ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5161/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5161/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 20 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, reclamanții E.A.Ș. și E.Ș.C. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primar general,

obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului situat în București, str.

I.M., compus din teren în suprafață de 178 mp și construcție - subsol, parter

și două etaje, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 7407 din

anexa la decret, ulterior construcția fiind demolată conform Decretului nr.

108/1988, pentru realizarea ansamblului Piața Victoriei.

Reclamanții au arătat că imobilul a fost

dobândit de mama reclamanților, S.S., și fratele acesteia, S.A.F., prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat,

reclamanții fiind moștenitorii celor doi autori, potrivit certificatelor de

moștenitor depuse la dosar.

Totodată, reclamanții au precizat că au

formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, respectiv,

nr. 3173 din 13 august 2001 și 33826 din 17 septembrie 2005, prin care au

solicitat despăgubiri în echivalent, primăria refuzând, în mod nejustificat, să

răspundă prin emiterea unei decizii motivate de soluționare, deși aceștia au

depus declarații notariale, în sensul că pentru imobilul naționalizat n-au

primit despăgubiri.

Reclamanții au invocat Decizia în interesul

legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prioritatea dreptului

comunitar față de dreptul intern, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului și jurisprudența internă în materie vizând principiul despăgubirii

efective.

Prin Sentința civilă nr. 1433 din 11

decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii; a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis

acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București să emită, în favoarea reclamanților,

propunere de acordare de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în

București, str. I.M., compus din teren în suprafața de 178 mp și construcție

parter și două etaje, în valoare de 4.691.137 RON; a obligat pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamanților suma de

4.691.137 RON; a obligat pârâții la 800 RON, cheltuieli de judecată către

reclamanți.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a

reținut următoarele:

Referitor la excepția inadmisibilității

acțiunii, tribunalul a avut în vedere Decizia în interesul legii nr. XX din

2007, prin care s-a stabilit că lipsa răspunsului unității deținătoare la

notificare în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001

poate fi asimilat unui răspuns negativ și deschide persoanei îndreptățite calea

de a se adresa direct instanței de judecată care este competentă să statueze

asupra fondului pretențiilor formulate prin notificare. Prin urmare, faptul că

în cauză, unitatea deținătoare, pârâtul Municipiul București, prin primar

general, nu a soluționat Notificarea nr. 3173 din 13 august 2001 formulată de

reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 nu constituie un fine de neprimire și nu

atrage inadmisibilitatea acțiunii, ci, dimpotrivă, deschide acestora calea prezentei

acțiuni, care, în privința pârâtului Municipiul București, prin primar general,

are tocmai natura juridică a unei contestații în sensul art. 26 alin. (3) din

lege.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a

Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a avut în vedere faptul că acești

pârâți nu au fost chemați în judecată în calitate de unitate deținătoare

implicată în soluționarea notificării, ci în temeiul altui raport juridic, legat

de obligativitatea statului de a asigura un cadru legislativ și executiv

coerent și eficient, de natură a permite o reală și efectivă reparare a

prejudiciului suferit de foștii proprietari prin răpirea bunului lor în timpul

regimului comunist.

În acest sens, H.G. nr. 34/2009, normă-cadru

ce reglementează funcționarea acestei instituții, prevede în art. 3 pct. 81 că

Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi și

obligații în fața instanțelor, iar în art. 3 prevede, printre atribuțiile

Ministerului Finanțelor, și pe cele privind coordonarea și administrarea

veniturilor statului, precum și a datoriei publice. Pe de altă parte, inclusiv

fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor

prin Fondul "Proprietatea", se constituie sub forma unei societăți de

investiții deținută în întregime de Statul Român și administrată de Ministerul

Finanțelor, până la transmiterea acțiunilor către persoanele fizice

îndreptățite, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 247/2005, modificată

prin O.U.G. nr. 81/2007. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat

repetat România, acordând despăgubiri foștilor proprietari, aceste sume fiind

achitate de Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului Român.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că

acțiunea reclamanților a fost întemeiată, atât pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, cât și pe dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, reclamantul formulând practic o acțiune întemeiată pe

două etape, una în care să i se soluționeze pe fond notificarea formulată, în

raport de Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

recunoașterea calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în

baza Legii nr. 10/2001 și cealaltă care să valorifice dreptul astfel

recunoscut.

