ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6087/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6087/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

R

O   M   Â N I A

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 1

februarie 2008 la Tribunalul București, sub nr. 4441/3/2008 reclamanții T.A.M.,

T.M.R. și D.C.C. au chemat în judecată pe pârâții B.G., T.Z., M.V., M.A., R.A.,

T.V., N.D., Municipiul București prin Primarul General și Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și solicitând:

- în principal,

obligarea pârâților persoane fizice de a le lăsa reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentele pe care le dețin în imobilul

situat în București, str. L., sector 3, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995,

în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 273/97, 9865/97, 810/97,

1153/3/99,4594 din 97 și 468/3/97;

- în subsidiar, în

contradictoriu cu pârâții persoane juridice:

refuzul nejustificat al pârâtului Municipiul București de a soluționa cererea

cuprinsă în notificarea nr. 277 din 4 februarie 2002, privind restituirea în

natură sau prin echivalent, cu privire la imobilul ce a aparținut autorului

comun, E.C.D., situat în București, str. L., sector 3, compus din teren, în

suprafață de 740 mp și două corpuri de clădire, refuz ce se constituie într-o

soluție negativă, de respingere a notificării.

potrivit unei expertize tehnice, întinderea despăgubirilor cuvenite

reclamanților pentru acele părți din imobil ce nu pot fi restituite în natură,

calculate la valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și

construcții, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare;

restituirea în natură a suprafețelor din imobile ce nu au fost vândute foștilor

chiriași în baza Legii nr. 12/1995;

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei

decizii conținând titlul de despăgubire conform sumei din expertiză.

pârâții la daune cominatorii în cuantum de 500 RON pe zi de întârziere în

aducerea la îndeplinire a hotărârii definitive.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul situat în str. L., sector 3 compus

din construcție și teren aferent în suprafață de 740 mp a fost dobândit în

proprietate de către autorul reclamanților - E.C.D. în baza Ordonanței de

adjudecare nr. 1516 din 26 martie 1940, așa după cum rezultă din

procesul-verbal din 28 ianuarie 1941 întocmit de judecătorul delegat cu

întocmirea lucrărilor de înființare a cărților funciare.

Imobilul a fost

preluat de stat în mod abuziv potrivit Decretului nr. 92/1950, figurând în

anexă la poziția 2513, iar reclamanții sunt moștenitorii legali ai

proprietarului inițial al terenului - E.C.D. - și ai soției acestuia - E.M.

Referitor la

titlurile de proprietate deținute de pârâții persoane fizice, reprezentate de

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu

Primăria municipiului București, prin mandatar SC T. S.A., s-a arătat de către

reclamanți că aceste titluri provin de la un neproprietar, astfel că, în urma

comparării titlurilor de proprietate ale autorilor părților, se impune a se

acorda preferința titlurilor invocate de reclamanți, întrucât provin de la

adevăratul proprietar al imobilului.

Reclamanții au mai

arătat că, autorii lor, P.N. și D.I. au adresat Primăriei municipiului

București notificarea nr. 277 din 4 februarie 2002 privind restituirea în

natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu, compus din 740 mp teren și

2 corpuri de clădire, însă nu s-a primit niciun răspuns la aceste solicitări,

împrejurare care poate fi considerată drept un răspuns nejustificat din partea

unității deținătoare.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea

înregistrată la 4 februarie 2008 pe rolul Tribunalul București, sub nr.

32940/3/2008, reclamantele T.A.M., T.M.R. au chemat în judecata pe pârâții T.Z.

și T.E., R.A. și R.M., G.M., B.G., T.T.S., M.A., N.D., Municipiul București,

prin Primarul General, și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

formulând aceleași solicitări ca cele menționate mai sus.

Prin încheierea de

ședință din data de 24 noiembrie 2008 s-a dispus conexarea celor două cauze, în

raport cu prevederile art. 164 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 700 din 3 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,

s-au respins cererile conexe de revendicare formulate de reclamantele T.A.M. și

T.M.R. îndreptate împotriva pârâților-persoane fizice B.G., Z. și T.E., T.T.Ș.,

G.M., B.E., M.A., G.M. și N.D., ca neîntemeiate.

S-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor privind petitul principal și petitele subsidiare 1 și 3 din

cererea de chemare în judecată și a respins celelalte petite ca fiind formulate

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, s-a

admis excepția de prematuritate referitoare la obligarea pârâtei Comisia

Centrală la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire și a respins

acest capăt de cerere ca prematur introdus.

S-a admis, în parte,

cererile conexe de revendicare formulate de reclamante împotriva pârâtului

Municipiul București, prin primarul General și a fost obligat acest pârât să

restituie în natură (suprafețele) din imobil nevândute în baza Legii nr.

112/1995 către reclamante.

