ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6087/2012

R O M Â N I A Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 1 februarie 2008 la Tribunalul București, sub nr. 4441/3/2008 reclamanții T.A.M., T.M.R. și D.C.C.

au chemat în judecată pe pârâții B.G., T.Z., M.V., M.A., R.A., T.V., N.D., Municipiul București prin Primarul General și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și solicitând: - în principal, obligarea pârâților persoane fizice de a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele pe care le dețin în imobilul situat în București, str. L., sector 3, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 273/97, 9865/97, 810/97, 1153/3/99,4594 din 97 și 468/3/97; - în subsidiar, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice: 1. să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Municipiul București de a soluționa cererea cuprinsă în notificarea nr. 277 din 4 februarie 2002, privind restituirea în natură sau prin echivalent, cu privire la imobilul ce a aparținut autorului comun, E.C.D., situat în București, str. L., sector 3, compus din teren, în suprafață de 740 mp și două corpuri de clădire, refuz ce se constituie într-o soluție negativă, de respingere a notificării.

2. să se stabilească, potrivit unei expertize tehnice, întinderea despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru acele părți din imobil ce nu pot fi restituite în natură, calculate la valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare; 3. să se dispună restituirea în natură a suprafețelor din imobile ce nu au fost vândute foștilor chiriași în baza Legii nr. 12/1995; 4. să fie obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii conținând titlul de despăgubire conform sumei din expertiză. 5. să fie obligați pârâții la daune cominatorii în cuantum de 500 RON pe zi de întârziere în aducerea la îndeplinire a hotărârii definitive.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul situat în str. L., sector 3 compus din construcție și teren aferent în suprafață de 740 mp a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanților - E.C.D. în baza Ordonanței de adjudecare nr. 1516 din 26 martie 1940, așa după cum rezultă din procesul-verbal din 28 ianuarie 1941 întocmit de judecătorul delegat cu întocmirea lucrărilor de înființare a cărților funciare. Imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv potrivit Decretului nr. 92/1950, figurând în anexă la poziția 2513, iar reclamanții sunt moștenitorii legali ai proprietarului inițial al terenului - E.C.D. - și ai soției acestuia - E.M.

Referitor la titlurile de proprietate deținute de pârâții persoane fizice, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului București, prin mandatar SC T. S.A., s-a arătat de către reclamanți că aceste titluri provin de la un neproprietar, astfel că, în urma comparării titlurilor de proprietate ale autorilor părților, se impune a se acorda preferința titlurilor invocate de reclamanți, întrucât provin de la adevăratul proprietar al imobilului. Reclamanții au mai arătat că, autorii lor, P.N. și D.I. au adresat Primăriei municipiului București notificarea nr. 277 din 4 februarie 2002 privind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu, compus din 740 mp teren și 2 corpuri de clădire, însă nu s-a primit niciun răspuns la aceste solicitări, împrejurare care poate fi considerată drept un răspuns nejustificat din partea unității deținătoare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului. Prin cererea înregistrată la 4 februarie 2008 pe rolul Tribunalul București, sub nr. 32940/3/2008, reclamantele T.A.M., T.M.R. au chemat în judecata pe pârâții T.Z. și T.E., R.A. și R.M., G.M., B.G., T.T.S., M.A., N.D., Municipiul București, prin Primarul General, și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, formulând aceleași solicitări ca cele menționate mai sus. Prin încheierea de ședință din data de 24 noiembrie 2008 s-a dispus conexarea celor două cauze, în raport cu prevederile art. 164 C. proc. civ. Prin Sentința civilă nr. 700 din 3 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-au respins cererile conexe de revendicare formulate de reclamantele T.A.M.

și T.M.R. îndreptate împotriva pârâților-persoane fizice B.G., Z. și T.E., T.T.Ș., G.M., B.E., M.A., G.M. și N.D., ca neîntemeiate. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor privind petitul principal și petitele subsidiare 1 și 3 din cererea de chemare în judecată și a respins celelalte petite ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. De asemenea, s-a admis excepția de prematuritate referitoare la obligarea pârâtei Comisia Centrală la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire și a respins acest capăt de cerere ca prematur introdus. S-a admis, în parte, cererile conexe de revendicare formulate de reclamante împotriva pârâtului Municipiul București, prin primarul General și a fost obligat acest pârât să restituie în natură (suprafețele) din imobil nevândute în baza Legii nr. 112/1995 către reclamante.