Sub primul aspect în discuție, al

aplicabilității Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că, prin Notificarea

nr. 3173 din 13 august 2001, trimisă prin B.E.J. S.N., S.S. a solicitat măsuri

reparatorii pentru imobilul situat în București, str. M., compus din teren în

suprafață de 178 mp și construcție, subsol, parter și două etaje, care a

aparținut notificatoarei și fratelui său S.A.F., conform actului de

vânzare-cumpărare din 18 septembrie 1935, a fost preluat abuziv prin

naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 și demolat conform Decretului nr.

108/1988 pentru realizarea Ansamblului Piața Victoriei.

Tribunalul a constatat că, prin actul de

vânzare-cumpărare din 18 septembrie 1935, cumpărătorii E.S., născută S., și

S.A.F. au dobândit dreptul de proprietate asupra lotului 3 din imobilul situat

în București, B-dul B., identificat ulterior ca fiind situat în str. I.M.,

compus din teren în suprafață de 178 mp și casă formată din subsol - trei

camere de servitori, 3 pivnițe și spălătorie, parter și două etaje având

fiecare un hol, 3 camere și dependințe, astfel cum rezultă din actul menționat

și din Procesul-verbal întocmit la 23 ianuarie 1943 de Comisiunea pentru

înființarea cărților funciare în București nr. 61240/1940.

De pe urma defunctului S.A.F. a rămas unică

moștenitoare S.S. în calitate de soră, astfel cum rezultă din Certificatul de

moștenitor din 8 decembrie 2005 eliberat de B.N.P. M.V.

De pe urma defunctei S.S. au rămas ca

moștenitori reclamanții E.A.Ș. și E.Ș.C., astfel cum rezultă din Certificatul

de moștenitor din 20 octombrie 2005 eliberat de B.N.P. D.G.

Reclamanții dovedesc astfel calitatea de

persoane îndreptățite în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/200.

În ceea ce privește imobilul, tribunalul a

constatat că acesta a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind

înscris în listele anexe la poziția 7407, astfel cum rezultă din Adresa nr.

68499/7143 din 21 februarie 2003, eliberată de Primăria Municipiului București

- Direcția Patrimoniu, ulterior construcția fiind demolată și terenul fiind

afectat realizării Ansamblului Piața Victoriei.

Potrivit raportului de expertiză întocmit în

cauză de expert S.I., valoarea actuală a imobilului este de 4.691.137 RON,

respectiv 1.113.438 euro.

Tribunalul a constatat că preluarea

imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001, că restituirea acestuia în natură nu mai este posibilă, fiind

aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1), (2), (8) și (9) din Legea nr.

10/2001.

Prin urmare, a obligat pârâtul Municipiul

București să emită în favoarea reclamanților propunere de acordare de

despăgubiri bănești pentru imobil în valoare de 4.691.137 RON.

Sub cel de-al doilea aspect în discuție, al

aplicabilității art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, invocat ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a

constatat că acesta garantează dreptul de proprietate al cetățenilor din

statele semnatare, garanție care înseamnă nu doar dreptul la restituirea unui

bun preluat abuziv de autoritățile statale după semnarea convenției, ci

garantează și orice valoare patrimonială, inclusiv creanțe, la care reclamantul

poate pretinde o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv a unui drept

de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din

Constituție, în măsura în care legile interne îi defavorizează pe cetățenii

români în comparație cu tratatele și convențiile internaționale la care România

este parte, se aplică cu prioritate acestea din urmă și, cum în speță este

vorba despre un drept fundamental - dreptul de proprietate, în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului prioritar față de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005,

cu modificările ulterioare.

În jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a stabilit că, în situația în care principiul restituirii

proprietăților a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea

legislativă, administrativă sau execuțională în ceea ce privește aplicarea

acestui principiu, este de natură să dea naștere, dacă persistă în timp și în

absența unei reacții coerente și rapide a statului, unei situații echivalente

cu neîndeplinirea obligației statului de a asigura exercitarea efectivă a

dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Broniovski

împotriva Poloniei, Păduraru împotriva României, Străin și alții împotriva

României; Porteanu împotriva României; Radu împotriva României).

În același sens, Curtea a stabilit că în

condițiile în care Fondul Proprietatea nu este operațional după atât de multă

vreme, soluția acordării despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea nr.

247/2005 nu asigură o reală și efectivă reparație persoanelor care au fost

private o perioada atât de îndelungată de bunurile lor și care sunt obligate să

suporte și o lipsă prelungită a despăgubirii după recunoașterea dreptului lor

(Tudor împotriva României).

Practic, deși Legea nr. 10/2001 oferă părților

interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o procedură

contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic și

iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil,

plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui

imobilele în natură, ceea ce deschide reclamantului dreptul la a obține

despăgubiri efective în baza art. 1 Protocolul nr. I adițional la Convenție de

la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Chiar dacă potrivit Legii nr. 10/2001,

Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, nu are

calitatea de a acorda despăgubiri, față de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea

efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire

în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se

principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor

patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenție,

față de principiile afirmate de jurisprudența Curții în materia acordării de

despăgubiri, tribunalul a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, pentru capătul de

cerere prin care se solicită plata despăgubirilor, iar acțiunea este

întemeiată, conform celor ce preced.

Împotriva cestei sentințe au declarat apel

pârâții Municipiul București, prin primar general, și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pârâtul Municipiul București, prin primar

general, a arătat că prima instanță, în mod greșit a obligat această instituție

să emită dispoziție care să cuprindă măsurile reparatorii în echivalent în

cuantum de 4.692.137 RON, cu privire la imobilul în litigiu, întrucât

instituția competentă pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor este Comisia

Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților,

conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr.

81/2007, prin care se reglementează procedura și modalitățile de despăgubire

efective pentru imobilele preluate abuziv.

Municipiul București nu are obligația legală

de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, iar reclamanții au invocat

doar Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curte de Casație și Justiție,

ignorând decizia ulterioară, nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunțată de aceeași

instanță, potrivit căreia instanța este obligată să țină seama la soluționarea

pe fond a cererii, de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor.

S-a adus critică și cu privire la obligarea

la plata cheltuielilor de judecată de 800 RON, solicitând și aplicarea

criteriilor din art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a arătat că, în mod greșit prima instanță a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, în speță nefiind

incidente prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce au în vedere

doar cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată de Primăria

Municipiului București, în urma notificării, și în care apelantul-pârât ar avea

legitimare pasivă; prevederile art. 1, 28, 20 din Legea nr. 10/2001 și Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 stabilesc în mod clar competențele în situația în

care bunurile nu pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite.

Analizând raportul de expertiză efectuat la

fond, s-a constatat că nu s-a avut în vedere la evaluare și blocajul actual al

tranzacțiilor imobiliare, când cererea este mult mai mică decât oferta, numărul

tranzacțiilor fiind practic nul - aspect ce conduce la o diminuare, apreciată

la 30 - 40% a valorii imobilului în litigiu.

Pârâtul a mai arătat că, în mod greșit instanța

de fond a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

cheltuielilor de judecată, acesta nefiind culpabil de evicțiune, respectiv de

declanșarea litigiului pendinte, potrivit art. 274 C. proc. civ.

