ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4413/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin dispoziția nr. 9951 din 25 martie 2008, Primarul General al Municipiului București, a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea notificatorului E.M., pentru imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață 252 mp și construcție demolată în suprafață de 547 mp. La 7 mai 2008, persoana îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței - în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București prin Primar General - să oblige pârâții la emiterea unei dispoziții „suplimentare” de soluționare a notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care să i se recunoască dreptul la reparație pentru toți cei 277,20 mp, ce au făcut obiectul cererii de restituire a terenului preluat de la autorii săi și să dispună ca măsurile reparatorii să fie acordate sub forma compensării cu un alt imobil similar.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 279 din 2 martie 2009, a admis în parte contestația și anulând în parte dispoziția, a obligat pârâții la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafața totală de 227 mp teren, situat în București, sector 5. A menținut restul dispozițiilor cuprinse în actul contestat. Aceeași instanță, prin încheierea din 1 iunie 2009 a admis cererea contestatorului și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței, în sensul că terenul în legătură cu care se acordă măsurile reparatorii, este în suprafață de 277,20 mp, și nu de 227,20 mp, cum din eroare s-a menționat.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut în esență că deși, prin dispoziția atacată s-a recunoscut calitatea notificatorului de persoană îndreptățită a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în mod greșit, în conținutul actului, emitentul a reținut o suprafață mai mică decât cea deținută de autorii contestatorului, încălcându-se astfel dispozițiile art. 23 din lege. Cât privește opțiunea contestatorului de a se compensa suprafața notificată, cu un alt imobil de aceeași valoare, prima instanță a avut în vedere „nota” depusă de intimată la dosar, din care rezultă că, la momentul emiterii dispoziției, aceasta nu dispunea de bunuri sau servicii care puteau fi acordate în compensare, apreciindu-se că, sub acest aspect, dispoziția nu încalcă prevederile legii.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care, prin decizia nr. 199/A din 24 noiembrie 2009, a respins ca tardiv apelul reclamantului și ca nefondat apelul intimatului pârât. În cauză, a declarat recurs în termen legal, Municipiul București prin Primar General care, invocând temeiurile prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel pe considerentul greșitei mențineri a soluției vizând obligația sa de a anula dispoziția atacată și de a propune despăgubiri pentru întreaga suprafață, de 277,20 mp.

Astfel, susține în esență recurenta, contestatorul trebuia să depună odată cu notificarea, toate actele de care acesta înțelegea să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, Normele Metodologice condiționând pronunțarea asupra notificării și de existența unei declarații exprese în sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire, sau că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și - în cazul moștenitorilor - cele care atestă această calitate … și orice alte înscrisuri necesare dovedirii pretențiilor de restituire, decurgând din acest act normativ, pot fi depuse până la data soluționării notificării. În interpretarea acestui text, practica, instanțelor este constată în sensul că sintagma folosită de legiuitor, vizează doar procedura derulată, ulterior notificării, de către entitatea investită cu soluționarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, nu și etapa contencioasă a atacării deciziei sau dispoziției, în fața instanței judecătorești.

În adevăr, din nicio dispoziție a legii nu rezultă că persoana îndreptățită, în combaterea deciziei de respingere a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanță, din care să rezulte calitatea sa de proprietar sau de moștenitor al fostului proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de restituire. Ca atare, cum legea nu cuprinde o asemenea dispoziție prevalează principiul realizării dreptului, în raport cu cel al respectării procedurii. În speță, din actele cauzei rezultă că imobilul în litigiu a aparținut autorilor contestatorului, M.A. și E.M.Ș., fiind preluat abuziv conform Decretului nr. 92/1950, care, la poziția nr. 2549 din Anexă, individualiza imobilul ca fiind format din teren în suprafață de 277,20 mp și construcție, corp A + B, cu o suprafață construită desfășurată de 547 mp (a se vedea, în acest sens, și adresa nr. 4036 din 16 octombrie 2001 a SC C. SA necontestată - f. 10, dos.

16799/3/2008 al Tribunalului București, secția a III-a civilă). Tot astfel, planul de situație eliberat de Direcția Administrație a Primăriei Municipiului București, atestă că terenul preluat de la autorii celui în cauză, era în suprafață de 277,20 mp (f. 115 dos fond). Ca atare, în mod corect instanța de control judiciar, în legătură cu suprafața efectivă pentru care contestatorului i se cuvin măsuri reparatorii - a făcut în cauză aplicațiunea dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, sau aceasta a fost pusă în executare.

Cât privește critica vizând lipsa unei declarații „autentificate” date de către contestator referitoare la încasarea vreunor despăgubiri, aceasta apare ca superfluă față de modalitatea în care a fost preluat imobilul (naționalizare prin Decretul nr. 92/1950) și respectiv recunoașterea calității de persoană îndreptățită a celui în cauză, prin însăși dispoziția atacată. Astfel, obiectul litigiului l-a constituit modalitatea despăgubirii și respectiv suprafața imobilului ce a făcut obiectul cererii de restituire prin echivalent. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 199 A din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2010.