S-a mai respins, ca inadmisibil, capătul subsidiar de cerere privind plata de către pârât a daunelor cominatorii de 500 RON pe zi de întârziere și s-a constatat că potrivit expertizei tehnice întocmite de expert C.P., ulterior completată, au fost evaluate la valoarea de piață acele părți din imobil (construcții) și teren ce nu pot fi restituite în natură Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că autorul reclamantelor, E.C.D., a achiziționat imobilul situat în București, str. L., sector 3, alcătuit din construcție și teren în suprafață de 749 mp., în temeiul Ordonanței de adjudecare nr. 1516 din 26 martie 1940, legalizată de Tribunalul Ilfov, reclamantele fiind moștenitoarele legale ale acestuia, după cum rezultă din certificatele de moștenitor și actele de stare civile ce au fost anexate la dosar.

Imobilul menționat a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, figurând în anexa la decret la poziția 2513. Instanța a mai reținut că, potrivit notificării nr. 277 din 4 februarie 2002 formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către P.N. și D.I., și adresată Primăriei municipiului București, s-a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului din str. L., sector 3, însă unitatea deținătoare nu a dat curs acestei notificări. Pârâții-persoane fizice au dobândit în proprietate apartamentele pe care le dețin din str. L., sector 3, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu vânzătoarea Primăria municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la petitul principal și petitele subsidiare 1 și 3 din cererea de chemare în judecată în raport de prevederile înscrise în Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, rezultând astfel că entitatea învestită cu soluționarea notificării referitoare la imobilul în litigiu și deci a pretențiilor formulate de reclamanți este pârâta Primăria municipiului București.

Totodată, a admis excepția de prematuritate cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, sub acest aspect tribunalul având în vedere că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și în cadrul căreia Comisia Centrală are competența de a emite decizii conținând titlul de despăgubire este distinctă de procedura administrativă de soluționare a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001, subsecvența acesteia impunându-se ca, în prealabil, să fie întocmită o decizie cu propuneri de despăgubire din partea unității deținătoare.

Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după apariția Legii nr. 10/2001, tribunalul a considerat că aceasta nu este fondată, întrucât prin art. 21 din Constituție a fost consacrat accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzându-se că nicio lege nu poate să îngrădească exercitarea acestui drept. Pe de altă parte, acest drept fundamental a fost consacrat și de art. 6 din Convenția europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în sensul că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale.

Totodată, Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în cadrul raportului dintre persoana îndreptățită și organele și unitățile deținătoare, această lege neprevăzând vreo interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către proprietarul deposedat împotriva cumpărătorului de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, deținătorul actual al imobilului. În privința excepției lipsei de calitate procesuală pasivă invocate de pârâta G.M., tribunalul a considerat că aceasta este nefondată, de vreme ce reclamantele revendică imobilul situat în str. L., sector 3, iar pârâta deține în proprietate un apartament aflat în cadrul acestui imobil. Pe fondul cererilor în revendicare, formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la numitul E.C.D.

- autorul reclamantelor - căruia i-au fost naționalizate 16 apartamente situate în București, în str. L. și B-dul R., astfel că măsura naționalizării s-a făcut în concordanță cu prevederile art. 1 din decret, fapt care este de natură să conducă la concluzia că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu și, ca atare, la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, erau îndeplinite cerințele impuse de art. 1 din Legea nr. 112/1995. Tribunalul a considerat că, în privința comparării titlurilor de proprietate, se impune a se acorda preferabilitate titlurilor invocate de pârâții - persoane fizice care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu statul, în considerarea calității lor de chiriași, având în acest sens contracte de închiriere valide la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Criteriile de comparare a titlurilor de proprietate, exhibate de părțile litigante, nu sunt stabilite expres nici de art. 480 C. civ., care constituie temeiul general de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară și nici de actele normative speciale ce stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada comunistă, ci aceste criterii au fost propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudență. În privința titlurilor de proprietate prezentate de pârâții - persoane fizice s-a observat că aceștia au încheiat cu statul contracte de vânzare-cumpărare referitor la apartamentele pe care le dețin în imobilul din str. L., sector 3, contractele întemeindu-se pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 și fiind prezumate valabile câtă vreme nu s-a constatat, pe cale judecătorească, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, nulitatea acestor convenții la cererea fostului proprietar.

