ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4413/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin dispoziția nr. 9951 din 25

martie 2008, Primarul General al Municipiului București, a propus acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea notificatorului E.M., pentru

imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață 252 mp și

construcție demolată în suprafață de 547 mp.

La 7 mai 2008, persoana îndreptățită

a contestat această dispoziție, solicitând instanței  -  în contradictoriu cu

Primarul General al Municipiului București prin Primar General  -  să oblige pârâții

la emiterea unei dispoziții „suplimentare” de soluționare a notificării

formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care să i se recunoască dreptul la

reparație pentru toți cei 277,20 mp, ce au făcut obiectul cererii de restituire

a terenului preluat de la autorii săi și să dispună ca măsurile reparatorii să

fie acordate sub forma compensării cu un alt imobil similar.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 279 din 2 martie

2009, a admis în parte contestația și anulând în parte dispoziția, a obligat

pârâții la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafața

totală de 227 mp teren, situat în București, sector 5.

A menținut restul dispozițiilor

cuprinse în actul contestat.

Aceeași instanță, prin încheierea

din 1 iunie 2009 a admis cererea contestatorului și a dispus îndreptarea erorii

materiale strecurată în dispozitivul sentinței, în sensul că terenul în

legătură cu care se acordă măsurile reparatorii, este în suprafață de 277,20 mp,

și nu de 227,20 mp, cum din eroare s-a menționat.

Pentru a pronunța această hotărâre

tribunalul a reținut în esență că deși, prin dispoziția atacată s-a recunoscut

calitatea notificatorului de persoană îndreptățită a beneficia de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, în mod greșit, în conținutul actului, emitentul a reținut o

suprafață mai mică decât cea deținută de autorii contestatorului, încălcându-se

astfel dispozițiile art. 23 din lege.

Cât privește opțiunea

contestatorului de a se compensa suprafața notificată, cu un alt imobil de aceeași

valoare, prima instanță a avut în vedere „nota” depusă de intimată la dosar,

din care rezultă că, la momentul emiterii dispoziției, aceasta nu dispunea de

bunuri sau servicii care puteau fi acordate în compensare, apreciindu-se că,

sub acest aspect, dispoziția nu încalcă prevederile legii.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, care, prin decizia nr. 199/A din 24 noiembrie 2009, a respins ca

tardiv apelul reclamantului și ca nefondat apelul intimatului pârât.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal, Municipiul București prin Primar General care, invocând

temeiurile prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în

apel pe considerentul greșitei mențineri a soluției vizând obligația sa de a

anula dispoziția atacată și de a propune despăgubiri pentru întreaga suprafață,

de 277,20 mp.

Astfel, susține în esență recurenta,

contestatorul trebuia să depună odată cu notificarea, toate actele de care

acesta înțelegea să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, Normele

Metodologice condiționând pronunțarea asupra notificării și de existența unei

declarații exprese în sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea

persoanei îndreptățite la restituire, sau că nu s-au încasat despăgubiri la

momentul preluării.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din

Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin Legea

nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz,

ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și - în

cazul moștenitorilor - cele care atestă această calitate … și orice alte

înscrisuri necesare dovedirii pretențiilor de restituire, decurgând din acest

act normativ, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

În interpretarea acestui text,

practica, instanțelor este constată în sensul că sintagma folosită de

legiuitor, vizează doar procedura derulată, ulterior notificării, de către

entitatea investită cu soluționarea cererii privind acordarea măsurilor

reparatorii, nu și etapa contencioasă a atacării deciziei sau dispoziției, în

fața instanței judecătorești.

În adevăr, din nicio dispoziție a

legii nu rezultă că persoana îndreptățită, în combaterea deciziei de respingere

a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanță, din care să rezulte

calitatea sa de proprietar sau de moștenitor al fostului proprietar al

imobilului ce face obiectul cererii de restituire.

Ca atare, cum legea nu cuprinde o

asemenea dispoziție prevalează principiul realizării dreptului, în raport cu

cel al respectării procedurii.

În speță, din actele cauzei rezultă

că imobilul în litigiu a aparținut autorilor contestatorului, M.A. și E.M.Ș.,

fiind preluat abuziv conform Decretului nr. 92/1950, care, la poziția nr. 2549

din Anexă, individualiza imobilul ca fiind format din teren în suprafață de

277,20 mp și construcție, corp A + B, cu o suprafață construită desfășurată de

547 mp (a se vedea, în acest sens, și adresa nr. 4036 din 16 octombrie 2001 a SC

C. SA necontestată - f. 10, dos. 16799/3/2008 al Tribunalului București, secția

a III-a civilă).

Tot astfel, planul de situație

eliberat de Direcția Administrație a Primăriei Municipiului București, atestă

că terenul preluat de la autorii celui în cauză, era în suprafață de 277,20 mp

(f. 115 dos fond).

Ca atare, în mod corect instanța de

control judiciar, în legătură cu suprafața efectivă pentru care contestatorului

i se cuvin măsuri reparatorii - a făcut în cauză aplicațiunea dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în lipsa unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive, sau aceasta a fost pusă în executare.

Cât privește critica vizând lipsa

unei declarații „autentificate” date de către contestator referitoare la

încasarea vreunor despăgubiri, aceasta apare ca superfluă față de modalitatea

în care a fost preluat imobilul (naționalizare prin Decretul nr. 92/1950) și

respectiv recunoașterea calității de persoană îndreptățită a celui în cauză,

prin însăși dispoziția atacată.

Astfel, obiectul litigiului l-a

constituit modalitatea despăgubirii și respectiv suprafața imobilului ce a

făcut obiectul cererii de restituire prin echivalent.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 199 A din 24 noiembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14

septembrie 2010.