ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5161/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții E.A.Ș. și E.Ș.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primar general, obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului situat în București, str. I.M., compus din teren în suprafață de 178 mp și construcție - subsol, parter și două etaje, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 7407 din anexa la decret, ulterior construcția fiind demolată conform Decretului nr. 108/1988, pentru realizarea ansamblului Piața Victoriei.

Reclamanții au arătat că imobilul a fost dobândit de mama reclamanților, S.S., și fratele acesteia, S.A.F., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, reclamanții fiind moștenitorii celor doi autori, potrivit certificatelor de moștenitor depuse la dosar. Totodată, reclamanții au precizat că au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, respectiv, nr. 3173 din 13 august 2001 și 33826 din 17 septembrie 2005, prin care au solicitat despăgubiri în echivalent, primăria refuzând, în mod nejustificat, să răspundă prin emiterea unei decizii motivate de soluționare, deși aceștia au depus declarații notariale, în sensul că pentru imobilul naționalizat n-au primit despăgubiri.

Reclamanții au invocat Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prioritatea dreptului comunitar față de dreptul intern, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența internă în materie vizând principiul despăgubirii efective.

Prin Sentința civilă nr. 1433 din 11 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București să emită, în favoarea reclamanților, propunere de acordare de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, str. I.M., compus din teren în suprafața de 178 mp și construcție parter și două etaje, în valoare de 4.691.137 RON; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamanților suma de 4.691.137 RON; a obligat pârâții la 800 RON, cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a avut în vedere Decizia în interesul legii nr. XX din 2007, prin care s-a stabilit că lipsa răspunsului unității deținătoare la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 poate fi asimilat unui răspuns negativ și deschide persoanei îndreptățite calea de a se adresa direct instanței de judecată care este competentă să statueze asupra fondului pretențiilor formulate prin notificare.

Prin urmare, faptul că în cauză, unitatea deținătoare, pârâtul Municipiul București, prin primar general, nu a soluționat Notificarea nr. 3173 din 13 august 2001 formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 nu constituie un fine de neprimire și nu atrage inadmisibilitatea acțiunii, ci, dimpotrivă, deschide acestora calea prezentei acțiuni, care, în privința pârâtului Municipiul București, prin primar general, are tocmai natura juridică a unei contestații în sensul art. 26 alin. (3) din lege.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a avut în vedere faptul că acești pârâți nu au fost chemați în judecată în calitate de unitate deținătoare implicată în soluționarea notificării, ci în temeiul altui raport juridic, legat de obligativitatea statului de a asigura un cadru legislativ și executiv coerent și eficient, de natură a permite o reală și efectivă reparare a prejudiciului suferit de foștii proprietari prin răpirea bunului lor în timpul regimului comunist. În acest sens, H.G.

nr. 34/2009, normă-cadru ce reglementează funcționarea acestei instituții, prevede în art. 3 pct. 81 că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, iar în art. 3 prevede, printre atribuțiile Ministerului Finanțelor, și pe cele privind coordonarea și administrarea veniturilor statului, precum și a datoriei publice. Pe de altă parte, inclusiv fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor prin Fondul "Proprietatea", se constituie sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de Statul Român și administrată de Ministerul Finanțelor, până la transmiterea acțiunilor către persoanele fizice îndreptățite, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat repetat România, acordând despăgubiri foștilor proprietari, aceste sume fiind achitate de Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului Român. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că acțiunea reclamanților a fost întemeiată, atât pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și pe dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul formulând practic o acțiune întemeiată pe două etape, una în care să i se soluționeze pe fond notificarea formulată, în raport de Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin recunoașterea calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 și cealaltă care să valorifice dreptul astfel recunoscut.

Sub primul aspect în discuție, al aplicabilității Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că, prin Notificarea nr. 3173 din 13 august 2001, trimisă prin B.E.J. S.N., S.S. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. M., compus din teren în suprafață de 178 mp și construcție, subsol, parter și două etaje, care a aparținut notificatoarei și fratelui său S.A.F., conform actului de vânzare-cumpărare din 18 septembrie 1935, a fost preluat abuziv prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 și demolat conform Decretului nr. 108/1988 pentru realizarea Ansamblului Piața Victoriei. Tribunalul a constatat că, prin actul de vânzare-cumpărare din 18 septembrie 1935, cumpărătorii E.S., născută S., și S.A.F.