S-a mai respins, ca

inadmisibil, capătul subsidiar de cerere privind plata de către pârât a daunelor

cominatorii de 500 RON pe zi de întârziere și s-a constatat că potrivit

expertizei tehnice întocmite de expert C.P., ulterior completată, au fost

evaluate la valoarea de piață acele părți din imobil (construcții) și teren ce

nu pot fi restituite în natură

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că autorul reclamantelor, E.C.D., a

achiziționat imobilul situat în București, str. L., sector 3, alcătuit din

construcție și teren în suprafață de 749 mp., în temeiul Ordonanței de

adjudecare nr. 1516 din 26 martie 1940, legalizată de Tribunalul Ilfov,

reclamantele fiind moștenitoarele legale ale acestuia, după cum rezultă din

certificatele de moștenitor și actele de stare civile ce au fost anexate la

dosar. Imobilul menționat a fost trecut în proprietatea statului în baza

Decretului de naționalizare nr. 92/1950, figurând în anexa la decret la poziția

2513.

Instanța a mai

reținut că, potrivit notificării nr. 277 din 4 februarie 2002 formulată în baza

Legii nr. 10/2001 de către P.N. și D.I., și adresată Primăriei municipiului

București, s-a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului

din str. L., sector 3, însă unitatea deținătoare nu a dat curs acestei

notificări.

Pârâții-persoane

fizice au dobândit în proprietate apartamentele pe care le dețin din str. L.,

sector 3, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu vânzătoarea

Primăria municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a admis

excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor cu privire la petitul principal și petitele

subsidiare 1 și 3 din cererea de chemare în judecată în raport de prevederile

înscrise în Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, rezultând

astfel că entitatea învestită cu soluționarea notificării referitoare la

imobilul în litigiu și deci a pretențiilor formulate de reclamanți este pârâta

Primăria municipiului București.

Totodată, a admis

excepția de prematuritate cu privire la capătul de cerere referitor la

obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei conținând titlul de

despăgubire, sub acest aspect tribunalul având în vedere că procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și în cadrul

căreia Comisia Centrală are competența de a emite decizii conținând titlul de

despăgubire este distinctă de procedura administrativă de soluționare a

notificărilor formulate de persoanele îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001,

subsecvența acesteia impunându-se ca, în prealabil, să fie întocmită o decizie

cu propuneri de despăgubire din partea unității deținătoare.

Referitor la excepția

de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după

apariția Legii nr. 10/2001, tribunalul a considerat că aceasta nu este fondată,

întrucât prin art. 21 din Constituție a fost consacrat accesul liber la

justiție ca drept fundamental, prevăzându-se că nicio lege nu poate să

îngrădească exercitarea acestui drept.

Pe de altă parte,

acest drept fundamental a fost consacrat și de art. 6 din Convenția europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în sensul că

orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanță

independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării

drepturilor sale.

Totodată, Legea nr.

10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în cadrul raportului dintre

persoana îndreptățită și organele și unitățile deținătoare, această lege

neprevăzând vreo interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de

către proprietarul deposedat împotriva cumpărătorului de la stat, în baza Legii

nr. 112/1995, deținătorul actual al imobilului.

În privința excepției

lipsei de calitate procesuală pasivă invocate de pârâta G.M., tribunalul a

considerat că aceasta este nefondată, de vreme ce reclamantele revendică

imobilul situat în str. L., sector 3, iar pârâta deține în proprietate un

apartament aflat în cadrul acestui imobil.

Pe fondul cererilor

în revendicare, formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice,

tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la

numitul E.C.D. - autorul reclamantelor - căruia i-au fost naționalizate 16

apartamente situate în București, în str. L. și B-dul R., astfel că măsura

naționalizării s-a făcut în concordanță cu prevederile art. 1 din decret, fapt

care este de natură să conducă la concluzia că preluarea imobilului de către

stat s-a făcut cu titlu și, ca atare, la momentul perfectării contractelor de

vânzare-cumpărare, erau îndeplinite cerințele impuse de art. 1 din Legea nr.

112/1995.

Tribunalul a

considerat că, în privința comparării titlurilor de proprietate, se impune a se

acorda preferabilitate titlurilor invocate de pârâții - persoane fizice care au

încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu statul, în considerarea calității

lor de chiriași, având în acest sens contracte de închiriere valide la data

intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Criteriile de

comparare a titlurilor de proprietate, exhibate de părțile litigante, nu sunt

stabilite expres nici de art. 480 C. civ., care constituie temeiul general de

drept general al acțiunii în revendicare imobiliară și nici de actele normative

speciale ce stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada comunistă, ci aceste criterii au fost propuse și dezvoltate în

doctrină și jurisprudență.

În privința

titlurilor de proprietate prezentate de pârâții - persoane fizice s-a observat

că aceștia au încheiat cu statul contracte de vânzare-cumpărare referitor la

apartamentele pe care le dețin în imobilul din str. L., sector 3, contractele

întemeindu-se pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 și fiind prezumate valabile

câtă vreme nu s-a constatat, pe cale judecătorească, printr-o hotărâre

definitivă și irevocabilă, nulitatea acestor convenții la cererea fostului

proprietar.

