ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5112/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5112/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

2604/3 din 23 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului

București, secția a

V-a civilă, reclamanta I.R.G. a chemat

în

judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a solicitat

obligarea

acestuia la acordarea de despăgubiri pentru imobilul-teren și

construcții în suprafață de 1294 mp, situat în

București,

sector 2, imobil ce a făcut obiectul notificării nr.

664/2001.

Prin sentința civilă nr. 409 din 23

martie 2009, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis acțiunea

reclamantei, a constatat calitatea sa de persoană îndreptățită, potrivit disp.

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu privire la imobilul

situat în București, sector 2, construcție și teren în suprafață totală de 1294

mp și a dispus acordarea de

despăgubiri

pentru teren și construcție (potrivit fișei tehnice a imobilului, Anexa

3 la Nota de reconstituire), ca măsuri

reparatorii în echivalent potrivit Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că, reclamanta și-a

dovedit calitatea de

persoană îndreptățită cu certificatele de moștenitor nr. 1519/1982 și nr. 992

din 18 iulie 1984.

S-a avut în vedere că bunicul său, I.A. a fost moștenit de mama

reclamantei I.A.M., a cărei succesiune a fost

acceptată de

reclamantă.

Sub aspectul calității de persoană

îndreptățită la restituirea prin echivalent

a imobilului, s-a constatat că reclamanta a făcut dovada dreptului de

proprietate.

În acest sens, s-a reținut că

imobilul în litigiu a fost proprietatea bunicului

său I.A., imobil ce a fost dobândit prin moștenire

de la tatăl său I.I.

, conform procesului-verbal autentificat sub nr.

2895/1930 de Tribunalul

Ilfov, Secția

Notariat. De asemenea, conform adreselor nr. 714 din 10 februarie 2003

și nr. 1376 din 3 mai 2003 emise de Serviciul

Evidența Proprietății s-a constatat

că

imobilul, situat în București la adresa indicată anterior a fost preluat în

baza

Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 3917, proprietar I.A., imobilul

construcție fiind demolat în baza

Decretului nr. 74 din 13 martie 1980, unde a

figurat în tabelul anexă la

poziția 5.

Cu privire la restituirea

imobilului, instanța de fond a reținut susținerile

reclamantei

confirmate de înscrisul intitulat „Notă de reconstituire", potrivit căruia

terenul este ocupat în totalitate de elemente de sistematizare, respectiv

bloc 9, post trafo, bloc 5-7, trotuare de

protecție, alei, zone verzi, aspecte ce fac imposibilă restituirea în natură,

situație în care se impune acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

La acordarea acestor măsuri,

instanța a reținut că, trebuie avută în vedere

fișa tehnică a

imobilului, iar în privința construcției demolate, anexa 3 la Nota

de reconstituire, care nu a fost contestată de

către niciuna din părți.

Prin decizia civilă nr. 31A din 18

ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a

civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței

civile

nr. 409 din 23 martie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, în

contradictoriu cu

intimata-reclamantă I.R.G.

Instanța a reținut în esență că,

greșit tribunalul a stabilit că apelantul nu a

respectat obligația de a răspunde la notificare în termen de 60 de zile

de la data

înregistrării

notificării, contrar disp. art. 25 și art. 23 din Legea nr. 10/2001. Astfel,

s-a arătat că unitatea investită cu soluționarea notificării, în cazul în

care nu respectă indicația instituită prin art.

25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a

se pronunța asupra cererii de

restituire în natură ori nu acordă persoanei

îndreptățite

în compensare alte bunuri sau servicii ori nu propune acordarea de despăgubiri

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz,

de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa

răspunsului unității deținătoare,

respectiv

al entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul

restituirii

imobilului.

A fost invocată și decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Secții

Unite, în sensul că, disp. art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,

trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe

fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei

sau dispoziției de

respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat

al unității deținătoare sau al entității investite cu soluționarea notificării.

In speță, reținându-se că de la

data depunerii notificării de către intimata-

reclamantă au trecut 9 ani,

fără ca apelantul-pârât să se pronunțe asupra notificării, s-a apreciat că

pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de a soluționa notificarea.

In această situație, instanța de apel a constatat că în mod legal

prima

instanță a procedat la stabilirea

calității reclamantei de persoană îndreptățită.

Față de împrejurarea că intimata-reclamantă a dovedit calitatea de

succesoare a persoanei de la care a fost preluat

imobilul, precum și existența

dreptului de proprietate în patrimoniul

acesteia la data preluării abuzive, s-a

reținut

că în mod corect a constatat tribunalul calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a)

și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat

abuziv de

la autorul său, fiind îndreptățită la măsuri reparatorii

conform art. 1 și art. 7 din același act normativ.