Instanța de apel a dispus o suplimentare a

probatoriului, în sensul că expertul tehnic să răspundă la obiecțiunile

invocate în apel de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Expertul tehnic S.I. a răspuns obiecțiunilor

formulate, în sensul că, având în vedere corectarea valorii de piață, în

contextul crizei economice care a avut și are în continuare, ca efect, un trend

descrescător al valorii imobilelor și chiar blocajul tranzacțiilor, astfel cum

s-a susținut în mod corect în obiecțiuni, s-a apreciat aplicarea unei corecții

a valorilor bunurilor - teren și construcție din expertiza de la fond, de minus

(-) 20%, valoarea totală de piață a imobilului devenind de 890.750 euro

(3.752.909 RON).

La solicitarea instanței, Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru coordonarea

aplicării Legii nr. 10/2001 a comunicat la dosar variantele de valorificare a

titlurilor de despăgubiri emise stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor prin decizie, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 81/2007 și nr.

62/2010. În situația în care se optează pentru despăgubiri în numerar, titlul

de plată se va emite după expirarea perioadei de 2 ani prevăzută de O.U.G. nr.

62/2010 și în această perioadă, titlul de despăgubire va putea fi valorificat,

doar prin conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător

sumei pentru care s-a formulat acțiunea.

S-a făcut precizarea că Fondul Proprietatea a

fost listat la Bursa de Valori București în data de 25 ianuarie 2011.

Prin Decizia civilă nr. 646/A din 28 iunie

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelurile pârâților; a schimbat în parte sentința

atacată, în sensul că a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar

general, să emită propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul în litigiu; a

respins acțiunea față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru lipsă calitate procesuală pasivă; a înlăturat măsura obligării

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

cheltuielilor de judecată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Referitor la apelul formulat de Municipiul

București, prin primar general, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 26

alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în situația în care imobilul nu

poate fi restituit în natură, unitatea deținătoare este obligată să emită

decizie/dispoziție motivată prin care să propună acordarea de despăgubirii în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, așadar nu unitatea

deținătoare are abilitatea (în speță, Municipiul București, prin primar

general) de a stabili cuantumul despăgubirilor, ci Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare, aduse prin O.U.G. nr. 81/2007 și

O.U.G. nr. 62/2010.

Instanța de apel a mai reținut că, prin

recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 s-a statuat că instanța este obligată să

țină seama la soluționarea pe fond a cererii, de dispozițiile Titlului VII din

legea nr. 247/2005 privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor.

Critica privind cheltuielile de judecată la

care a fost obligat apelantul-pârât la fond, în sensul de a se face aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de reducere, potrivit criteriilor prevăzute

de acest text de lege, a fost apreciată ca nefondată, întrucât, raportat la

refuzul soluționării notificării, se reține culpa pârâtului, care a determinat

pe reclamanți să se adreseze instanței de judecată, cu consecința suportării de

către acesta și a cheltuielilor de judecată, ca parte căzută în pretenții,

potrivit art. 247 C. proc. civ.

Cu privire la apărările

intimaților-reclamanți, instanța de apel a constatat că prevederile legislației

în materie primează, sunt de actualitate și deplin aplicabile, în acord cu

Convenția Europeană privind Drepturile Omului, cu pactele și tratatele

internaționale la care România este parte - astfel cum statuează și Decizia nr.

33/2008 dată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Cu privire la aplicarea Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, urmează a fi avută în vedere și altă decizie dată în

recursul legii, nr. 53/2007, invocată în apelul declarat.

Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

„Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru

instanțe", iar din relațiile obținute la dosar, se constată că în prezent

Fondul Proprietatea este funcțional.

Referitor la apelul formulat de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat că legiuitorul

a prevăzut în mod expres prin art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 situația

în care Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă ca

reprezentant al statului, respectiv, doar în cazul în care nu se cunoaște

unitatea deținătoare, și anume, când aceasta nu a fost identificată de către

Primăria Municipiului București, Or, aceste situații nu se regăsesc în speță,

întrucât unitatea deținătoare este Municipiul București, prin primar general,

care a și fost notificat în mod legal de către reclamanți.