au dobândit dreptul de proprietate asupra lotului 3 din imobilul situat în București, B-dul B., identificat ulterior ca fiind situat în str. I.M., compus din teren în suprafață de 178 mp și casă formată din subsol - trei camere de servitori, 3 pivnițe și spălătorie, parter și două etaje având fiecare un hol, 3 camere și dependințe, astfel cum rezultă din actul menționat și din Procesul-verbal întocmit la 23 ianuarie 1943 de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București nr. 61240/1940. De pe urma defunctului S.A.F. a rămas unică moștenitoare S.S. în calitate de soră, astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor din 8 decembrie 2005 eliberat de B.N.P. M.V. De pe urma defunctei S.S.

au rămas ca moștenitori reclamanții E.A.Ș. și E.Ș.C., astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor din 20 octombrie 2005 eliberat de B.N.P. D.G. Reclamanții dovedesc astfel calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/200. În ceea ce privește imobilul, tribunalul a constatat că acesta a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind înscris în listele anexe la poziția 7407, astfel cum rezultă din Adresa nr. 68499/7143 din 21 februarie 2003, eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, ulterior construcția fiind demolată și terenul fiind afectat realizării Ansamblului Piața Victoriei. Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S.I., valoarea actuală a imobilului este de 4.691.137 RON, respectiv 1.113.438 euro.

Tribunalul a constatat că preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, că restituirea acestuia în natură nu mai este posibilă, fiind aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1), (2), (8) și (9) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, a obligat pârâtul Municipiul București să emită în favoarea reclamanților propunere de acordare de despăgubiri bănești pentru imobil în valoare de 4.691.137 RON.

Sub cel de-al doilea aspect în discuție, al aplicabilității art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a constatat că acesta garantează dreptul de proprietate al cetățenilor din statele semnatare, garanție care înseamnă nu doar dreptul la restituirea unui bun preluat abuziv de autoritățile statale după semnarea convenției, ci garantează și orice valoare patrimonială, inclusiv creanțe, la care reclamantul poate pretinde o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv a unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, în măsura în care legile interne îi defavorizează pe cetățenii români în comparație cu tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, se aplică cu prioritate acestea din urmă și, cum în speță este vorba despre un drept fundamental - dreptul de proprietate, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prioritar față de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că, în situația în care principiul restituirii proprietăților a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea legislativă, administrativă sau execuțională în ceea ce privește aplicarea acestui principiu, este de natură să dea naștere, dacă persistă în timp și în absența unei reacții coerente și rapide a statului, unei situații echivalente cu neîndeplinirea obligației statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Broniovski împotriva Poloniei, Păduraru împotriva României, Străin și alții împotriva României; Porteanu împotriva României; Radu împotriva României).

În același sens, Curtea a stabilit că în condițiile în care Fondul Proprietatea nu este operațional după atât de multă vreme, soluția acordării despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu asigură o reală și efectivă reparație persoanelor care au fost private o perioada atât de îndelungată de bunurile lor și care sunt obligate să suporte și o lipsă prelungită a despăgubirii după recunoașterea dreptului lor (Tudor împotriva României).

Practic, deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură, ceea ce deschide reclamantului dreptul la a obține despăgubiri efective în baza art. 1 Protocolul nr. I adițional la Convenție de la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Chiar dacă potrivit Legii nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, nu are calitatea de a acorda despăgubiri, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenție, față de principiile afirmate de jurisprudența Curții în materia acordării de despăgubiri, tribunalul a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, pentru capătul de cerere prin care se solicită plata despăgubirilor, iar acțiunea este întemeiată, conform celor ce preced.

Împotriva cestei sentințe au declarat apel pârâții Municipiul București, prin primar general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pârâtul Municipiul București, prin primar general, a arătat că prima instanță, în mod greșit a obligat această instituție să emită dispoziție care să cuprindă măsurile reparatorii în echivalent în cuantum de 4.692.137 RON, cu privire la imobilul în litigiu, întrucât instituția competentă pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor este Comisia Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007, prin care se reglementează procedura și modalitățile de despăgubire efective pentru imobilele preluate abuziv.

Municipiul București nu are obligația legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, iar reclamanții au invocat doar Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, ignorând decizia ulterioară, nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunțată de aceeași instanță, potrivit căreia instanța este obligată să țină seama la soluționarea pe fond a cererii, de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor. S-a adus critică și cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată de 800 RON, solicitând și aplicarea criteriilor din art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că, în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, în speță nefiind incidente prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce au în vedere doar cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată de Primăria Municipiului București, în urma notificării, și în care apelantul-pârât ar avea legitimare pasivă; prevederile art. 1, 28, 20 din Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005 stabilesc în mod clar competențele în situația în care bunurile nu pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite. Analizând raportul de expertiză efectuat la fond, s-a constatat că nu s-a avut în vedere la evaluare și blocajul actual al tranzacțiilor imobiliare, când cererea este mult mai mică decât oferta, numărul tranzacțiilor fiind practic nul - aspect ce conduce la o diminuare, apreciată la 30 - 40% a valorii imobilului în litigiu.