Susținerea apelantului-pârât, în sensul că instanța de judecată nu

putea decât să oblige pârâtul să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, fără a putea obliga ea însăși la acordarea

despăgubirilor, s-a întemeiat pe disp. art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Conform alin. (2) al acestui articol,

notificările formulate potrivit prevederilor

Legii

nr. 10/2001, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la

data intrării în vigoare a prezentei legi se predau pe bază de proces-verbal de

predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de deciziile ori

dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a

cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor

conducătorilor

administrației publice centrale, conținând propunerile motivate de acordare a

despăgubirilor, după caz, de situația aferentă acestora, inclusiv orice acte

juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de

persoana îndreptățită, în termen de 30 de zile de

la data rămânerii definitive a

deciziei sau dispozițiilor. Procedura

urmează etapele prevăzute de art. 16 din

Legea

nr. 247/2005, respectiv analizarea dosarelor și întocmirea rapoartelor de

evaluare,

după parcurgerea acestor etape urmând să fie emisă decizia ce reprezintă titlul

de despăgubire.

Instanța de apel corect a conchis că nu se poate considera în cazul

nefînalizării procedurii administrative după o

perioadă atât de lungă, ca în speța de față, că instanța de judecată nu ar

putea să soluționeze fondul notificării și să

stabilească calitatea de

persoană îndreptățită a contestatoarei, administrând probele necesare pentru

stabilirea dreptului la despăgubiri, deoarece în caz

contrar ar încălca dreptul de acces la instanță consacrat prin art. 6

paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Împotriva deciziei civile nr. 31A

din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă,

în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul

General, pe care a criticat-o pentru

nelegalitate

prin prisma motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, pârâtul susține că

instanța de apel a reținut greșit că nu și-a respectat obligația prevăzută de

lege și nu a

procedat la emiterea

dispoziției sau deciziei în termen de 60 de zile de la data

înregistrării notificării, prin care reclamanta a

solicitat acordarea despăgubirilor pentru imobilul-teren și construcții în

suprafață de 1294 mp, situat în București,

sector 2, în condițiile în

care nu au fost depuse toate

actele

necesare soluționării notificării, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la capătul de cerere

prin care s-a dispus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent se

învederează că reclamanta avea obligația să

depună

dovezi prin care să arate că nu s-au încasat despăgubiri în momentul

preluării

imobilului de către stat (declarații autentificare sau declarații pe proprie

răspundere), pentru a fi obligată la restituirea respectivei sume,

actualizată cu coeficientul de actualizare, stabilit

conform legii.

Examinând recursul prin prisma

criticii formulate de pârât, Înalta Curte îl

reține ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 25 din

Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile

de la data înregistrării notificării, sau, după caz, de la data

depunerii actelor

doveditoare,

potrivit art. 23 din aceeași lege, unitatea deținătoare este obligată să

se pronunțe prin dispoziție sau decizie motivată

asupra cererii de restituire în

natură sau de acordare a despăgubirilor.

Dacă unitatea investită cu

soluționarea notificării nu respectă indicația

instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se

pronunța asupra cererii

de

restituire în natură, ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de

zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor,

lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al unității investite cu

soluționarea

notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului.

Trebuie avut în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia

nr. XX din 19 martie 2007 - Secții

Unite, pronunțată asupra recursului în interesul

legii a stabilit că

disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, se interpretează în sensul

că, instanța de judecată este

competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația prin care s-a solicitat

restituirea

imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în

cazul refuzului nejustificat al unității

deținătoare de a răspunde la notificare.

Așa cum corect a stabilit instanța de apel, lipsa răspunsului unității

deținătoare investită cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul de a

restitui imobilul și un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că

nicio dispoziție legală nu limitează dreptul persoanei care se consideră

nedreptățită de a se adresa instanței competente, pentru că nicio lege nu

îngrădește exercitarea dreptului oricărei persoane

de a se adresa justiției pentru

apărarea intereselor sale legitime.

Nici critica recurentului referitoare la susținerea că reclamanta nu a

depus o declarație expresă din care să rezulte că nu mai are probe de depus nu

este întemeiată.

Instanța de recurs reține că Legea nr. 10/2001 nu prevede o asemenea

obligație. în art. 25.1 alin. (4) din Normele

metodologice de aplicare unitară a legii

se face o precizare, în sensul că după depunerea tuturor actelor

doveditoare pe care persoana îndreptățită le posedă și o precizare că nu mai

deține alte probe,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe

numai pe baza respectivelor acte, însă acest lucru nu echivalează cu obligația

celui îndreptățit să dea o declarație expresă scrisă.

Corect a reținut instanța de apel

acordarea de despăgubiri pentru terenul și

construcția ce a aparținut

autorului reclamantei, ca măsuri reparatorii în echivalent potrivit Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, această procedură

urmând

etapele prevăzute de art. 16 din lege, respectiv analizarea dosarelor și

întocmirea

raportului de evaluare, ca în final să se emită decizia ce reprezintă titlul de

despăgubire.

Astfel, este evident că pentru nefinalizarea

procedurii administrative după

trecerea

unei perioade de aproape 9 ani de la data înregistrării notificării

reclamantei, instanța a soluționat fondul

notificării, stabilind calitatea de

persoană

îndreptățită a reclamantei, dreptul la despăgubiri, mod în care nu i s-a

încălcat

accesul la instanță.

Față de aceste considerente,

reținându-se că recursul pârâtului este

nefondat, urmează ca în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art.

304 pct. 9

C. proc. civ. să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București

prin Primarul General împotriva deciziei nr. 31A din 18 ianuarie 2010 a

Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 11 octombrie 2010.