ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3814/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3814/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 06 februarie 2009, reclamanta C.V.G.

a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar

General, contestație împotriva Dispoziției nr. 11036 din 5 ianuarie 2009, emisă

de Primarul Municipiului București, solicitând desființarea în parte a acestei

dispoziții și obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziție prin care să se

dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul,

teren de 887,00 mp și construcție de 606,02 mp, situat în București, sector 3.

Reclamanta a formulat cerere de

introducere în cauză a numitei L.R.M.A., precizând la termenul de judecată din

data de 09 martie 2009, că cererea a fost formulată în temeiul dispozițiilor

art. 57 C. proc. civ., deoarece aceasta poate pretinde aceleași drepturi ca și

reclamanta, astfel încât, dobândește calitatea de intervenient în interes

propriu în proces.

Prin sentința civilă nr. 375 din 16

martie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis

contestația și cererea de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a

numitei L.R.M.A., formulate de reclamanta C.V.G.; s-a anulat Dispoziția nr. 11036

din 05 ianuarie 2009 emisă de Primarul Municipiului București; a fost obligat

pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să dispună acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul format din teren în

suprafață totală de 587 mp și construcție demolată în suprafață totală

construită și desfășurată de 506,02 mp, situat în București, sector 3, imposibil

de restituit în natură persoanelor îndreptățite C.V.G. și L.R.M.A.; totodată, a

fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 lei

către contestatoare.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 11036 din 05 ianuarie 2009 emisă de

Primăria Municipiului București prin Primar General, s-a dispus revocarea

Dispozițiilor nr. 5762 din 02 martie 2006, nr. 7205 din 18 decembrie 2006 și

nr. 8908 din 23 octombrie 2007 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent pentru cota de 3/4 din imobilul format din teren în suprafață

totală de 887 mp și construcție demolată în suprafață totală construită

desfășurată de 606,02 mp, situat în București, sector 3, imposibil de restituit

în natură persoanelor îndreptățite C.V.G. și L.R.M.A.

Reclamantele au contestat această

dispoziție, arătând că în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, măsurile cu caracter reparator trebuiau stabilite pentru

întregul imobil care a aparținut autorului lor C.D.N., așa cum rezultă din

actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 635 din 16 ianuarie 1920.

În urma decesului autorului C.D.N.

au rămas ca moștenitori N.C.T., N.V.F., B.G.E. și I.N.E., așa cum rezultă din

procesul-verbal de carte funciară nr. 30704/1940.

Potrivit certificatului de

moștenitor nr. 28 din 24 februarie 2003 defuncta I.N.E. a avut ca moștenitori

pe reclamanta C.V.G. și pe I.I.C.

Moștenitoarea defunctului N.C.T. este

intervenienta L.R.M.A., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 25

din 28 februarie 2005.

La rândul său, N.C.T. este

moștenitorul surorii sale B.E., conform certificatului de moștenitor nr.

82/1972.

Prin urmare, intervenienta, ca

moștenitoare a lui N.C.T. deține cota de 1/2 din succesiunea autorului comun C.D.N.,

iar reclamanta cota de 1/4.

Având în vedere că notificarea

formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost formulată de reclamantă și de N.C.T.,

prin Dispoziția ce face obiectul prezentei contestații s-a recunoscut dreptul

acestora la acordarea de măsuri reparatorii pentru cota de 3/4 din imobilul

format din teren în suprafață totală de 887 mp și construcție demolată în

suprafață totală construită desfășurată de 606,02 mp, situat în București, conform

actelor menționate mai sus, însă, nu s-a recunoscut în favoarea acestora și dreptul

aferent cotei de 1/4 ce a aparținut moștenitoarei autorului comun, N.V.F., al

cărei moștenitor nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Având în vedere faptul că, în

conformitate cu prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 „de cotele

moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de

cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus

în termen cerere de restituire”, tribunalul a constatat întemeiată cererea ca

reclamanta și intervenienta să beneficieze de cota ce ar fi revenit

comoștenitoarei autorului comun N.D.C., N.V.F.