În aceste condiții,

este evident că titlurile de proprietate deținute de pârâți s-au consolidat, cu

atât mai mult cu cât reclamantele nu au probat existența unei situații care să

evidențieze faptul că imobilul în litigiu nu era de natură să constituie

obiectul de reglementare al art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Tribunalul a avut în

vedere și buna-credință a pârâților - persoane fizice la momentul încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare, în sensul că la data perfectării convențiilor

a fost verificată situația juridică a apartamentelor în litigiu, constându-se

astfel că, referitor la aceste imobile, nu exista nicio notificare sau acțiune

în revendicare pe rolul instanțelor judecătorești formulate de reclamante în

calitate de moștenitoare ale foștilor proprietari, motiv pentru care devin

incidente în speță prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Față de

aceste considerente, se conferă bunei-credințe a pârâților - persoane fizice

consecințe juridice similare cu cele produse de aplicarea principiului - error

communis facit ius -, situație în care actele juridice încheiate de pârâți cu

statul sunt pe deplin valabile și, totodată, li se acordă preferabilitate

comparativ cu titlu anterior prezentat de fostul proprietar al imobilului în

litigiu.

Pe de altă parte,

titlurile de proprietate prezentate de pârâții - persoane fizice sunt

preferabile și datorită unor considerente care țin de securitatea circuitului

civil, și respectiv stabilitatea raporturilor juridice civile. Referitor la

situația imobilelor ce au fost preluate de stat în regimul anterior,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că aceasta se

determină în funcție de existența unei hotărâri de retrocedare de la

pronunțarea căreia foștii proprietari sau moștenitorii lor pot proba că aveau o

speranță legitimă privitoare la aspectele legate de dreptul de proprietate

asupra imobilului pe care îl revendică, fiind astfel proprietari ai unui bun

actual în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, or, în

cauza de față nu s-a evidențiat existența unei astfel de hotărâri de

retrocedare referitor la imobilul în litigiu.

În consecință,

tribunalul a respins cererile conexe introduse de reclamante, în contradictoriu

cu persoanele fizice.

Referitor la

atitudinea manifestată de pârâtul Municipiul București, tribunalul a avut în

vedere faptul că acesta nu a dat curs notificării formulate de reclamante,

referitor la imobilul în litigiu, astfel că nu a fost emisă o dispoziție

motivată în acest sens, deși a trecut un interval de timp de circa 9 ani, ori

comportamentul adoptat de pârât poate fi considerat drept un refuz nejustificat

din partea unității deținătoare obligată să răspundă la notificare, așa după

cum s-a stabilit în practica judiciară.

Față de dovezile

existente, și în concordanță cu prevederile Legii nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 247/2005, tribunalul a dispus obligarea pârâtului Municipiului

București, reprezentat de Primarul General, să restituie reclamantelor, în

natură, spațiile (suprafețele) din imobil ce nu au fost vândute în baza Legii

nr. 112/1995.

Totodată, s-a

constatat că potrivit expertizei tehnice întocmită în cauză de către expert

C.P., ulterior completată, au fost evaluate la valoarea de piață acele părți

din imobil, construcții și teren ce nu pot fi restituite în natură către

reclamante, întrucât au fost înstrăinate anterior.

Tribunalul a respins,

ca inadmisibil, capătul subsidiar de cerere privind obligarea pârâților la

plata daunelor cominatorii în sumă de 500 RON pe zi de întârziere, sub acest

aspect avându-se în vedere că, în ipoteza în care debitorul nu execută

obligația pe care și-a asumat-o, instanța este în măsură să acorde creditorului

acelei obligații despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat.

Pe de altă parte, au

fost avute în vedere și prevederile art. 580

3

C. proc. civ., în

conformitate cu care debitorul acelei obligații poate fi constrâns să-și

îndeplinească obligația pe care și-a asumat-o prin aplicarea unei amenzi civile

de către instanța sesizată astfel de către creditor.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantele T.A.M., T.M. și pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 621 din 16 iunie

2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile, s-a

schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul obligării pârâtului Municipiul

București, prin Primarul General să propună, în favoarea reclamantelor,

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind refuzul de stabilire

și plată a despăgubirilor pentru imobilul situat în București, str. L. compus

din teren de 740 mp (729 mp din măsurători) și construcția existentă pe acesta

(cuprinde C1 și C2), imobil identificat prin raportul de expertiză întocmit de

expert D.M.D., completat cu raportul de expertiză-obiectiv, întocmit de același

expert și raportul de expertiză întocmit de expert C.P.

S-au înlăturat

dispozițiile din sentință privind admiterea lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor pe petitul

principal și petitele subsidiare 1 și 3, obligarea pârâtului Municipiul

București să restituie, în natură, suprafețele din imobil vândute și

constatarea evaluării de către expertul C.P. a părților din imobil ce nu pot fi

restituite în natură.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea

reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Situația de fapt a

fost reținută în mod corect de către tribunal în ceea ce privește istoricul

imobilului în litigiu, situat în București, str. L., sector 3, curtea urmând a

face câteva completări la cele reținute de prima instanță, având în vedere și

probatoriul administrat în apel, după cum urmează:

Imobilul, compus din

teren în suprafață de 740 mp și construcții situat în București, str. L.,

sector 3 (fostă strada L.U.) a fost dobândit de autorul reclamantelor, E.C.D.,

în temeiul Ordonanței de adjudecare nr. 1516 din 26 martie 1940, legalizată de

Tribunalul Ilfov, fiind înscris în cartea funciară conform procesului-verbal

nr. 28676/1940, identitatea de adresă rezultând atât din procesul-verbal

menționat mai sus, cât și din adresa nr. 72314/5944 din 14 aprilie 2008 emisă

de Primăria Municipiului București - Serviciul Nomenclatură stradală.

