ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7112/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7112/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

22 iulie 2010, reclamantele T.E., M.R. și N.M.M. au solicitat instanței ca, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să

dispună obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloarea

despăgubirilor pentru imobilul proprietatea lor, imobil care a fost

naționalizat și a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.

461/1979, situat în București, str. S., sector 2, alcătuit din teren în

suprafață de 136 mp și construcție în suprafață utilă de 77 mp, despăgubiri pe

care reclamantele le-au evaluat la suma de 200.000 euro (echivalentul în lei la

data plății).

În subsidiar, în

situația în care pârâtul sus-menționat nu poate fi obligat la plată,

reclamantele au solicitat instanței să dispună obligarea Municipiului

București, prin Primarul General, la plata sumei reprezentând contravaloarea

despăgubirilor pentru imobilul menționat în primul capăt de cerere.

În motivarea în fapt

a cererii, reclamantele au arătat că le-a fost naționalizat imobilul situat în

str. S., sector 2, alcătuit din teren în suprafață de 136 mp și construcție în

suprafață utilă de 77 mp.

Se mai arată de către

reclamante că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă pârâtul

Municipiul București a soluționat această notificare numai după ce a fost

obligat prin hotărâre judecătorească și după ce au formulat acțiunea prin care

a fost obligat la plata de amenzi civile în favoarea statului.

Reclamantele au

precizat că Dispoziția nr. 12350 din 14 decembrie 2010 emisă de Primarul

Municipiului București nu le conferă însă garanția obținerii, într-un termen

previzibil și rezonabil, a despăgubirilor care li se cuvin.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât după mai mult de 7 luni de la emiterea acestei dispoziții nu a fost

finalizat controlul de legalitate cu privire la această dispoziție de către

Instituția Prefectului Municipiului București.

În condițiile în care

au trecut deja 9 ani de la formularea notificării, reclamantele au precizat că

singura lor speranță se îndreaptă către instanța de judecată, acesta fiind

motivul pentru care au promovat prezenta acțiune, întemeiată și pe

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a constatat

ineficiența Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și nefuncționalitatea Fondului

Proprietatea, constatând că Statul Român este responsabil pentru modul

defectuos în care funcționează mecanismul de acordare a despăgubirilor.

Așadar, au precizat

reclamantele, prin faptul că în patrimoniul lor s-a născut direct în temeiul

art. 1 din Primul Protocol adițional, un drept la despăgubire, părțile

reclamante au solicitat să se constate că în prezenta cauză se impune aplicarea

normelor europene, și nu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

apreciate de însăși instanța europeană ca fiind ineficiente, întrucât nu permit

obținerea unor juste despăgubiri într-un termen rezonabil, după un calendar

previzibil.

În concluzie,

obligația generală de a răspunde pentru caracterul ineficient al cadrului

legislativ care reglementează acordarea de despăgubiri revine Statului Român,

așa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroasele

hotărâri pronunțate împotriva României. Pentru lipsa de funcționalitate a

Fondului Proprietatea, răspunderea se plasează la nivel național, deci la

nivelul Statului Român. Art. 1 alin. (4) din actul constitutiv al Fondului

Proprietatea prevede că Fondul Proprietatea are ca acționar unic Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, acționarul unic

trebuie să facă diligențele necesare pentru a finaliza procedura de listare la

bursă, în absența căreia Fondul nu poate funcționa ca societate deschisă.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, reclamantele au precizat

că obligația de reparare a prejudiciului prin echivalent ca urmare a aplicării

cu prioritate a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale revine și unității

administrativ-teritoriale (respectiv Municipiului București) în patrimoniul

căruia, de altfel, se și afla terenul care a format obiectul notificării și ca

efect al neexecutării obligației de a face constând în restituirea în natură a

imobilului ce a format obiectul notificării care nu mai este posibilă deoarece

construcția a fost demolată și pe teren s-au construit blocuri. Potrivit

teoriei clasice de drept civil, restituirea se face în natură. Dacă aceasta nu

mai este posibilă (lucrul a pierit, a fost dobândit de către un terț de

bună-credință sau a fost expropriat), restituirea se face prin echivalent, deci

printr-o despăgubire.

