisma motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, pârâtul susține că instanța de apel a reținut greșit că nu și-a respectat obligația prevăzută de lege și nu a procedat la emiterea dispoziției sau deciziei în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, prin care reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor pentru imobilul-teren și construcții în suprafață de 1294 mp, situat în București, sector 2, în condițiile în care nu au fost depuse toate actele necesare soluționării notificării, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la capătul de cerere prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent se învederează că reclamanta avea obligația să depună dovezi prin care să arate că nu s-au încasat despăgubiri în momentul preluării imobilului de către stat (declarații autentificare sau declarații pe proprie răspundere), pentru a fi obligată la restituirea respectivei sume, actualizată cu coeficientul de actualizare, stabilit conform legii. Examinând recursul prin prisma criticii formulate de pârât, Înalta Curte îl reține ca nefondat pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din aceeași lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin dispoziție sau decizie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare a despăgubirilor.

Dacă unitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă indicația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură, ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al unității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului. Trebuie avut în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 - Secții Unite, pronunțată asupra recursului în interesul legii a stabilit că disp.

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se interpretează în sensul că, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația prin care s-a solicitat restituirea imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare. Așa cum corect a stabilit instanța de apel, lipsa răspunsului unității deținătoare investită cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul de a restitui imobilul și un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul persoanei care se consideră nedreptățită de a se adresa instanței competente, pentru că nicio lege nu îngrădește exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Nici critica recurentului referitoare la susținerea că reclamanta nu a depus o declarație expresă din care să rezulte că nu mai are probe de depus nu este întemeiată. Instanța de recurs reține că Legea nr. 10/2001 nu prevede o asemenea obligație. în art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare unitară a legii se face o precizare, în sensul că după depunerea tuturor actelor doveditoare pe care persoana îndreptățită le posedă și o precizare că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza respectivelor acte, însă acest lucru nu echivalează cu obligația celui îndreptățit să dea o declarație expresă scrisă.

Corect a reținut instanța de apel acordarea de despăgubiri pentru terenul și construcția ce a aparținut autorului reclamantei, ca măsuri reparatorii în echivalent potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, această procedură urmând etapele prevăzute de art. 16 din lege, respectiv analizarea dosarelor și întocmirea raportului de evaluare, ca în final să se emită decizia ce reprezintă titlul de despăgubire. Astfel, este evident că pentru nefinalizarea procedurii administrative după trecerea unei perioade de aproape 9 ani de la data înregistrării notificării reclamantei, instanța a soluționat fondul notificării, stabilind calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, dreptul la despăgubiri, mod în care nu i s-a încălcat accesul la instanță.

Față de aceste considerente, reținându-se că recursul pârâtului este nefondat, urmează ca în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 31A din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2010.