Imobilul a fost

trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, poziția 2513 de la

E.C.D., conform adresei emise de SC T. SA.

E.C.D. a decedat la

data de 12 martie 1951, conform certificatului de deces aflat la dosar

Tribunalul București, moștenitorul acestuia fiind E.M., de pe urma căreia au

rămas ca moștenitori P.E. și D.P., conform certificatului de moștenitor de

moștenire succesivă nr. 295/1962 și nr. 296/1962.

De pe urma defunctei

P.E. a rămas ca moștenitor P.N., conform certificatului de moștenitor nr. 144

din 29 august 2001, care a decedat la data de 11 noiembrie 2004, de pe urma

acestuia rămânând ca moștenitori reclamantele T.A.M. și T.M.R., conform

certificatului de legatar nr. 129 din 22 decembrie 2004.

D.P. a decedat la

data de 27 martie 1977, de pe urma acesteia rămânând ca moștenitor D.I.,

conform certificatului de moștenitor nr. 143/2001, iar de pe urma lui D.I.,

decedat la data de 17 noiembrie 2004 a rămas ca moștenitor D.C.C., conform

certificatului de moștenitor nr. 133/2004.

Pe parcursul

procesului de față, reclamantul D.C.C. a vândut reclamantei T.A.M. drepturile

litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. 4441/3/2008, conform contractului de

vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 239 din 03 iunie 2008.

Autorii părților,

D.I. și P.N. au adresat Primăriei Municipiului București notificarea nr. 277

din 04 februarie 2002, privind restituirea imobilului din București, str. L.,

notificarea nefiind soluționată până în prezent.

Pârâții - persoane

fizice au dobândit în proprietate apartamentele din str. L., sector 3, pe care

le dețin în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu vânzătoarea

Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În prezent, potrivit

raportului construcții efectuat în cauză de expert C.P., astfel cum a fost

completat în apel, cele două construcții existente pe teren (corpurile C1 și

C2) au fost vândute în întregime, nefiind identificate spații nevândute.

În ceea ce privește

terenul, în suprafață de 740 mp (729 mp din măsurători), din raportul de

expertiză întocmit de expert D.M.D., completat cu raportul de expertiză -

obiecțiuni, întocmit de același expert, rezultă că pe o suprafață de 286 mp se

află amplasată construcția C1, pe o suprafață de 61 mp se află amplasată

construcția C2, iar diferența de 382 mp reprezintă curtea imobilului.

Din această

suprafață, o parte (cea hașurată cu galben pe schița anexa la răspunsul la

obiecțiuni, reprezintă cale de acces utilizată pentru accesul în corpurile de

clădire 1 și 2, iar pe suprafață de 161 mp, identificată între punctele

14-15-16-A-B-C-D-E, se află, de asemenea, o cale de acces și conductele de

alimentare cu apă și gaze.

În raport cu situația

de fapt reținută mai sus, în ceea ce privește apelul declarat de reclamantele

T.A.M. și T.M., instanța de apel a reținut următoarele:

Critica referitoare

la respingerea acțiunii în revendicare, formulată în contradictoriu cu pârâții

persoane fizice, este nefondată, pentru argumentele ce vor fi expuse în

continuare și care vor substitui în parte motivarea tribunalului sub acest

aspect:

Pornind de la premisa

că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, în cadrul acțiunii în

revendicare criteriile de preferabilitate în privința comparării titlurilor

trebuie subsumate acestei reglementari specifice.

Din acest punct de

vedere se reține că, dată fiind apariția acestei legi s-a cristalizat un nou

tip de acțiune în revendicare imobiliară, specială, având ca obiect imobilele

naționalizate, care nu se poate soluționa prin aplicarea criteriilor general

acceptate ca impuse de prevederile art. 480 - 481 C. civ. și care au fost

conturate, de-a lungul timpului, de doctrină și jurisprudență, criterii la care

a făcut referire recurenta prin motivele de recurs.

Astfel, Legea nr.

10/2001 are ca obiect, potrivit art. 1 alin. (1) și (2), coroborat cu art. 2

alin. (1), restituirea tuturor imobilelor preluate în mod abuziv, indiferent

dacă această preluare s-a făcut cu titlu valabil, ori fără un astfel de titlu

valabil, restituirea putându-se realiza în natură sau prin echivalent, când

restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile legii.

Conform art. 21 alin.

(1) (în prezent art. 22) din lege, persoana îndreptățită are obligația de a notifica

unitatea deținătoare, în vederea restituirii imobilului, în termen de 6 luni de

la intrarea în vigoare a legii, termen care a fost prelungit succesiv de 2 ori.