De asemenea,

reclamantele au menționat că nu pot fi omise din acest context dispozițiile

art. 998 - 999 C. civ. pentru a stabili care sunt consecințele juridice cu

privire la nesoluționarea notificării în termenul legal de către unitatea

deținătoare. În situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă,

imposibilitatea obținerii de către reclamante a singurei măsuri reparatorii

prin echivalent real și efectiv reprezentată de despăgubiri bănești integrale

este în principal consecința nerespectării de către persoana juridică

deținătoare a termenului în care trebuia soluționată notificarea. De asemenea,

au specificat reclamantele, tot în temeiul răspunderii civile delictuale se

situează și răspunderea Municipiului București pentru faptul că până în prezent

nu a fost trimis dosarul administrativ Instituției Prefectului pentru a se

efectua controlul de legalitate a actului administrativ reprezentat de

Dispoziția nr. 12350 din 14 decembrie 2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1131 din 6 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins cererea formulată de reclamante, ca neîntemeiată.

În considerente, s-a

reținut că, deși nu neagă dreptul persoanei care este îndreptățită la măsuri

reparatorii conform Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, de a pretinde despăgubiri

statului în cazul în care stabilirea și acordarea reparațiilor trenează o

perioadă nerezonabilă, iar calea oferită de lege pentru a oferi despăgubirile

este în concret ineficace, totuși, tribunalul apreciază că această acțiune

directă împotriva statului pentru ineficacitatea procedurii de acordare a

reparațiilor are un caracter subsidiar și nu este necondiționată.

Cu toate că, până în

prezent, procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 s-a dovedit de

numeroase ori a fi ineficientă, după cum s-a observat și în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, au existat și situații în care a fost

finalizată cu succes.

Prin urmare, în

concepția tribunalului, într-o acțiune precum cea de față, reclamantele trebuie

să dovedească, pe de o parte, că în cazul lor particular și în concret

mecanismul de acordare a despăgubirilor pus la îndemână de legea specială nu a

fost eficient, iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamantele să fi

utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână sa de

aceeași lege pentru a sancționa autoritatea competentă în caz de nemulțumire.

Cu alte cuvinte, este

insuficientă o afirmare generică, de plano, a ineficienței mecanismului legal

de acordare a reparațiilor, fără ca reclamantele să demonstreze că au încercat

instrumentele puse de lege la dispoziția lor și că nu au avut succes, căci numai

atunci când în mod concret mijloacele oferite de stat prin legea specială nu au

fost eficace devine acesta răspunzător pentru inadecvarea căilor oferite celui

interesat să obțină măsurile reparatorii.

Or, în ipoteza de

față, există cel puțin o acțiune oferită de lege persoanelor nemulțumite de

modul în care organismul abilitat să stabilească și să acorde despăgubirile a

rezolvat problema, respectiv acțiunea prevăzută de art. 19 - 20 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, acțiune prin care pot fi atacate atât decizia Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (procedură în cadrul căreia se acordă

reparațiile - în numerar, în acțiuni, titluri de despăgubire etc.), cât și

refuzul acestei Comisii de a rezolva într-un termen rezonabil cererea, urmând ca

aceasta să fie soluționată direct de instanță (prin aplicarea, mutatis

mutandis, a considerentelor Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție din materia contestației, prevăzută de art. 26 din Legea 10/2001, la

problematica acțiunii, prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005).

Ca atare, cât timp

există un mecanism care oferă accesul la instanță pentru rezolvarea

nemulțumirilor reclamantelor, acțiunea directă împotriva statului pentru

ineficiența procedurii de despăgubire are un caracter subsidiar, fiind

condiționată de utilizarea căii oferite de lege și de rezultatul nesatisfăcător

al acesteia (în cazul în care dreptul ar fi recunoscut de instanță, dar rămâne

ineficace).

Cu alte cuvinte,

reclamantele nu pot invoca ineficiența unei legi cât timp nu au încercat să se

folosească de căile oferite de acea lege.