Prin urmare, în mod greșit prima instanță a

respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată.

Critica vizând valoarea expertizată a

imobilului în litigiu și-a găsit soluționarea direct în apel, prin răspunsul la

obiecțiunile formulate la expertiza tehnică de la fond, depus la dosar, ca o

chestiune ce ținea de probatoriul administrat.

În ceea ce privește obligarea la cheltuielile

de judecată de la fond, în lipsă de calitate procesuală pasivă, acest pârât nu

poate fi obligat la cheltuieli de judecată, nefiind parte căzută în

pretențiuni.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții E.A.Ș., E.Ș.C., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Recurenții-reclamanți E.A.Ș., E.Ș.C. au

formulat următoarele critici:

I. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, în sensul că aceasta nu a arătat de ce a

înlăturat susținerile reclamanților cu privire la aplicabilitatea Deciziei în

interesul legii nr. 20/2007, reținând, în mod greșit, că stabilirea cuantumului

despăgubirilor prin sentința apelată este nelegală și reținând, în mod greșit,

incidența Deciziei în interesul legii nr. 52/2007.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că

acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește aspectele legate de

constatarea calității de persoane îndreptățite și obligarea instituției

deținătoare de a emite propunere de acordare a despăgubirilor, iar în ceea ce

privește stabilirea cuantumului despăgubirilor și obligația statului de

reparare a prejudiciului suferit, acțiunea a fost întemeiată pe art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, a cărui aplicare este

prioritară față de Legea nr. 247/2005, aspecte ce nu au fost motivate de către

instanța de apel.

II. Hotărârea instanței de apel este dată cu

interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor legale

în materie.

În acest sens, arată că, referitor la

măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv, titluri de participare la

Fondul „Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a

apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu

funcționează în prezent într-un mod susceptibil să conducă la acordarea

efectivă de despăgubiri.

În atare situație, în absența unor prevederi

de natură să asigure aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii,

poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană, ceea ce impune, conform art. 20 din Constituția

României, prioritatea de aplicare a normei comunitare.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arată că instanța de apel a

interpretat în mod greșit dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

singurul subiect de drept ce are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește

restituirea contravalorii imobilului în litigiu fiind Ministerul Finanțelor

Publice, în reprezentarea Statului Român, în considerarea culpei acestuia

generată de preluarea abuzivă.

Așa cum a constatat și jurisprudența

europeană, Statul Român nu și-a îndeplinit nici până în prezent obligația

pozitivă de a reglementa o modalitate echitabilă de reparare a prejudiciului

creat foștilor proprietari prin deposedările abuzive, sens în care sunt

incidente dispozițiile răspunderii civile delictuale.

Referitor la obiecțiunile formulate de Statul

Român la raportul de expertiză sub aspectul evaluării imobilului, arată că

acestea au fost formulate tardiv, situație față de care în mod greșit instanța

de apel le-a admis în cadrul judecării apelului. Dacă existau nelămuriri sub

acest aspect se impunea efectuarea unei noi expertize.

Recurentul-pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța de apel nu a acordat ceea

ce s-a cerut, respectiv, a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată

solicitate și dovedite de această parte în apel în cuantum de 250 RON,

reprezentând onorariu provizoriu expertiză.

Referitor la recursul reclamanților, Înalta

Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

argumente:

I. Critica potrivit căreia hotărârea

instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că

aceasta nu a arătat de ce a înlăturat susținerile reclamanților cu privire la

aplicabilitatea Deciziei în interesul legii nr. 20/2007, reținând, în mod

greșit, că stabilirea cuantumului despăgubirilor prin sentința apelată este

nelegală și reținând, în mod greșit, incidența în cauză a Deciziei în interesul

legii nr. 52/2007, nu poate fi primită.