În aceste condiții, este evident că titlurile de proprietate deținute de pârâți s-au consolidat, cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au probat existența unei situații care să evidențieze faptul că imobilul în litigiu nu era de natură să constituie obiectul de reglementare al art. 1 din Legea nr. 112/1995. Tribunalul a avut în vedere și buna-credință a pârâților - persoane fizice la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în sensul că la data perfectării convențiilor a fost verificată situația juridică a apartamentelor în litigiu, constându-se astfel că, referitor la aceste imobile, nu exista nicio notificare sau acțiune în revendicare pe rolul instanțelor judecătorești formulate de reclamante în calitate de moștenitoare ale foștilor proprietari, motiv pentru care devin incidente în speță prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Față de aceste considerente, se conferă bunei-credințe a pârâților - persoane fizice consecințe juridice similare cu cele produse de aplicarea principiului - error communis facit ius -, situație în care actele juridice încheiate de pârâți cu statul sunt pe deplin valabile și, totodată, li se acordă preferabilitate comparativ cu titlu anterior prezentat de fostul proprietar al imobilului în litigiu. Pe de altă parte, titlurile de proprietate prezentate de pârâții - persoane fizice sunt preferabile și datorită unor considerente care țin de securitatea circuitului civil, și respectiv stabilitatea raporturilor juridice civile.

Referitor la situația imobilelor ce au fost preluate de stat în regimul anterior, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că aceasta se determină în funcție de existența unei hotărâri de retrocedare de la pronunțarea căreia foștii proprietari sau moștenitorii lor pot proba că aveau o speranță legitimă privitoare la aspectele legate de dreptul de proprietate asupra imobilului pe care îl revendică, fiind astfel proprietari ai unui bun actual în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, or, în cauza de față nu s-a evidențiat existența unei astfel de hotărâri de retrocedare referitor la imobilul în litigiu. În consecință, tribunalul a respins cererile conexe introduse de reclamante, în contradictoriu cu persoanele fizice.

Referitor la atitudinea manifestată de pârâtul Municipiul București, tribunalul a avut în vedere faptul că acesta nu a dat curs notificării formulate de reclamante, referitor la imobilul în litigiu, astfel că nu a fost emisă o dispoziție motivată în acest sens, deși a trecut un interval de timp de circa 9 ani, ori comportamentul adoptat de pârât poate fi considerat drept un refuz nejustificat din partea unității deținătoare obligată să răspundă la notificare, așa după cum s-a stabilit în practica judiciară. Față de dovezile existente, și în concordanță cu prevederile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, tribunalul a dispus obligarea pârâtului Municipiului București, reprezentat de Primarul General, să restituie reclamantelor, în natură, spațiile (suprafețele) din imobil ce nu au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Totodată, s-a constatat că potrivit expertizei tehnice întocmită în cauză de către expert C.P., ulterior completată, au fost evaluate la valoarea de piață acele părți din imobil, construcții și teren ce nu pot fi restituite în natură către reclamante, întrucât au fost înstrăinate anterior. Tribunalul a respins, ca inadmisibil, capătul subsidiar de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii în sumă de 500 RON pe zi de întârziere, sub acest aspect avându-se în vedere că, în ipoteza în care debitorul nu execută obligația pe care și-a asumat-o, instanța este în măsură să acorde creditorului acelei obligații despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat. Pe de altă parte, au fost avute în vedere și prevederile art. 580 3 C. proc.

civ., în conformitate cu care debitorul acelei obligații poate fi constrâns să-și îndeplinească obligația pe care și-a asumat-o prin aplicarea unei amenzi civile de către instanța sesizată astfel de către creditor. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele T.A.M., T.M.