Prin urmare, cum

reclamantele nu au făcut dovada că au recurs la instanțele de contencios fie

pentru a obține înaintarea documentației la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în cazul în care autoritățile nu au făcut-o (inclusiv sub

sancțiunea despăgubirilor oferite de Legea contenciosului administrativ), fie

pentru a obține soluționarea pe fond a solicitării lor de către instanța

prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul

refuzului Comisiei, fie (dacă era cazul) de a ataca decizia Comisiei în măsura

în care îi nemulțumește, tribunalul apreciază că reclamantele nu au făcut

dovada că mecanismul Legii nr. 247/2005 a fost, în ceea ce le privește,

ineficient.

Drept consecință, nu

există o faptă culpabilă a statului care să fi generat prejudiciul.

Cât privește cererea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, tribunalul a

constatat că reclamantele și-au motivat cererea împotriva acestui pârât pe

considerentul că acestuia îi revine obligația de despăgubire în condițiile în

care în patrimoniul acestuia se află terenul naționalizat, imposibil de

restituit în natură. În plus, s-a susținut că pârâtul este responsabil pentru

prejudiciul reclamantelor, urmare a nesoluționării în termen a notificării.

În această privință,

tribunalul a constatat cererea neîntemeiată, căci singurul raport juridic între

reclamante și pârâtul Municipiul București susceptibil de a fi analizat este

cel determinat de calitatea pârâtului de unitate competentă să soluționeze

notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. În cauză, terenul nu a

putut fi restituit în natură față de situația juridică actuală a acestuia. Prin

urmare, atât timp cât legea exclude în asemenea ipoteze restituirea în natură

și stabilește în mod concret o altă modalitate de despăgubire, Municipiul

București nu poate fi obligat la plata contravalorii bunului naționalizat,

singura modalitate de despăgubire fiind în cadrul procedurii reglementate de

legea specială, pe care de altfel reclamantele au demonstrat că o urmează.

Cât privește

nesoluționarea în termen a notificării, răspunderea pârâtului a fost realizată

într-o manieră concretă, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești împotriva

sa, prin care a fost obligat la soluționarea pe fond a notificării, în același

fel putându-se proceda și în privința înaintării dosarului administrativ în

cadrul procedurii prevăzute de Cap. VII din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele, arătând că în mod neîntemeiat acțiunea

directă promovată împotriva statului pentru ineficacitatea procedurii de

acordare a despăgubirilor are un caracter subsidiar și este condiționată.

Prin Decizia nr. 88A

din data de 27 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

reclamantelor.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că în virtutea principiului specialia

generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut

expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana

îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în

despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia

generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs

cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, curtea de apel a

constatat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la

latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de

stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza

Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile

preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie

legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de

autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi

revin.

Or, în această

materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva

României (parag. 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a

antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că Statul

Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite

într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a

constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că

Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este

funcțional.

Cu atât mai mult nu

se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca în termen de

18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia

măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6

parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în

contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție.

Este important de

subliniat că și în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de

apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din

țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a

drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate

de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului

constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția

diverselor autorități interne" (parag. 233).

De altfel, chiar

dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o

hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a

stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui

"bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii

de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul

eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de

art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și

previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor

administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Instanța de apel a

arătat și faptul că aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta

Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 27/2011 s-a pronunțat prin

recurs în interesul legii asupra admisibilității acțiunilor în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această Convenție, hotărând că aceste

acțiuni sunt inadmisibile.

Potrivit

dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., hotărârile

pronunțate în recursurile în interesul legii sunt obligatorii, astfel încât

instanțele sunt obligate să le aplice.

Totodată, curtea de

apel a reținut că aceeași este și situația capătului de cerere subsidiar,

referitor la obligarea Municipiului București în temeiul răspunderii civile

delictuale bazate pe art. 998 - 999 C. civ., întrucât aceste dispoziții

reprezintă dreptul comun care, astfel cum s-a menționat anterior, este

înlăturat de legile speciale menționate.

Împotriva acestei

decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamantele T.E., M.R. și

N.M.M., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamantele au arătat că instanța de apel în mod neîntemeiat nu a

stabilit cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, ignorând dispozițiile

art. 20 alin. (2) din Constituție și acordând în mod nejustificat prioritate

normelor interne.