Apelul pârâtului Municipiul București, prin

primar general, a vizat greșita obligare a acestei părți le emiterea unei

dispoziții de restituire care să cuprindă măsurile reparatorii în echivalent în

cuantum de 4.692.137 RON, în condițiile în care competența stabilirii

cuantumului despăgubirilor aparține Comisiei Centrale din cadrul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Decizia în interesul legii nr. 52/2007, prin

care s-a statuat că instanța este obligată să țină seama la soluționarea pe

fond a cauzei de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu

contravine Deciziei în interesul legii nr. 20/2007, prin care s-a conferit

plenitudine de competență instanțelor judecătorești în soluționarea

notificărilor și nu înlătură de la aplicare această decizie, cum greșit susțin

recurenții-reclamanți, ci doar reglementează modul de stabilire al cuantumului

despăgubirilor în echivalent, în procedura administrativă ulterioară obligării

pârâtului la despăgubire.

Conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin

acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor

ridicate de părți, ceea ce nu înseamnă însă, că instanța trebuie să răspundă

tuturor argumentelor folosite de părți pentru susținerea pretențiilor lor,

fiind suficient ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că au fost analizate, în

ansamblu, toate susținerile și cererile părților.

Or, în speță, sub aspectul motivării,

hotărârea atacată îndeplinește atât exigențele dispozițiilor legale

sus-arătate, cât și pe cele ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană,

conform cărora obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu se

concretizează în elaborarea unui răspuns detaliat la fiecare argument, noțiunea

de proces echitabil presupunând ca o instanță internă să examineze cu adevărat

problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției.

De altfel, critica formulată nu se

circumscrie motivului de recurs privind nemotivarea hotărârii, ci, în

realitate, reprezintă o critică privind greșita interpretare și aplicare a

legii, care, însă, nici sub acest aspect nu poate fi primită.

II. Referitor la greșita constatare a

calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, nici această critică nu este fondată.

Astfel, prin Decizia în interesul legii nr.

27 din 14 noiembrie 2011 s-a statuat că „în acțiunile întemeiate pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se

solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală

pasivă".

Contestația întemeiată pe dispozițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situație premisă existența unei

decizii/dispoziții administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea

de restituire în natură, ori refuzul nejustificat al persoanei juridice de a

răspunde la notificare (situația reclamanților din prezenta cauză), refuz care

echivalează cu o respingere a cererii de a stabili măsuri reparatorii (sens în

care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în

interesul legii nr. 20/2007, invocată de reclamanți).

În cadrul contestației întemeiate pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia/dispoziția de

respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură, ori refuzul

nejustificat de a soluționa o asemenea solicitare pot fi atacate de persoana

îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării.

Rezultă că raportul juridic prevăzut în

textul de lege invocat se naște între persoana juridică care a transmis

notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat

notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

Așadar, în cadrul raporturilor juridice

descrise mai sus, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are

calitate procesuală pasivă, nu este titular de drepturi și obligații.

Sub acest aspect, în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, despre care

recurenții-reclamanți arată că ar fi fost greșit interpretate și aplicate,

întrucât acest text de lege instituie o excepție singulară care atrage

calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și anume aceea de a nu se cunoaște unitatea deținătoare, condiție care

în speță nu este îndeplinită.

Această abordare nu încalcă dispozițiile art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât de garanțiile oferite

de norma comunitară nu poate beneficia decât persoana care are un „bun" în

sensul acestui text legal.

În acest sens, prin hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea

Europeană a redefinit noțiunile de „bun" și „speranță legitimă",

statuând că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este

în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, nu este suficient să existe o

hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea

titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii

bunului către reclamant.

În speță, la data sesizării instanței de

judecată reclamanții nu aveau un „bun actual", pentru că nu exista o

decizie administrativă sau judecătorească care să le recunoască, direct sau

indirect, dreptul de proprietate.