Împotriva acestei sentințe, a

formulat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 603/A din 19

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primar General, cu obligarea acestuia la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 400 lei către intimata C.V.G., reținând

următoarele considerente:

În ceea ce privește critica vizând

greșita acordare în cauză a masurilor reparatorii pentru suprafața de 887 mp teren

și construcția demolată în suprafața de 606,02 mp, aceasta este nefondată, Curtea

reținând în primul rând, că prin apelul formulat, apelantul nu contestă

calitatea de persoane îndreptățite a celor două intimate de a primi despăgubiri

în temeiul Legii nr. 10/2001, ci doar limitele în care urmează a fi efectuată

propunerea pentru acordarea acestor despăgubiri, susținând că ele nu ar putea

fi decât echivalente cotei de 3/4 din succesiune, care le-ar fi revenit acestora

în calitatea de moștenitoare legale ale titularului dreptului de proprietate

asupra imobilului preluat abuziv de stat, conform Codului civil.

Așa cum rezultă din actele

dosarului, imobilul în litigiu a aparținut numitului N.C. iar cele două

intimate, au probat calitatea de moștenitori ai numiților N.T., B.G.E. și I.E.,

moștenitori ai fostului proprietar al imobilului, alături de N.V.F.

Pe de altă parte, verificând

notificarea aflată la fila 100 - dosar fond, s-a constatat că aceasta a fost

formulată de reclamantă și autorul intervenientei și a vizat întregul imobil

situat în București, sector 3.

Astfel, conform dispozițiilor art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în situația în care numai o parte

dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut restituirea

imobilului, cota-parte corespunzătoare din moștenire ce s-ar fi cuvenit acelora

dintre succesibili care nu au înțeles să uzeze de dreptul de a solicita măsuri reparatorii,

este culeasă de către ceilalți comoștenitori.

În virtutea acestui drept de

acrescământ, chiar dacă un singur moștenitor ar fi formulat cererea de

restituire în natură, unitatea deținătoare era obligată să dispună restituirea

în natură a întregului imobil, aceasta fiind unica modalitate în care unitatea

deținătoare are obligația să acționeze, întrucât dreptul de acrescământ este

conferit de lege moștenitorilor acceptanți.

Din acest punct de vedere apărarea

formulată de apelantul-pârât, în sensul că a procedat la stabilirea dreptului

celor două intimate la masuri reparatorii în conformitate cu constatările

efectuate pe cale administrativă de către instituția prefectului, nu poate fi

apreciată ca fiind fondată.

Faptul că, în cadrul exercitării de

către prefect a controlului de legalitate al actelor administrative emise de

Primar, s-a apreciat, în cadrul unei adrese premergătoare emiterii dispoziției

contestate, asupra legalității actelor administrative emise anterior în

soluționarea aceleiași notificări, solicitându-se subiectului îndreptățit în

temeiul Legii nr. 10/2001 - primarul - să procedeze la emiterea unei dispoziții

conforme normelor de drept, nu poate fi în aprecierea curții, un fine de

neprimire al contestației cu care a fost investită instanța de fond, o atare

interpretare fiind contrară atât prevederilor înscrise în art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, cât și celor înscrise în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Pe de altă parte, Curtea a avut în

vedere considerentele expuse în decizia nr. 20/2007 pronunțata de Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secțiile Unite, potrivit cu care, „din moment ce s-a

reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a

notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi

atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în

art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin

hotărâre judecătorească, este evident că instanța, investită cu cenzurarea

deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la

posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă

decizie/dispoziție de restituire în natură, ci, în virtutea dreptului său de

plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, este îndreptățită să

cenzureze decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură

și, în măsura în care, constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o

poate anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat

de stat fără titlu valabil.

De asemenea, așa cum s-a statuat în

decizia nr. 9/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile

Unite, în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândește

ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile și, respectiv,

dispozițiile privind imobilele aflate sub incidența acestei legi sunt acte

juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii intră în sfera de competență

procesuală pur civilă, competența materială a secției civile a tribunalului de

a soluționa asemenea litigii fiind impusă de ansamblul reglementărilor

internaționale și naționale aplicabile într-un asemenea domeniu.

In ceea ce privește critica referitoare

la modul de soluționare a cererii contestatoarei, având ca obiect obligarea

apelantului la plata cheltuielilor de judecată, aceasta este nefondată, având

în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „

partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată”.

În raport de această dispoziție

legală, Curtea a reținut că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de

judecată stă culpa procesuală astfel că, partea din vina căreia s-a purtat

procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea

câștigătoare, astfel că, apelantul-pârât necăzând în pretenții, în sensul art.

274 C. proc. civ., culpa sa procesuală a fost corect reținută, în raport de

soluția pronunțata în ceea ce privește acțiunea cu care a fost investită prima

instanță.