și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 621 din 16 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile, s-a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul obligării pârâtului Municipiul București, prin Primarul General să propună, în favoarea reclamantelor, acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind refuzul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilul situat în București, str. L. compus din teren de 740 mp (729 mp din măsurători) și construcția existentă pe acesta (cuprinde C1 și C2), imobil identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert D.M.D., completat cu raportul de expertiză-obiectiv, întocmit de același expert și raportul de expertiză întocmit de expert C.P.

S-au înlăturat dispozițiile din sentință privind admiterea lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor pe petitul principal și petitele subsidiare 1 și 3, obligarea pârâtului Municipiul București să restituie, în natură, suprafețele din imobil vândute și constatarea evaluării de către expertul C.P. a părților din imobil ce nu pot fi restituite în natură. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Situația de fapt a fost reținută în mod corect de către tribunal în ceea ce privește istoricul imobilului în litigiu, situat în București, str. L., sector 3, curtea urmând a face câteva completări la cele reținute de prima instanță, având în vedere și probatoriul administrat în apel, după cum urmează: Imobilul, compus din teren în suprafață de 740 mp și construcții situat în București, str. L., sector 3 (fostă strada L.U.) a fost dobândit de autorul reclamantelor, E.C.D., în temeiul Ordonanței de adjudecare nr. 1516 din 26 martie 1940, legalizată de Tribunalul Ilfov, fiind înscris în cartea funciară conform procesului-verbal nr. 28676/1940, identitatea de adresă rezultând atât din procesul-verbal menționat mai sus, cât și din adresa nr. 72314/5944 din 14 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Nomenclatură stradală.

Imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, poziția 2513 de la E.C.D., conform adresei emise de SC T. SA. E.C.D. a decedat la data de 12 martie 1951, conform certificatului de deces aflat la dosar Tribunalul București, moștenitorul acestuia fiind E.M., de pe urma căreia au rămas ca moștenitori P.E. și D.P., conform certificatului de moștenitor de moștenire succesivă nr. 295/1962 și nr. 296/1962. De pe urma defunctei P.E. a rămas ca moștenitor P.N., conform certificatului de moștenitor nr. 144 din 29 august 2001, care a decedat la data de 11 noiembrie 2004, de pe urma acestuia rămânând ca moștenitori reclamantele T.A.M. și T.M.R., conform certificatului de legatar nr. 129 din 22 decembrie 2004. D.P.

a decedat la data de 27 martie 1977, de pe urma acesteia rămânând ca moștenitor D.I., conform certificatului de moștenitor nr. 143/2001, iar de pe urma lui D.I., decedat la data de 17 noiembrie 2004 a rămas ca moștenitor D.C.C., conform certificatului de moștenitor nr. 133/2004. Pe parcursul procesului de față, reclamantul D.C.C. a vândut reclamantei T.A.M. drepturile litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. 4441/3/2008, conform contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 239 din 03 iunie 2008. Autorii părților, D.I. și P.N. au adresat Primăriei Municipiului București notificarea nr. 277 din 04 februarie 2002, privind restituirea imobilului din București, str. L., notificarea nefiind soluționată până în prezent.

Pârâții - persoane fizice au dobândit în proprietate apartamentele din str. L., sector 3, pe care le dețin în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu vânzătoarea Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995. În prezent, potrivit raportului construcții efectuat în cauză de expert C.P., astfel cum a fost completat în apel, cele două construcții existente pe teren (corpurile C1 și C2) au fost vândute în întregime, nefiind identificate spații nevândute. În ceea ce privește terenul, în suprafață de 740 mp (729 mp din măsurători), din raportul de expertiză întocmit de expert D.M.D., completat cu raportul de expertiză - obiecțiuni, întocmit de același expert, rezultă că pe o suprafață de 286 mp se află amplasată construcția C1, pe o suprafață de 61 mp se află amplasată construcția C2, iar diferența de 382 mp reprezintă curtea imobilului.