Art. 18 din lege

dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în cazul în

care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, art. 46

(actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripție de 1 an pentru

dreptul la acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza

acesteia.

Legea specială

reglementează, așadar, și raporturile dintre persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilul în

anumite condiții expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 21

alin. (5) (actual 22 alin. (5) din lege, nerespectarea termenului de decădere

de 6 luni prevăzut de lege pentru formularea notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Din ansamblul

dispozițiilor legii speciale rezultă că legiuitorul a înțeles să dea altă

reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situație în

care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil, l-a vândut unei terțe

persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia.

Potrivit dreptului

comun, într-o asemenea situație, adevăratul proprietar are la dispoziție

acțiunea în revendicare, aceasta urmând a fi admisă pe fond, sub rezerva

eventualelor apărări legate de incidenta uzucapiunii.

Dimpotrivă, potrivit

Legii nr. 10/2001, într-o astfel de situație, persoana îndreptățită la măsuri

reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, și anume prin

raportare la valoarea de circulație a imobilului, bineînțeles numai dacă a

formulat notificare în termenele și condițiile prevăzute de legea specială.

În această situație

se regăsesc și apelantele-reclamante în prezenta cauză, acestea având dreptul

doar la restituirea părților din imobil înstrăinate în temeiul Legii nr.

112/1995, prin echivalent, în condițiile în care titlul intimaților-pârâți,

contractele de vânzare-cumpărare, nu au fost desființate, mai mult, au fost

consolidate prin neatacarea în termenul de prescripție prevăzut de legea

specială.

Deși în interpretarea

Legii nr. 10/2001, în practică a fost îndelung controversată problema dacă

adevăratul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea acestei legi și

prevederile dreptului comun în materie, respectiv Codul civil, această problemă

a fost lămurită prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în Dosarul nr. 60/2007, dată în recurs în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009 obligatorie de la această dată, conform

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizie la care face referire și recurenta în

motivele de recurs.

Astfel, în decizia

amintită s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, în sensul următor:

a) concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu

este prevăzut expres în legea specială;

b) în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Decizia în interesul

legii menționată, respectă ea însăși exigentele prevăzute de Convenția

europeană a Drepturilor Omului, fiind analizate cauzele relevante în materie,

fiind necesar ca fundamentarea soluției în cauza de față să aibă ca premisă

această decizie, care este obligatorie și care a fost dată tocmai pentru

interpretarea unitară a legii în vederea înlăturării insecurității juridice

generate în materia revendicării imobilelor preluate abuziv de stat.

În decizia instanței

supreme amintite, s-a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea

nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal,

față de posibilitatea de a supune controlului judecătoresc, toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii speciale, inclusiv refuzul persoanei juridice

de a emite decizia de soluționare a notificării (în acest sens fiind dată

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii nr. XX  din 19

martie 2007).

Așadar, instanța are

în procedura Legii nr. 10/2001, jurisdicție deplină, fiind garantată astfel

respectarea art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului.

Cu atât mai mult, se

arată în decizia menționată, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.

10/2001, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere

regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra

României).

În această situație

se află și apelantele-reclamante, care au uzat de calea Legii nr. 10/2001,

autorii acestora formulând notificare prin care au solicitat acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, notificarea urmând a fi

soluționată în termenii și condițiile acestei legi.

Pe de altă parte, în

aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune concluzia

că dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și

derogatorii față de dreptul comun privitor la acțiunea în revendicare

imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opțiune al

reclamantelor între aceste norme, și cele care reprezintă dreptul comun.

Or, dispozițiile art.

45 din Legea nr. 10/2001 (în actuala reglementare) evocate mai sus, au ca efect

consolidarea titlului comparatorului în baza Legii nr. 112/1995, respectiv

salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, dacă

persoanele îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare în termen (cum este

cazul în speță) sau dacă, formulând o astfel de acțiune, aceasta a fost

respinsă.

În asemenea situație,

față de prevederile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare intentate

de fostul proprietar este preferabil contractul de vânzare-cumpărare în

condițiile menționate mai sus; aceasta nu întrucât buna-credință ar valora în

această materie titlu de proprietate, ci pentru că legiuitorul a instituit altă

soluție de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății

mobilare înseși și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin

raportare la valoarea imobilului.

Așadar, deși

buna-credință a intimaților-pârâți nu are efect constitutiv de drepturi reale,

preferabilitatea titlului acestora nu se impune în temeiul bunei-credințe, ci a

opțiunii speciale pe care legiuitorul a instituit-o în această materie,

discuția asupra preferabilității titlului statului fiind deplasată la aceste

criterii.

Așa fiind, având în

vedere faptul că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001

condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor,

cât timp în cauza de față contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții

- persoane fizice cu statul nu au fost anulate, cererea reclamantelor este

nefondată, date fiind prevederile legii speciale, în baza căreia acestea au

dreptul doar la restituirea în echivalent a bunului înstrăinat.