Pe de altă parte, contestatoarea a

făcut dovada că fost obligată să avanseze, în vederea susținerii procesului,

sume de bani reprezentând onorariu de avocat, astfel că avea dreptul să le recupereze

de la partea care a pierdut litigiul.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a

declarat și motivat recurs apelantul-pârât Municipiul București prin Primar

General, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

O primă critică formulată în

dezvoltarea motivelor de recurs, vizează dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, la momentul preluării abuzive de către stat.

În acest sens se arată că, în mod

greșit Curtea de Apel a respins apelul declarat de Municipiul București prin

Primar General „și a admis apelul reclamanților”, având în vedere că, potrivit

art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra

cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Așadar, termenul de 60 zile, pentru

îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de

restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea nr. 10/2001, pct. 23.1

H.G. nr. 498/2003).

Obligația de a depune actele

doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea

Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la

notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost

soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3

luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin

O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste

prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp

suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea

susținerea notificării.

O altă critică formulată prin

motivele de recurs, vizează faptul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada faptului

că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a

imobilului în litigiu.

Dacă persoana îndreptățită a primit

o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea

diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a

construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a

despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform

legislației în vigoare.

Recurentul-pârât solicită în consecință,

ca instanța să aibă în vedere faptul că la dosarul administrativ nu există dovezi

din care să rezulte faptul dacă s-au primit sau nu despăgubiri conform Legii

nr. 10/2001.

Examinând recursul prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Astfel, referitor la dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu la momentul preluării

abuzive de către stat, se constată că imobilul situat în București, sector 3 a fost proprietatea autorului reclamanților, N.C., care l-a dobândit potrivit contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 635 din 16 octombrie 1920.

Imobilul compus din teren în

suprafață de 887,00 mp și construcții în suprafață de 606,02 mp a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, pozițiile 4006 și 5502, de la N.C.,

I.N. și E.

În temeiul Legii nr. 10/2001, au

formulat notificare reclamanta C.V.G. și numitul N.T., autorul reclamantei L.R.M.A.,

prin care au solicitat Primăriei Municipiului București restituirea în natură

sau prin echivalent a imobilului situat în București, sector 3.

Se constată, în cauză, că nu toți

moștenitorii proprietarilor deposedați abuziv de către stat au solicitat

restituirea imobilului în baza legii speciale de reparație, care este Legea nr.

10/2001, situație în care, cota-parte corespunzătoare din moștenirea acestora

este culeasă de către ceilalți comoștenitori în temeiul art. 4 alin. (4) din

legea specială.

În virtutea acestui drept de

acrescământ conferit de lege moștenitorilor acceptanți, unitatea deținătoare

era obligată să dispună restituirea întregului imobil, astfel cum s-a solicitat

prin notificare, sens în care, instanțele anterioare au dispus în mod corect în

cauză.

Pe de altă parte, se constată că în

calea de atac a apelului, apelantul-pârât Municipiul București prin Primar

General nu a contestat calitatea de persoane îndreptățite a celor două

intimate-reclamante, astfel cum a reținut în mod expres instanța de apel, în

raport de actele doveditoare depuse, atât în etapa administrativă, cât și în cea

judiciară a procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001. Din acest punct de

vedere, criticile pe care recurentul-pârât nu le-a formulat în apel la adresa

sentinței primei instanțe, nu mai pot fi formulate pentru prima dată în recurs,

fiind vorba despre un recurs

omisso medio

, inadmisibil, sub acest aspect.

O altă critică formulată în recurs privește

faptul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada că nu s-au încasat despăgubiri

la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu.

Cu privire la acest aspect, Înalta

Curte apreciază că este de notorietate faptul că, pentru imobilele naționalizate

în temeiul Decretului nr. 92/1950, nicio persoană de la care statul român a

preluat asemenea imobile nu a fost despăgubită.

Pe de altă parte, intimatele-reclamante

nu puteau să facă dovada unui fapt negativ, revenind recurentului-pârât în

cauză sarcina de a proba această susținere, respectiv existența unor astfel de despăgubiri.

Totodată, Înalta Curte constată că

recurentul-pârât formulează pentru prima dată în recurs această critică,

nefiind invocată și în apel, context în care, nu poate fi primit un motiv de

recurs

omisso medio

, acesta fiind inadmisibil.

Pentru toate aceste considerente, în

raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat, iar în raport de art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 410 lei cheltuieli de

judecată către intimata-reclamantă C.V.G., reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei

nr. 603 A din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul pârât la plata

sumei de 410 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.V.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie

2010.