Instanța de apel a

considerat că stabilirea în concret a cuantumului despăgubirilor se face de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII

al Legii nr. 247/2005, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat

în mai multe cauze pronunțate împotriva României că acest act normativ nu este

funcțional. Cu privire la aplicarea directă a dispozițiilor Convenției și a

hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să avem

în vedere că aceste hotărâri au autoritate de lucru interpretat, au autoritate

interpretativă, în privința aplicării dispozițiilor Convenției, erga omnes -

împreună cu înseși dispozițiile Convenției, jurisprudența instanței europene

formează așa-numitul bloc de convenționalitate, cu aplicație directă în ordinea

juridică a statelor contractante.

Astfel, prin

aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, instanța învestită

cu soluționarea unei cereri prin care se solicită acordarea de despăgubiri

pentru încălcarea dreptului de proprietate trebuie să înlăture legea internă și

să aplice norma europeană în temeiul principiului aplicării directe și imediate

a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum sunt

acestea interpretate de Curte în jurisprudența sa (blocul de

convenționalitate).

Or, între

dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului există o asemenea

neconcordanță constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin mai

multe hotărâri, dintre care prezintă o relevanță deosebită cea pronunțată la 9

decembrie 2008 în cauza Viașu împotriva României.

În aceste condiții,

instanța de fond și instanța de apel ar fi trebuit să stabilească cuantumul

despăgubirilor care trebuie acordate (deși acestea au fost calculate prin

raportul de expertiză) și nu să aplice în cauză un act normativ despre care

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că ar trebui înlăturat. Prin

urmare, remediul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu,

nefiind în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri

în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

De asemenea, perioada

lungă de timp de la formularea notificării până la primirea unei despăgubiri

efective la care făcea referire Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

numeroasele decizii pronunțate împotriva României (și în mod deosebit în cauza

Viașu împotriva României) nu s-a scurtat în niciun fel.

În acest condiții,

având în vedere faptul că până în prezent a fost doar emisă dispoziția de către

unitatea deținătoare și dosarul reclamantelor nu a ajuns încă la Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, unde va mai avea, desigur, de

așteptat mult și bine până când această instituție va analiza din nou dosarul

și, dacă nu va fi trimis din nou Municipiului București pentru cine știe ce

completare, se va desemna un evaluator de despăgubiri, vor fi aprobate, vor fi

emise titluri de despăgubire și, ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 4/2012, după

o perioadă de timp a cărei întindere este imposibil de apreciat, se va stabili

și momentul plății. Prin urmare considerentele avute în vedere de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului și care constau în lipsa unor termene clare de

soluționare a dosarelor subzistă și în prezent. Unul din mijloacele juridice

interne la care face referire prima instanță în considerentele hotărârii

atacate prin care se pot scurta aceste termene este tocmai soluționarea

notificării de către instanță potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în condițiile în care mecanismul de acordare a

despăgubirilor nu este operațional. Acest mecanism este în mod conceptual

reglementat greșit.

Recurentele-reclamante

au arătat și faptul că, în mod neîntemeiat, instanța de apel nu a obligat

Municipiului București la plata de despăgubiri, considerând că nu sunt

aplicabile în cazul acestuia dispozițiile care reglementează răspunderea civilă

delictuală.

În temeiul Legii nr.

10/2001, obligația de restituire în natură sau de acordare a unor bunuri sau servicii

în compensare revine persoanei juridice deținătoare a imobilului, în vreme ce

acordarea efectivă a despăgubirilor în condițiile legii speciale revine

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Prin faptul că Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în mai multe hotărâri a constatat că

dispozițiile Legii nr. 247/2005 sunt total ineficiente, acestea trebuie

înlăturate, fiind aplicabile dispozițiile dreptului comun. Sediul materiei în

dreptul intern - drept comun în materia efectelor obligațiilor - este

reprezentat de art. 1073 C. civ. În acest caz, în situația neexecutării totale

sau parțiale a obligației, creditorul va putea pretinde echivalentul

prejudiciului, adică despăgubiri. Însă, potrivit dreptului comun, titularul

obligației de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc diferă față de

soluția prevăzută de Legea nr. 247/2005, deoarece atât obligația de restituire

în natură, cât și obligația de dezdăunare care este în acest caz consecința, în

temeiul art. 1073, a imposibilității materiale sau juridice de restituire,

revin aceleiași persoane, respectiv deținătorului imobilului.