Din această suprafață, o parte (cea hașurată cu galben pe schița anexa la răspunsul la obiecțiuni, reprezintă cale de acces utilizată pentru accesul în corpurile de clădire 1 și 2, iar pe suprafață de 161 mp, identificată între punctele 14-15-16-A-B-C-D-E, se află, de asemenea, o cale de acces și conductele de alimentare cu apă și gaze. În raport cu situația de fapt reținută mai sus, în ceea ce privește apelul declarat de reclamantele T.A.M. și T.M., instanța de apel a reținut următoarele: Critica referitoare la respingerea acțiunii în revendicare, formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, este nefondată, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare și care vor substitui în parte motivarea tribunalului sub acest aspect: Pornind de la premisa că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, în cadrul acțiunii în revendicare criteriile de preferabilitate în privința comparării titlurilor trebuie subsumate acestei reglementari specifice.

Din acest punct de vedere se reține că, dată fiind apariția acestei legi s-a cristalizat un nou tip de acțiune în revendicare imobiliară, specială, având ca obiect imobilele naționalizate, care nu se poate soluționa prin aplicarea criteriilor general acceptate ca impuse de prevederile art. 480 - 481 C. civ. și care au fost conturate, de-a lungul timpului, de doctrină și jurisprudență, criterii la care a făcut referire recurenta prin motivele de recurs. Astfel, Legea nr. 10/2001 are ca obiect, potrivit art. 1 alin. (1) și (2), coroborat cu art. 2 alin. (1), restituirea tuturor imobilelor preluate în mod abuziv, indiferent dacă această preluare s-a făcut cu titlu valabil, ori fără un astfel de titlu valabil, restituirea putându-se realiza în natură sau prin echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile legii.

Conform art. 21 alin. (1) (în prezent art. 22) din lege, persoana îndreptățită are obligația de a notifica unitatea deținătoare, în vederea restituirii imobilului, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care a fost prelungit succesiv de 2 ori. Art. 18 din lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, art. 46 (actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripție de 1 an pentru dreptul la acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia. Legea specială reglementează, așadar, și raporturile dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilul în anumite condiții expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 21 alin. (5) (actual 22 alin. (5) din lege, nerespectarea termenului de decădere de 6 luni prevăzut de lege pentru formularea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Din ansamblul dispozițiilor legii speciale rezultă că legiuitorul a înțeles să dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situație în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil, l-a vândut unei terțe persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia. Potrivit dreptului comun, într-o asemenea situație, adevăratul proprietar are la dispoziție acțiunea în revendicare, aceasta urmând a fi admisă pe fond, sub rezerva eventualelor apărări legate de incidenta uzucapiunii.

Dimpotrivă, potrivit Legii nr. 10/2001, într-o astfel de situație, persoana îndreptățită la măsuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, și anume prin raportare la valoarea de circulație a imobilului, bineînțeles numai dacă a formulat notificare în termenele și condițiile prevăzute de legea specială. În această situație se regăsesc și apelantele-reclamante în prezenta cauză, acestea având dreptul doar la restituirea părților din imobil înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin echivalent, în condițiile în care titlul intimaților-pârâți, contractele de vânzare-cumpărare, nu au fost desființate, mai mult, au fost consolidate prin neatacarea în termenul de prescripție prevăzut de legea specială.

Deși în interpretarea Legii nr. 10/2001, în practică a fost îndelung controversată problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea acestei legi și prevederile dreptului comun în materie, respectiv Codul civil, această problemă a fost lămurită prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 60/2007, dată în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009 obligatorie de la această dată, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizie la care face referire și recurenta în motivele de recurs.

Astfel, în decizia amintită s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul următor: a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Decizia în interesul legii menționată, respectă ea însăși exigentele prevăzute de Convenția europeană a Drepturilor Omului, fiind analizate cauzele relevante în materie, fiind necesar ca fundamentarea soluției în cauza de față să aibă ca premisă această decizie, care este obligatorie și care a fost dată tocmai pentru interpretarea unitară a legii în vederea înlăturării insecurității juridice generate în materia revendicării imobilelor preluate abuziv de stat. În decizia instanței supreme amintite, s-a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea de a supune controlului judecătoresc, toate deciziile care se iau în cadrul procedurii speciale, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (în acest sens fiind dată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007). Așadar, instanța are în procedura Legii nr. 10/2001, jurisdicție deplină, fiind garantată astfel respectarea art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului.