Pârâtul a mai arătat că, în mod greșit instanța de fond a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată, acesta nefiind culpabil de evicțiune, respectiv de declanșarea litigiului pendinte, potrivit art. 274 C. proc. civ. Instanța de apel a dispus o suplimentare a probatoriului, în sensul că expertul tehnic să răspundă la obiecțiunile invocate în apel de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Expertul tehnic S.I.

a răspuns obiecțiunilor formulate, în sensul că, având în vedere corectarea valorii de piață, în contextul crizei economice care a avut și are în continuare, ca efect, un trend descrescător al valorii imobilelor și chiar blocajul tranzacțiilor, astfel cum s-a susținut în mod corect în obiecțiuni, s-a apreciat aplicarea unei corecții a valorilor bunurilor - teren și construcție din expertiza de la fond, de minus (-) 20%, valoarea totală de piață a imobilului devenind de 890.750 euro (3.752.909 RON). La solicitarea instanței, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 a comunicat la dosar variantele de valorificare a titlurilor de despăgubiri emise stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin decizie, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007 și nr. 62/2010. În situația în care se optează pentru despăgubiri în numerar, titlul de plată se va emite după expirarea perioadei de 2 ani prevăzută de O.U.G. nr. 62/2010 și în această perioadă, titlul de despăgubire va putea fi valorificat, doar prin conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat acțiunea.

S-a făcut precizarea că Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori București în data de 25 ianuarie 2011. Prin Decizia civilă nr. 646/A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile pârâților; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general, să emită propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul în litigiu; a respins acțiunea față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsă calitate procesuală pasivă; a înlăturat măsura obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Referitor la apelul formulat de Municipiul București, prin primar general, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 26 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în situația în care imobilul nu poate fi restituit în natură, unitatea deținătoare este obligată să emită decizie/dispoziție motivată prin care să propună acordarea de despăgubirii în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, așadar nu unitatea deținătoare are abilitatea (în speță, Municipiul București, prin primar general) de a stabili cuantumul despăgubirilor, ci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 62/2010. Instanța de apel a mai reținut că, prin recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 s-a statuat că instanța este obligată să țină seama la soluționarea pe fond a cererii, de dispozițiile Titlului VII din legea nr. 247/2005 privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor. Critica privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat apelantul-pârât la fond, în sensul de a se face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de reducere, potrivit criteriilor prevăzute de acest text de lege, a fost apreciată ca nefondată, întrucât, raportat la refuzul soluționării notificării, se reține culpa pârâtului, care a determinat pe reclamanți să se adreseze instanței de judecată, cu consecința suportării de către acesta și a cheltuielilor de judecată, ca parte căzută în pretenții, potrivit art. 247 C. proc.

civ. Cu privire la apărările intimaților-reclamanți, instanța de apel a constatat că prevederile legislației în materie primează, sunt de actualitate și deplin aplicabile, în acord cu Convenția Europeană privind Drepturile Omului, cu pactele și tratatele internaționale la care România este parte - astfel cum statuează și Decizia nr. 33/2008 dată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu privire la aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, urmează a fi avută în vedere și altă decizie dată în recursul legii, nr. 53/2007, invocată în apelul declarat. Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe", iar din relațiile obținute la dosar, se constată că în prezent Fondul Proprietatea este funcțional.

Referitor la apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat că legiuitorul a prevăzut în mod expres prin art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 situația în care Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă ca reprezentant al statului, respectiv, doar în cazul în care nu se cunoaște unitatea deținătoare, și anume, când aceasta nu a fost identificată de către Primăria Municipiului București, Or, aceste situații nu se regăsesc în speță, întrucât unitatea deținătoare este Municipiul București, prin primar general, care a și fost notificat în mod legal de către reclamanți. Prin urmare, în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată.