Soluția de respingere

a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice nu

contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

europeană a Drepturilor Omului, criticile formulate de apelantele-reclamante în

acest sens fiind nefondate.

Astfel, apelantele

reclamante nu dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului, care să poată fi opus

pârâților - persoane fizice, deoarece nicio jurisdicție sau autoritate

administrativă nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea în natură a

imobilului în litigiu.

Sub acest aspect,

instanța de apel a avut în vedere că, în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, semnificația noțiunii de "bun" se raportează atât

la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță

legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

În schimb, nu trebuie

considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un

drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională

rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (vezi cauzele Caracas c.

României, Kopeky c Slovaciei, Mătieș c. României).

În sensul celor

menționate mai sus s-a statuat cu privire la semnificația noțiunii de

"bun" în cauza pilot Atanasiu și alții c. României, Curtea europeană

constatând că "nicio jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu

a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea

apartamentului litigios. Hotărârile judecătorești invocate de reclamante, deși

constatau că naționalizarea imobilului fusese ilegală, nu constituiau titlu

executoriu pentru restituirea acestui apartament".

Curtea europeană a

apreciat, totodată, că "transformarea într-o valoare patrimonială în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce

rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează

îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs

prevăzute de aceste legi".

Or, potrivit legii

speciale, apelantele reclamante nu mai pot obține decât contravaloarea imobilelor

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, iar nu restituirea în natură.

Prin urmare,

apelantele-reclamante nu dețin un "bun" în ceea ce privește dreptul

de restituire în natură, care să beneficieze de protecția oferită de art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție.

Acestea pot pretinde

cel mult existența unei speranțe legitime, care reprezintă bun în sensul

Convenției, doar în ceea ce privește dreptul la despăgubire, în condițiile

legii speciale, sens în care va fi soluționată cererea subsidiară de acordare a

măsurilor reparatorii.

În același timp,

intimații-pârâți, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un

"bun actual", reprezentat de însuși imobilul în litigiu asupra căruia

dețin și posesia concretizată material.

Având în vedere că

apelantele-reclamante nu au un "bun" din perspectiva dreptului la

restituire în natură, se justifică respingerea acțiunii în revendicare, în

contradictoriu cu pârâții-cumpărători, beneficiarii unui "bun"

actual, față de prevederile Legii nr. 10/2001, fără a se putea susține că legea

specială intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție.

Dreptul

apelantelor-reclamante de a obține despăgubiri pentru imobilul în litigiu nu

poate fi opus cumpărătorilor care dețin bunul și nu poate fi, așadar, valorificat

împotriva acestora în cadrul prezentei acțiuni în revendicare promovate în

vederea redobândirii posesiei asupra bunului.

Acest drept la

indemnizație vizează raportul juridic născut ca urmare a notificării între

persoana îndreptățită și stat, situația terțului dobânditor nefiind influențată

de modalitatea și termenele în care, în concret se plătesc respectivele măsuri

reparatorii.

Aceasta, întrucât,

dreptul de proprietate al cumpărătorului, protejat de Convenție, nu poate fi

afectat de insecuritatea legislativă și administrativa a organelor statale, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fiind sancționată conduita

culpabilă a statului pentru "încălcarea obligației pozitive de a reacționa

în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general

pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia

sa în baza decretelor de naționalizare".

Din această

perspectivă, lipsa efectivității procedurii speciale în ceea ce le privește pe

reclamante nu poate conduce la sancționarea unei alte persoane (particular),

prin pierderea de către aceasta a proprietății asupra unui bun, legal

dobândite.

Pentru toate

considerentele expuse mai sus, instanța de apel a respins, ca nefondată, prima

critică formulată de reclamante, reținând că în mod corect a respins prima

instanță acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâții - persoane

fizice.

În ceea ce privește

apelul declarat de reclamante cu privire la capetele de cerere subsidiare,

criticile de la punctele 1 și 2 vor fi analizate împreună cu apelul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, întrucât aspectele

invocate sunt în strânsă legătură.

Apelantul Municipiul

București a susținut că notificarea reclamantelor trebuie să fie analizată pe

cale administrativă, de către unitatea deținătoare și că Legea nr. 10/2001

condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării, de depunerea acestor

acte sau de precizarea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține probe.

De asemenea, a susținut că instanța a dispus restituirea în natură fără a

clarifica dacă reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite, respectiv

fără a clarifica situația juridică a bunului, acordarea de măsuri reparatorii

putându-se realiza doar în condițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

prima critică formulată, s-a constatat că notificarea formulată de autorii

reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată în termenul de

60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) (în prezent art. 25 alin. (1) din

lege), în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie

sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire.

Termenul de 60 de

zile menționat mai sus, poate avea într-adevăr, conform textului legal enunțat

și Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de

referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor

doveditoare.

În cauză, din

documentația ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la

Primăria Municipiului București, rezultă că notificarea a fost însoțită de

actele doveditoare de care autorii reclamantelor au înțeles să se prevaleze, și

cu toate acestea, unitatea deținătoare nu a soluționat-o, în termenul de 60 de

zile prevăzut de lege.

