ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7112/2012

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 22 iulie 2010, reclamantele T.E., M.R. și N.M.M. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru imobilul proprietatea lor, imobil care a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 461/1979, situat în București, str. S., sector 2, alcătuit din teren în suprafață de 136 mp și construcție în suprafață utilă de 77 mp, despăgubiri pe care reclamantele le-au evaluat la suma de 200.000 euro (echivalentul în lei la data plății).

În subsidiar, în situația în care pârâtul sus-menționat nu poate fi obligat la plată, reclamantele au solicitat instanței să dispună obligarea Municipiului București, prin Primarul General, la plata sumei reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru imobilul menționat în primul capăt de cerere. În motivarea în fapt a cererii, reclamantele au arătat că le-a fost naționalizat imobilul situat în str. S., sector 2, alcătuit din teren în suprafață de 136 mp și construcție în suprafață utilă de 77 mp. Se mai arată de către reclamante că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă pârâtul Municipiul București a soluționat această notificare numai după ce a fost obligat prin hotărâre judecătorească și după ce au formulat acțiunea prin care a fost obligat la plata de amenzi civile în favoarea statului.

Reclamantele au precizat că Dispoziția nr. 12350 din 14 decembrie 2010 emisă de Primarul Municipiului București nu le conferă însă garanția obținerii, într-un termen previzibil și rezonabil, a despăgubirilor care li se cuvin. Aceasta cu atât mai mult cu cât după mai mult de 7 luni de la emiterea acestei dispoziții nu a fost finalizat controlul de legalitate cu privire la această dispoziție de către Instituția Prefectului Municipiului București.

În condițiile în care au trecut deja 9 ani de la formularea notificării, reclamantele au precizat că singura lor speranță se îndreaptă către instanța de judecată, acesta fiind motivul pentru care au promovat prezenta acțiune, întemeiată și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a constatat ineficiența Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, constatând că Statul Român este responsabil pentru modul defectuos în care funcționează mecanismul de acordare a despăgubirilor.

Așadar, au precizat reclamantele, prin faptul că în patrimoniul lor s-a născut direct în temeiul art. 1 din Primul Protocol adițional, un drept la despăgubire, părțile reclamante au solicitat să se constate că în prezenta cauză se impune aplicarea normelor europene, și nu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apreciate de însăși instanța europeană ca fiind ineficiente, întrucât nu permit obținerea unor juste despăgubiri într-un termen rezonabil, după un calendar previzibil. În concluzie, obligația generală de a răspunde pentru caracterul ineficient al cadrului legislativ care reglementează acordarea de despăgubiri revine Statului Român, așa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroasele hotărâri pronunțate împotriva României.

Pentru lipsa de funcționalitate a Fondului Proprietatea, răspunderea se plasează la nivel național, deci la nivelul Statului Român. Art. 1 alin. (4) din actul constitutiv al Fondului Proprietatea prevede că Fondul Proprietatea are ca acționar unic Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, acționarul unic trebuie să facă diligențele necesare pentru a finaliza procedura de listare la bursă, în absența căreia Fondul nu poate funcționa ca societate deschisă.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, reclamantele au precizat că obligația de reparare a prejudiciului prin echivalent ca urmare a aplicării cu prioritate a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale revine și unității administrativ-teritoriale (respectiv Municipiului București) în patrimoniul căruia, de altfel, se și afla terenul care a format obiectul notificării și ca efect al neexecutării obligației de a face constând în restituirea în natură a imobilului ce a format obiectul notificării care nu mai este posibilă deoarece construcția a fost demolată și pe teren s-au construit blocuri.

Potrivit teoriei clasice de drept civil, restituirea se face în natură. Dacă aceasta nu mai este posibilă (lucrul a pierit, a fost dobândit de către un terț de bună-credință sau a fost expropriat), restituirea se face prin echivalent, deci printr-o despăgubire. De asemenea, reclamantele au menționat că nu pot fi omise din acest context dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. pentru a stabili care sunt consecințele juridice cu privire la nesoluționarea notificării în termenul legal de către unitatea deținătoare. În situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, imposibilitatea obținerii de către reclamante a singurei măsuri reparatorii prin echivalent real și efectiv reprezentată de despăgubiri bănești integrale este în principal consecința nerespectării de către persoana juridică deținătoare a termenului în care trebuia soluționată notificarea.