Reclamanții nu se pot prevala nici de o

„speranță legitimă", deoarece „creanța de restituire" în sensul

Convenției Europene este o creanță sub condiție, în sensul că, la data

sesizării instanței ea nu este suficient de stabilă pentru a avea o valoare

patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În aceste circumstanțe, obligarea statului

român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanții beneficiază de

garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu

poate fi primită, întrucât la momentul sesizării instanței aceștia nu aveau un

bun și o creanță suficient consolidată, de natură a-i îndreptăți să se

prevaleze de o speranță legitimă în sensul normei evocate.

Nici constatarea nefuncționalității Fondului

Proprietatea în cadrul numeroaselor hotărâri CEDO în cauze pronunțate împotriva

României nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul

contestației întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

Procedura în fața Fondului este o procedură

execuțională, care intervine ulterior stabilirii dreptului prin decizia

Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar

rolul statului în respectarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și ale art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este acela de a-și construi un

mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor

judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest

rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.'

Or, crearea unei jurisprudențe prin care

statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a

debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a

despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a hotărârilor prin care

Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor, se face, de această

dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu

titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Instanțele de judecată, însă, nu pot avea

viziunea de ansamblu a legiuitorului, nu pot realiza studii de impact privind

implicațiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a

despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor

plăți.

Pe cale de consecință, nu există nicio

garanție că obligarea Statului Român, prin ea însăși, ar accelera și

eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.

Așa fiind, cu luarea în considerare și a

celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011 privind calitatea

procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în

litigiile de gen, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a

respins acțiunea reclamanților față de această instituție pentru lipsă calitate

procesuală pasivă.

Criticile formulate de reclamanți cu privire

la raportul de expertiză efectuat în cauză și la obiecțiunile formulate la

acesta reprezintă chestiuni de apreciere și evaluare a probatoriilor ce nu pot

fi analizate în calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv aspecte de

nelegalitate.

Referitor la recursul pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată că acesta este

fondat, pentru următoarele motive:

Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

„partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată".

Rezultă, astfel, o condiție expresă, de

obligare a uneia dintre părțile litigante, la plata cheltuielilor avansate de

către cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume, ca aceasta să

fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Cu alte cuvinte, obligația de plată a

cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă

procesuală, ce aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal,

declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se

dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei

proceduri.

În speță, apelul pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis prin decizia atacată în prezenta

cauză, fiind respinsă acțiunea față de această parte, pentru lipsă calitate

procesuală pasivă.

Cu prilejul dezbaterii cauzei în apel, prin

Încheierea de ședință din 21 aprilie 2011, s-a dispus, la solicitarea

pârâtului, completarea raportului de expertiză întocmit de expert S.I., fiind

stabilită în sarcina pârâtului obligația de plată a onorariului provizoriu în

cuantum de 250 RON.

Așa cum rezultă din ordinul de plată depus în

copie la dosar apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

s-a conformat obligației stabilită de instanță în sarcina sa și a achitat

onorariul provizoriu în cuantumul mai sus arătat.

Prin concluziile orale ale reprezentantului

pârâtului cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, s-a solicitat acordarea

cheltuielilor de judecată sub forma onorariului provizoriu de expert, aspect

asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat.

Având în vedere că apelul pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis, cu consecința

respingerii acțiunii față de această parte pentru lipsă calitate procesuală,

sens în care reclamanții reprezintă „partea căzută în pretenții", conform

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., și că cheltuielile de judecată solicitate,

asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, au fost dovedite, recursul va

fi admis, iar reclamanții obligați la plata cheltuielilor de judecată în

cuantum de 250 RON, reprezentând onorariu provizoriu expert.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții E.A.Ș., E.Ș.C.

împotriva Deciziei nr. 646 A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pe

reclamanți la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; va menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții E.A.Ș., E.Ș.C. împotriva Deciziei nr. 646 A din 28 iunie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași decizii, pe care

o modifică în parte, în sensul că obligă pe reclamanți la plata sumei de 250

RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11

septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