Lipsa precizării din

partea persoanei îndreptățite, în sensul că nu mai deține alte probe, nu

condiționează unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării, astfel

cum a susținut apelantul-pârât, ci precizarea respectivă determină obligația de

a se pronunța numai pe baza probelor depuse.

În orice caz însă, în

sarcina pârâtului subzistă obligația de a da o soluție cererii petentului, fie

în sensul admiterii și restituirii imobilului în forma solicitată, fie în

sensul respingerii acesteia, în termenul stabilit de lege.

Lipsa răspunsului la

notificare în termenul prevăzut de lege îndreptățește persoana care a formulat

notificare să solicite valorificarea în instanță a dreptului pretins, conform

art. 26 alin 3 din Legea nr. 10/2001, care a fost interpretat prin Decizia în

interesul legii nr. XX  din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, publicată în M. Of. din 12 noiembrie 2007, obligatorie potrivit art.

329 C. proc. civ., în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze

în fond (...) și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate.

Așadar, instanța de

judecată, în această situație, se substituie unității competente a soluționa notificarea

și răspunde ea însăși notificării, stabilind cu plenitudine de competență

măsurile reparatorii ce se cuvin a fi acordate.

În ceea ce privește

criticile referitoare la dovedirea calității de persoană îndreptățită, instanța

de apel a constatat că, în raport cu probele administrate în cauză, în mod

corect a apreciat prima instanță că reclamantele a făcut dovada calității de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, conform

art. 2 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din

lege, reclamantele fiind succesoarele fostului proprietar, E.C.D., iar imobilul

fiind preluat mod abuziv în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr.

92/1950.

S-a mai constatat ca

fiind fondată critica referitoare la faptul că instanța nu a lămurit situația

juridică a terenului, care determină și modalitatea de acordare a măsurilor

reparatorii, în condițiile legii speciale.

Din această

perspectivă, și critica formulată de apelantele-reclamante, referitoare la

faptul că prima instanță, deși a dispus restituirea în natură a imobilului, nu

a identificat spațiile nevândute a fost apreciată ca fiind fondată, în acest

sens, Curtea dispunând în apel efectuarea unei completări la raportul de

expertiză construcții și la raportul de expertiză topografică, astfel cum s-a

reținut, în cadrul expunerii situației de fapt existente în speță.

Raportul de expertiză

construcții a concluzionat că nu există spații nevândute, iar raportul de

expertiză topografică a identificat terenul aferent construcțiilor ca fiind

curtea imobilului.

Situația menționată

impune soluția acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, soluție

posibilă fără a se putea susține încălcarea principiului non reformatio in

pejus, în condițiile în care a declarat apel în cauză și pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General.

Astfel, în privința

construcțiilor, având în vedere că nu există spații nevândute, nu se poate pune

problema restituirii în natură a acestora.

În ceea ce privește

terenul în suprafață de 740 mp (729 mp din măsurători), din raportul de

expertiză întocmit de expert D.M.D., completat cu raportul de expertiză -

obiecțiuni, întocmit de același expert, rezultă că pe o suprafață de 286 mp se

află amplasată construcția C1, pe o suprafață de 61 mp se află amplasată

construcția C2, iar diferența de 382 mp reprezintă curtea imobilului.

Din această

suprafață, o parte (cea hașurată cu galben pe schița anexa la răspunsul la

obiecțiuni, reprezintă calea de acces utilizată pentru accesul în corpurile de

clădire 1 și 2, iar pe suprafață de 161 mp, identificată între punctele

14-15-16-A-B-C-D-E, se află, de asemenea, o cale de acces și conductele de

alimentare cu apă și gaze.

Potrivit art. 7 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009

nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Art. 7.3 din H.G. nr.

923/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd că prin noțiunea "teren aferent

imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995" se înțelege terenul

pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și

terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia,

indiferent de categoria de folosință.

Dispozițiile de drept

material din cadrul Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile în forma în vigoare la

acest moment, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, având în

vedere că raportul juridic dedus judecății în curs are caracterul unei fapte în

desfășurare (facta pendentia), până la apariția modificărilor aduse prin legea

nouă, Legea nr. 1/2009, dreptul reclamantelor nefiind în mod irevocabil

stabilit.

În cauză, terenul

aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 are regimul

juridic prevăzut de textele legale enunțate mai sus, o parte, astfel cum s-a

reținut mai sus, fiind situată sub construcții, iar o parte reprezentând curtea

imobilului. Curtea imobilului este destinată accesului la construcțiile

existente pe teren iar pe o porțiune din aceasta se află conductele de

alimentare cu apă și gaze.

În condițiile în care

cele două construcții aflate pe teren au fost înstrăinate în întregime iar

terenul aferent acestora are destinația menționată, fiind necesar bunei

utilizări a construcțiilor, Curtea a apreciat, făcând aplicarea prevederilor

legale enunțate mai sus, că apelantele-reclamante sunt îndreptățite la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și pentru terenul aferent

construcțiilor.

Acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent urmează a se face în condițiile art. 26 alin.