În temeiul

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., prima instanță ar fi trebuit să fi

stabilit care sunt consecințele juridice cu privire la nesoluționarea

notificării în termenul legal de către unitatea deținătoare. În situația în

care restituirea în natură nu este posibilă (din probele care s-au administrat

reiese că pe acest teren s-au construit blocuri), neobținerea de către

reclamante a singurei măsuri reparatorii prin echivalent reale și efective

reprezentată de despăgubiri bănești integrale este în principal consecința

nerespectării de către persoana juridică deținătoare a termenului în care

trebuia soluționată notificarea. Notificarea a fost soluționată abia după ce

Municipiul București a fost obligat de o instanță de judecată să soluționeze

notificarea, iar hotărârea a fost pusă în executare de un executor

judecătoresc. De asemenea, tot în domeniul răspunderii civile delictuale se

situează și răspunderea Municipiului București pentru faptul că până la data

introducerii cererii nu a fost trimis dosarul administrativ Instituției

Prefectului pentru a se efectua controlul de legalitate a actului administrativ

reprezentat de Dispoziția nr. 12350 din 14 decembrie 2009.

De asemenea, s-a

invocat că instanța de apel în mod neîntemeiat a apreciat că se aplică în cauză

dispozițiile Deciziei nr. XXVII/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii.

Această decizie,

având forța unui act normativ, pentru a nu încălca principiul

neretroactivității legii se aplică doar faptelor și situațiilor apărute după

adoptarea sa. În cazul reclamantelor nu s-ar putea aplica această decizie,

deoarece este ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În speță, problema de

drept adusă în discuție privește analizarea posibilității pe care o au

persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în

altă procedură decât cea instituită prin legea specială.

Astfel, în situația

cererilor formulate direct împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de

circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură,

cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care reclamă în

justiție de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficiența sistemului reparator,

sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor

astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște calitatea procesuală

pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea obligațiilor

pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art.

1 al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată există sau nu

un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în

afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea

dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 (1)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act normativ,

rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat urmare formulării

notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din

măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea învestită

cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

Tot astfel, textele

mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare,

cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate

abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, stabilind

calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, urmare recunoașterii unui alt raport juridic vizând acordarea

despăgubirilor decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că

instanțele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura

instituită de legiuitorul național, deși - cu referire la concordanța dintre

legea specială și Convenție - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului a lăsat la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor

legislative cuvenite pentru restituirea proprietăților preluate abuziv de stat

sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, s-a decis (a

se vedea cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României) că parcurgerea

unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările

acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o

instanță.

Un demers juridic ca

cel inițiat în cauza de față nu poate avea temei nici în dispozițiile art. 1

din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în

condițiile în care reclamantele nu se pot prevala de un "bun" în

sensul Convenției, simpla speranță de restituire neintrând în sfera de

protecție a textului.

De altfel, problema

de drept ce face obiectul prezentului litigiu a fost definitiv tranșată prin

Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar

echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără

nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat.

Astfel, se arată,

controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația

de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, parag. 1 din Convenție și

art. 1 din Primul Protocol adițional.

Contrar susținerilor

recurentelor, dezlegarea dată problemei de drept judecate prin Decizia în

interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție (aflată în discuție în prezenta pricină) este obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

C. proc. civ. Ca

urmare, instanțele de judecată au obligația legală de a respecta dispozițiile

deciziilor în interesul legii, pe care trebuie să le aplice în soluționarea

cauzelor aflate pe rol, în acest fel procedând și Curtea de Apel București la

soluționarea prezentei cauze.

În ceea ce privește

critica formulată de recurentele-reclamante privind obligarea pârâtului

Municipiului București la plata despăgubirilor, în baza dispozițiilor art. 998

- 999 C. civ., este de reținut că prevederile legale invocate nu pot fi

incidente în speță, potrivit principiului specialia generalibus derogant,

conform căruia dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001 și Legea nr.

247/2005) se aplică cu prioritate față de dispozițiile legii generale - dreptul

comun (art. 998 - 999 C. civ.).

Față de toate

considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele T.E., M.R. și N.M.M. împotriva

Deciziei nr. 88A din data de 27 februarie 2012 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