Critica vizând valoarea expertizată a imobilului în litigiu și-a găsit soluționarea direct în apel, prin răspunsul la obiecțiunile formulate la expertiza tehnică de la fond, depus la dosar, ca o chestiune ce ținea de probatoriul administrat. În ceea ce privește obligarea la cheltuielile de judecată de la fond, în lipsă de calitate procesuală pasivă, acest pârât nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată, nefiind parte căzută în pretențiuni. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții E.A.Ș., E.Ș.C., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Recurenții-reclamanți E.A.Ș., E.Ș.C.

au formulat următoarele critici: I. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că aceasta nu a arătat de ce a înlăturat susținerile reclamanților cu privire la aplicabilitatea Deciziei în interesul legii nr. 20/2007, reținând, în mod greșit, că stabilirea cuantumului despăgubirilor prin sentința apelată este nelegală și reținând, în mod greșit, incidența Deciziei în interesul legii nr. 52/2007.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește aspectele legate de constatarea calității de persoane îndreptățite și obligarea instituției deținătoare de a emite propunere de acordare a despăgubirilor, iar în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor și obligația statului de reparare a prejudiciului suferit, acțiunea a fost întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, a cărui aplicare este prioritară față de Legea nr. 247/2005, aspecte ce nu au fost motivate de către instanța de apel. II. Hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor legale în materie.

În acest sens, arată că, referitor la măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv, titluri de participare la Fondul „Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să conducă la acordarea efectivă de despăgubiri. În atare situație, în absența unor prevederi de natură să asigure aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, ceea ce impune, conform art. 20 din Constituția României, prioritatea de aplicare a normei comunitare.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arată că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singurul subiect de drept ce are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește restituirea contravalorii imobilului în litigiu fiind Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, în considerarea culpei acestuia generată de preluarea abuzivă. Așa cum a constatat și jurisprudența europeană, Statul Român nu și-a îndeplinit nici până în prezent obligația pozitivă de a reglementa o modalitate echitabilă de reparare a prejudiciului creat foștilor proprietari prin deposedările abuzive, sens în care sunt incidente dispozițiile răspunderii civile delictuale.

Referitor la obiecțiunile formulate de Statul Român la raportul de expertiză sub aspectul evaluării imobilului, arată că acestea au fost formulate tardiv, situație față de care în mod greșit instanța de apel le-a admis în cadrul judecării apelului. Dacă existau nelămuriri sub acest aspect se impunea efectuarea unei noi expertize. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța de apel nu a acordat ceea ce s-a cerut, respectiv, a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată solicitate și dovedite de această parte în apel în cuantum de 250 RON, reprezentând onorariu provizoriu expertiză.

Referitor la recursul reclamanților, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele argumente: I. Critica potrivit căreia hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că aceasta nu a arătat de ce a înlăturat susținerile reclamanților cu privire la aplicabilitatea Deciziei în interesul legii nr. 20/2007, reținând, în mod greșit, că stabilirea cuantumului despăgubirilor prin sentința apelată este nelegală și reținând, în mod greșit, incidența în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 52/2007, nu poate fi primită.

Apelul pârâtului Municipiul București, prin primar general, a vizat greșita obligare a acestei părți le emiterea unei dispoziții de restituire care să cuprindă măsurile reparatorii în echivalent în cuantum de 4.692.137 RON, în condițiile în care competența stabilirii cuantumului despăgubirilor aparține Comisiei Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Decizia în interesul legii nr. 52/2007, prin care s-a statuat că instanța este obligată să țină seama la soluționarea pe fond a cauzei de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu contravine Deciziei în interesul legii nr. 20/2007, prin care s-a conferit plenitudine de competență instanțelor judecătorești în soluționarea notificărilor și nu înlătură de la aplicare această decizie, cum greșit susțin recurenții-reclamanți, ci doar reglementează modul de stabilire al cuantumului despăgubirilor în echivalent, în procedura administrativă ulterioară obligării pârâtului la despăgubire. Conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți, ceea ce nu înseamnă însă, că instanța trebuie să răspundă tuturor argumentelor folosite de părți pentru susținerea pretențiilor lor, fiind suficient ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că au fost analizate, în ansamblu, toate susținerile și cererile părților. Or, în speță, sub aspectul motivării, hotărârea atacată îndeplinește atât exigențele dispozițiilor legale sus-arătate, cât și pe cele ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană, conform cărora obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu se concretizează în elaborarea unui răspuns detaliat la fiecare argument, noțiunea de proces echitabil presupunând ca o instanță internă să examineze cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției.

De altfel, critica formulată nu se circumscrie motivului de recurs privind nemotivarea hotărârii, ci, în realitate, reprezintă o critică privind greșita interpretare și aplicare a legii, care, însă, nici sub acest aspect nu poate fi primită. II. Referitor la greșita constatare a calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nici această critică nu este fondată.