(1)din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca, prin dispoziție motivată, să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Față de dispozițiile legale enunțate mai sus, este nefondată critica formulată

de apelantele-reclamante în ceea ce privește menționarea cuantumului evaluării

imobilelor ce nu pot fi restituite în natură, întrucât, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare are obligația doar de a

propune acordarea de măsuri reparatorii, în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv.

Cuantumul

despăgubirilor urmează a fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor conform art. 16 alin. (2) titlul 7 din Legea nr. 247/2005,

ulterior, după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act

normativ, de către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată de Comisia

Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, procedează la emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubiri.

În raport cu

dispozițiile Legii nr. 247/2005 și ale Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, competența instanței civile se păstrează doar în ceea ce

privește procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deținătoare, în

situația în care aceasta refuză să soluționeze notificarea, cum este și cazul

în speța dedusă judecății.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al

instanței de control administrativ (art. 19 din Legea nr. 247/2005), doar după

ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Prin urmare, dat

fiind apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

și apreciind fondate criticile în sensul că acordarea de măsuri reparatorii nu

se poate realiza decât în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum

aceasta a fost modificată, având în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din

lege, instanța de apel a înlăturat din dispozitiv mențiunea referitoare la

evaluarea de către expert C.P. a părților din imobil nevândute.

Din perspectiva celor

menționate mai sus este nefondată și critica formulată de apelantele-reclamante

cu privire la admiterea excepției de prematuritate referitoare la obligarea

pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei

conținând titlu de despăgubiri.

Sub acest aspect, în

mod corect a constatat tribunalul că o astfel de cerere este prematur

formulată, având în vedere că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII

din Legea nr. 247/2005 în cadrul căreia Comisia Centrală are competența de a

emite decizii conținând titlul de despăgubire este subsecventă procedurii

administrative de soluționare a notificărilor formulate în baza Legii nr.

10/2001, fiind necesar ca, în prealabil, să fie întocmită o decizie cu

propunere de despăgubire din partea unității deținătoare.

Faptul că acordarea

despăgubirilor se realizează în două etape, ce presupun proceduri diferite și

competențe diferite de soluționare a cererilor, respectiv a contestațiilor în

justiție, nu echivalează cu o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susțin apelantele-reclamante,

deoarece accesul la instanță nu este absolut, ci este supus unor limitări

implicite, statele bucurându-se de o anumită marjă de apreciere în privința

modalității, condițiilor și procedurii conform cărora se realizează acordarea

măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv.

În ceea ce privește critica

formulată de apelantele-reclamante, în sensul că în mod greșit tribunalul a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor privind petitul principal și petitele

subsidiare 1 și 3 din cerere, Curtea a constatat că aceasta este fondată,

întrucât, din modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată

rezultă, într-adevăr, astfel cum învederează apelantele, că aceste capete de

cerere nu privesc în niciun fel pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, ci pârâtul Municipiul București.

În consecință,

instanța de apel a înlăturat din dispozitivul sentinței mențiunea privind

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe petitul principal și petitele

subsidiare 1 și 3.

În ceea ce privește

ultima critică din apelul formulat de apelantele-reclamante, referitoare la

respingerea, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind acordarea de daune

cominatorii, instanța de apel a constatat că aceasta este nefondată, având în

vedere următoarele considerente:

Apelantele reclamante

susțin că soluția primei instanțe este în neconcordanță cu Decizia nr. XX din

12 decembrie 2005 dată în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că

cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile

reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580

3

C. proc. civ.

Potrivit art. 580

3

C. proc. civ., în cazul obligațiilor de a face intruitu personae, constrângerea

debitorului la executare se realizează prin obligarea la plata unei amenzi

civile și, dacă este cazul, la plata unei despăgubiri.

Alineatul final al

textului legal enunțat mai sus prevede că pentru neexecutarea obligațiilor

prevăzute în acest articol nu se pot da daune cominatorii.

Prin acest text,

introdus prin Legea nr. 459/2006, legiuitorul a înlăturat în mod expres

posibilitatea acordării daunelor cominatorii, care tocmai fusese confirmată

prin Decizia nr. XX/2005, la care au făcut referire apelantele reclamante. Or,

este de principiu că interpretarea legii printr-o decizie în interesul legii

își păstrează actualitatea doar cât timp legea nu este schimbată exact în

punctul ce a făcut obiectul interpretării.

În aceste condiții,

având în vedere dispozițiile exprese ale art. 580

3

alineat final C.

proc. civ., care era în vigoare încă de la data introducerii cererii de chemare

în judecată de către reclamante, în mod corect a constatat tribunalul ca fiind

inadmisibil capătul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs, atât reclamantele reclamantele T.A.M., T.M., cât

și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel de reclamantele T.A.M. și T.M., vizează

nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Astfel reclamantele

solicită, în principal, modificarea în parte a hotărârii instanței de apel, în

sensul admiterii apelului în tot și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată, iar în subsidiar solicită stabilirea cuantumului

despăgubirilor, pentru imobilul preluat abuziv, la valoarea standardelor

internaționale și obligarea pârâtei Comisia Centr