De asemenea, au specificat reclamantele, tot în temeiul răspunderii civile delictuale se situează și răspunderea Municipiului București pentru faptul că până în prezent nu a fost trimis dosarul administrativ Instituției Prefectului pentru a se efectua controlul de legalitate a actului administrativ reprezentat de Dispoziția nr. 12350 din 14 decembrie 2009. Prin Sentința civilă nr. 1131 din 6 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamante, ca neîntemeiată.

În considerente, s-a reținut că, deși nu neagă dreptul persoanei care este îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, de a pretinde despăgubiri statului în cazul în care stabilirea și acordarea reparațiilor trenează o perioadă nerezonabilă, iar calea oferită de lege pentru a oferi despăgubirile este în concret ineficace, totuși, tribunalul apreciază că această acțiune directă împotriva statului pentru ineficacitatea procedurii de acordare a reparațiilor are un caracter subsidiar și nu este necondiționată. Cu toate că, până în prezent, procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 s-a dovedit de numeroase ori a fi ineficientă, după cum s-a observat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, au existat și situații în care a fost finalizată cu succes.

Prin urmare, în concepția tribunalului, într-o acțiune precum cea de față, reclamantele trebuie să dovedească, pe de o parte, că în cazul lor particular și în concret mecanismul de acordare a despăgubirilor pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient, iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamantele să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână sa de aceeași lege pentru a sancționa autoritatea competentă în caz de nemulțumire. Cu alte cuvinte, este insuficientă o afirmare generică, de plano, a ineficienței mecanismului legal de acordare a reparațiilor, fără ca reclamantele să demonstreze că au încercat instrumentele puse de lege la dispoziția lor și că nu au avut succes, căci numai atunci când în mod concret mijloacele oferite de stat prin legea specială nu au fost eficace devine acesta răspunzător pentru inadecvarea căilor oferite celui interesat să obțină măsurile reparatorii.

Or, în ipoteza de față, există cel puțin o acțiune oferită de lege persoanelor nemulțumite de modul în care organismul abilitat să stabilească și să acorde despăgubirile a rezolvat problema, respectiv acțiunea prevăzută de art. 19 - 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acțiune prin care pot fi atacate atât decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (procedură în cadrul căreia se acordă reparațiile - în numerar, în acțiuni, titluri de despăgubire etc.), cât și refuzul acestei Comisii de a rezolva într-un termen rezonabil cererea, urmând ca aceasta să fie soluționată direct de instanță (prin aplicarea, mutatis mutandis, a considerentelor Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din materia contestației, prevăzută de art. 26 din Legea 10/2001, la problematica acțiunii, prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Ca atare, cât timp există un mecanism care oferă accesul la instanță pentru rezolvarea nemulțumirilor reclamantelor, acțiunea directă împotriva statului pentru ineficiența procedurii de despăgubire are un caracter subsidiar, fiind condiționată de utilizarea căii oferite de lege și de rezultatul nesatisfăcător al acesteia (în cazul în care dreptul ar fi recunoscut de instanță, dar rămâne ineficace). Cu alte cuvinte, reclamantele nu pot invoca ineficiența unei legi cât timp nu au încercat să se folosească de căile oferite de acea lege.

Prin urmare, cum reclamantele nu au făcut dovada că au recurs la instanțele de contencios fie pentru a obține înaintarea documentației la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cazul în care autoritățile nu au făcut-o (inclusiv sub sancțiunea despăgubirilor oferite de Legea contenciosului administrativ), fie pentru a obține soluționarea pe fond a solicitării lor de către instanța prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul refuzului Comisiei, fie (dacă era cazul) de a ataca decizia Comisiei în măsura în care îi nemulțumește, tribunalul apreciază că reclamantele nu au făcut dovada că mecanismul Legii nr. 247/2005 a fost, în ceea ce le privește, ineficient.