Astfel, prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a statuat că „în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă". Contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situație premisă existența unei decizii/dispoziții administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea de restituire în natură, ori refuzul nejustificat al persoanei juridice de a răspunde la notificare (situația reclamanților din prezenta cauză), refuz care echivalează cu o respingere a cererii de a stabili măsuri reparatorii (sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. 20/2007, invocată de reclamanți).

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia/dispoziția de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură, ori refuzul nejustificat de a soluționa o asemenea solicitare pot fi atacate de persoana îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării. Rezultă că raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște între persoana juridică care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa. Așadar, în cadrul raporturilor juridice descrise mai sus, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, nu este titular de drepturi și obligații.

Sub acest aspect, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, despre care recurenții-reclamanți arată că ar fi fost greșit interpretate și aplicate, întrucât acest text de lege instituie o excepție singulară care atrage calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și anume aceea de a nu se cunoaște unitatea deținătoare, condiție care în speță nu este îndeplinită. Această abordare nu încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât de garanțiile oferite de norma comunitară nu poate beneficia decât persoana care are un „bun" în sensul acestui text legal.

În acest sens, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a redefinit noțiunile de „bun" și „speranță legitimă", statuând că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Prin urmare, nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant. În speță, la data sesizării instanței de judecată reclamanții nu aveau un „bun actual", pentru că nu exista o decizie administrativă sau judecătorească care să le recunoască, direct sau indirect, dreptul de proprietate.

Reclamanții nu se pot prevala nici de o „speranță legitimă", deoarece „creanța de restituire" în sensul Convenției Europene este o creanță sub condiție, în sensul că, la data sesizării instanței ea nu este suficient de stabilă pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În aceste circumstanțe, obligarea statului român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanții beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi primită, întrucât la momentul sesizării instanței aceștia nu aveau un bun și o creanță suficient consolidată, de natură a-i îndreptăți să se prevaleze de o speranță legitimă în sensul normei evocate.

Nici constatarea nefuncționalității Fondului Proprietatea în cadrul numeroaselor hotărâri CEDO în cauze pronunțate împotriva României nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestației întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedura în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine ulterior stabilirii dreptului prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar rolul statului în respectarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.' Or, crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor, se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești. Instanțele de judecată, însă, nu pot avea viziunea de ansamblu a legiuitorului, nu pot realiza studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți. Pe cale de consecință, nu există nicio garanție că obligarea Statului Român, prin ea însăși, ar accelera și eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.

Așa fiind, cu luarea în considerare și a celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011 privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în litigiile de gen, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a respins acțiunea reclamanților față de această instituție pentru lipsă calitate procesuală pasivă. Criticile formulate de reclamanți cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză și la obiecțiunile formulate la acesta reprezintă chestiuni de apreciere și evaluare a probatoriilor ce nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv aspecte de nelegalitate. Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru următoarele motive: Conform art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Rezultă, astfel, o condiție expresă, de obligare a uneia dintre părțile litigante, la plata cheltuielilor avansate de către cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume, ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul. Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri.

În speță, apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis prin decizia atacată în prezenta cauză, fiind respinsă acțiunea față de această parte, pentru lipsă calitate procesuală pasivă. Cu prilejul dezbaterii cauzei în apel, prin Încheierea de ședință din 21 aprilie 2011, s-a dispus, la solicitarea pârâtului, completarea raportului de expertiză întocmit de expert S.I., fiind stabilită în sarcina pârâtului obligația de plată a onorariului provizoriu în cuantum de 250 RON. Așa cum rezultă din ordinul de plată depus în copie la dosar apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a conformat obligației stabilită de instanță în sarcina sa și a achitat onorariul provizoriu în cuantumul mai sus arătat.

Prin concluziile orale ale reprezentantului pârâtului cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, s-a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată sub forma onorariului provizoriu de expert, aspect asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat. Având în vedere că apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis, cu consecința respingerii acțiunii față de această parte pentru lipsă calitate procesuală, sens în care reclamanții reprezintă „partea căzută în pretenții", conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., și că cheltuielile de judecată solicitate, asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, au fost dovedite, recursul va fi admis, iar reclamanții obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 250 RON, reprezentând onorariu provizoriu expert.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții E.A.Ș., E.Ș.C. împotriva Deciziei nr. 646 A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pe reclamanți la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții E.A.Ș., E.Ș.C. împotriva Deciziei nr. 646 A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pe reclamanți la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