Drept consecință, nu există o faptă culpabilă a statului care să fi generat prejudiciul. Cât privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, tribunalul a constatat că reclamantele și-au motivat cererea împotriva acestui pârât pe considerentul că acestuia îi revine obligația de despăgubire în condițiile în care în patrimoniul acestuia se află terenul naționalizat, imposibil de restituit în natură. În plus, s-a susținut că pârâtul este responsabil pentru prejudiciul reclamantelor, urmare a nesoluționării în termen a notificării. În această privință, tribunalul a constatat cererea neîntemeiată, căci singurul raport juridic între reclamante și pârâtul Municipiul București susceptibil de a fi analizat este cel determinat de calitatea pârâtului de unitate competentă să soluționeze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În cauză, terenul nu a putut fi restituit în natură față de situația juridică actuală a acestuia. Prin urmare, atât timp cât legea exclude în asemenea ipoteze restituirea în natură și stabilește în mod concret o altă modalitate de despăgubire, Municipiul București nu poate fi obligat la plata contravalorii bunului naționalizat, singura modalitate de despăgubire fiind în cadrul procedurii reglementate de legea specială, pe care de altfel reclamantele au demonstrat că o urmează. Cât privește nesoluționarea în termen a notificării, răspunderea pârâtului a fost realizată într-o manieră concretă, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești împotriva sa, prin care a fost obligat la soluționarea pe fond a notificării, în același fel putându-se proceda și în privința înaintării dosarului administrativ în cadrul procedurii prevăzute de Cap. VII din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, arătând că în mod neîntemeiat acțiunea directă promovată împotriva statului pentru ineficacitatea procedurii de acordare a despăgubirilor are un caracter subsidiar și este condiționată. Prin Decizia nr. 88A din data de 27 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, curtea de apel a constatat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233). De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Instanța de apel a arătat și faptul că aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 27/2011 s-a pronunțat prin recurs în interesul legii asupra admisibilității acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această Convenție, hotărând că aceste acțiuni sunt inadmisibile. Potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., hotărârile pronunțate în recursurile în interesul legii sunt obligatorii, astfel încât instanțele sunt obligate să le aplice. Totodată, curtea de apel a reținut că aceeași este și situația capătului de cerere subsidiar, referitor la obligarea Municipiului București în temeiul răspunderii civile delictuale bazate pe art. 998 - 999 C. civ., întrucât aceste dispoziții reprezintă dreptul comun care, astfel cum s-a menționat anterior, este înlăturat de legile speciale menționate. Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamantele T.E., M.R. și N.M.M., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamantele au arătat că instanța de apel în mod neîntemeiat nu a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, ignorând dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și acordând în mod nejustificat prioritate normelor interne.

Instanța de apel a considerat că stabilirea în concret a cuantumului despăgubirilor se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în mai multe cauze pronunțate împotriva României că acest act normativ nu este funcțional. Cu privire la aplicarea directă a dispozițiilor Convenției și a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să avem în vedere că aceste hotărâri au autoritate de lucru interpretat, au autoritate interpretativă, în privința aplicării dispozițiilor Convenției, erga omnes - împreună cu înseși dispozițiile Convenției, jurisprudența instanței europene formează așa-numitul bloc de convenționalitate, cu aplicație directă în ordinea juridică a statelor contractante.

Astfel, prin aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, instanța învestită cu soluționarea unei cereri prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului de proprietate trebuie să înlăture legea internă și să aplice norma europeană în temeiul principiului aplicării directe și imediate a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum sunt acestea interpretate de Curte în jurisprudența sa (blocul de convenționalitate). Or, între dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului există o asemenea neconcordanță constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin mai multe hotărâri, dintre care prezintă o relevanță deosebită cea pronunțată la 9 decembrie 2008 în cauza Viașu împotriva României.

În aceste condiții, instanța de fond și instanța de apel ar fi trebuit să stabilească cuantumul despăgubirilor care trebuie acordate (deși acestea au fost calculate prin raportul de expertiză) și nu să aplice în cauză un act normativ despre care Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că ar trebui înlăturat. Prin urmare, remediul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. De asemenea, perioada lungă de timp de la formularea notificării până la primirea unei despăgubiri efective la care făcea referire Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroasele decizii pronunțate împotriva României (și în mod deosebit în cauza Viașu împotriva României) nu s-a scurtat în niciun fel.

În acest condiții, având în vedere faptul că până în prezent a fost doar emisă dispoziția de către unitatea deținătoare și dosarul reclamantelor nu a ajuns încă la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, unde va mai avea, desigur, de așteptat mult și bine până când această instituție va analiza din nou dosarul și, dacă nu va fi trimis din nou Municipiului București pentru cine știe ce completare, se va desemna un evaluator de despăgubiri, vor fi aprobate, vor fi emise titluri de despăgubire și, ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 4/2012, după o perioadă de timp a cărei întindere este imposibil de apreciat, se va stabili și momentul plății. Prin urmare considerentele avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și care constau în lipsa unor termene clare de soluționare a dosarelor subzistă și în prezent.

Unul din mijloacele juridice interne la care face referire prima instanță în considerentele hotărârii atacate prin care se pot scurta aceste termene este tocmai soluționarea notificării de către instanță potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care mecanismul de acordare a despăgubirilor nu este operațional. Acest mecanism este în mod conceptual reglementat greșit. Recurentele-reclamante au arătat și faptul că, în mod neîntemeiat, instanța de apel nu a obligat Municipiului București la plata de despăgubiri, considerând că nu sunt aplicabile în cazul acestuia dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În temeiul Legii nr. 10/2001, obligația de restituire în natură sau de acordare a unor bunuri sau servicii în compensare revine persoanei juridice deținătoare a imobilului, în vreme ce acordarea efectivă a despăgubirilor în condițiile legii speciale revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Prin faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe hotărâri a constatat că dispozițiile Legii nr. 247/2005 sunt total ineficiente, acestea trebuie înlăturate, fiind aplicabile dispozițiile dreptului comun. Sediul materiei în dreptul intern - drept comun în materia efectelor obligațiilor - este reprezentat de art. 1073 C. civ. În acest caz, în situația neexecutării totale sau parțiale a obligației, creditorul va putea pretinde echivalentul prejudiciului, adică despăgubiri.

Însă, potrivit dreptului comun, titularul obligației de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc diferă față de soluția prevăzută de Legea nr. 247/2005, deoarece atât obligația de restituire în natură, cât și obligația de dezdăunare care este în acest caz consecința, în temeiul art. 1073, a imposibilității materiale sau juridice de restituire, revin aceleiași persoane, respectiv deținătorului imobilului. În temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., prima instanță ar fi trebuit să fi stabilit care sunt consecințele juridice cu privire la nesoluționarea notificării în termenul legal de către unitatea deținătoare.

În situația în care restituirea în natură nu este posibilă (din probele care s-au administrat reiese că pe acest teren s-au construit blocuri), neobținerea de către reclamante a singurei măsuri reparatorii prin echivalent reale și efective reprezentată de despăgubiri bănești integrale este în principal consecința nerespectării de către persoana juridică deținătoare a termenului în care trebuia soluționată notificarea. Notificarea a fost soluționată abia după ce Municipiul București a fost obligat de o instanță de judecată să soluționeze notificarea, iar hotărârea a fost pusă în executare de un executor judecătoresc.

De asemenea, tot în domeniul răspunderii civile delictuale se situează și răspunderea Municipiului București pentru faptul că până la data introducerii cererii nu a fost trimis dosarul administrativ Instituției Prefectului pentru a se efectua controlul de legalitate a actului administrativ reprezentat de Dispoziția nr. 12350 din 14 decembrie 2009. De asemenea, s-a invocat că instanța de apel în mod neîntemeiat a apreciat că se aplică în cauză dispozițiile Deciziei nr. XXVII/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Această decizie, având forța unui act normativ, pentru a nu încălca principiul neretroactivității legii se aplică doar faptelor și situațiilor apărute după adoptarea sa.

În cazul reclamantelor nu s-ar putea aplica această decizie, deoarece este ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: În speță, problema de drept adusă în discuție privește analizarea posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea specială. Astfel, în situația cererilor formulate direct împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care reclamă în justiție de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficiența sistemului reparator, sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea obligațiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act normativ, rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Tot astfel, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, urmare recunoașterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanțele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul național, deși - cu referire la concordanța dintre legea specială și Convenție - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a lăsat la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăților preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanță.

Un demers juridic ca cel inițiat în cauza de față nu poate avea temei nici în dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care reclamantele nu se pot prevala de un "bun" în sensul Convenției, simpla speranță de restituire neintrând în sfera de protecție a textului. De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu a fost definitiv tranșată prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat.

Astfel, se arată, controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional. Contrar susținerilor recurentelor, dezlegarea dată problemei de drept judecate prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (aflată în discuție în prezenta pricină) este obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 C. proc.

civ. Ca urmare, instanțele de judecată au obligația legală de a respecta dispozițiile deciziilor în interesul legii, pe care trebuie să le aplice în soluționarea cauzelor aflate pe rol, în acest fel procedând și Curtea de Apel București la soluționarea prezentei cauze. În ceea ce privește critica formulată de recurentele-reclamante privind obligarea pârâtului Municipiului București la plata despăgubirilor, în baza dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., este de reținut că prevederile legale invocate nu pot fi incidente în speță, potrivit principiului specialia generalibus derogant, conform căruia dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005) se aplică cu prioritate față de dispozițiile legii generale - dreptul comun (art. 998 - 999 C. civ.).

Față de toate considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele T.E., M.R. și N.M.M. împotriva Deciziei nr. 88A din data de 27 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