Cu atât mai mult, se arată în decizia menționată, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României). În această situație se află și apelantele-reclamante, care au uzat de calea Legii nr. 10/2001, autorii acestora formulând notificare prin care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, notificarea urmând a fi soluționată în termenii și condițiile acestei legi.

Pe de altă parte, în aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune concluzia că dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și derogatorii față de dreptul comun privitor la acțiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opțiune al reclamantelor între aceste norme, și cele care reprezintă dreptul comun. Or, dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (în actuala reglementare) evocate mai sus, au ca efect consolidarea titlului comparatorului în baza Legii nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare în termen (cum este cazul în speță) sau dacă, formulând o astfel de acțiune, aceasta a fost respinsă.

În asemenea situație, față de prevederile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare intentate de fostul proprietar este preferabil contractul de vânzare-cumpărare în condițiile menționate mai sus; aceasta nu întrucât buna-credință ar valora în această materie titlu de proprietate, ci pentru că legiuitorul a instituit altă soluție de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății mobilare înseși și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului. Așadar, deși buna-credință a intimaților-pârâți nu are efect constitutiv de drepturi reale, preferabilitatea titlului acestora nu se impune în temeiul bunei-credințe, ci a opțiunii speciale pe care legiuitorul a instituit-o în această materie, discuția asupra preferabilității titlului statului fiind deplasată la aceste criterii.

Așa fiind, având în vedere faptul că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor, cât timp în cauza de față contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții - persoane fizice cu statul nu au fost anulate, cererea reclamantelor este nefondată, date fiind prevederile legii speciale, în baza căreia acestea au dreptul doar la restituirea în echivalent a bunului înstrăinat. Soluția de respingere a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului, criticile formulate de apelantele-reclamante în acest sens fiind nefondate.

Astfel, apelantele reclamante nu dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului, care să poată fi opus pârâților - persoane fizice, deoarece nicio jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu. Sub acest aspect, instanța de apel a avut în vedere că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, semnificația noțiunii de "bun" se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (vezi cauzele Caracas c. României, Kopeky c Slovaciei, Mătieș c. României). În sensul celor menționate mai sus s-a statuat cu privire la semnificația noțiunii de "bun" în cauza pilot Atanasiu și alții c. României, Curtea europeană constatând că "nicio jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios.

Hotărârile judecătorești invocate de reclamante, deși constatau că naționalizarea imobilului fusese ilegală, nu constituiau titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament". Curtea europeană a apreciat, totodată, că "transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi". Or, potrivit legii speciale, apelantele reclamante nu mai pot obține decât contravaloarea imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, iar nu restituirea în natură.

Prin urmare, apelantele-reclamante nu dețin un "bun" în ceea ce privește dreptul de restituire în natură, care să beneficieze de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Acestea pot pretinde cel mult existența unei speranțe legitime, care reprezintă bun în sensul Convenției, doar în ceea ce privește dreptul la despăgubire, în condițiile legii speciale, sens în care va fi soluționată cererea subsidiară de acordare a măsurilor reparatorii. În același timp, intimații-pârâți, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un "bun actual", reprezentat de însuși imobilul în litigiu asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

Având în vedere că apelantele-reclamante nu au un "bun" din perspectiva dreptului la restituire în natură, se justifică respingerea acțiunii în revendicare, în contradictoriu cu pârâții-cumpărători, beneficiarii unui "bun" actual, față de prevederile Legii nr. 10/2001, fără a se putea susține că legea specială intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Dreptul apelantelor-reclamante de a obține despăgubiri pentru imobilul în litigiu nu poate fi opus cumpărătorilor care dețin bunul și nu poate fi, așadar, valorificat împotriva acestora în cadrul prezentei acțiuni în revendicare promovate în vederea redobândirii posesiei asupra bunului. Acest drept la indemnizație vizează raportul juridic născut ca urmare a notificării între persoana îndreptățită și stat, situația terțului dobânditor nefiind influențată de modalitatea și termenele în care, în concret se plătesc respectivele măsuri reparatorii.

Aceasta, întrucât, dreptul de proprietate al cumpărătorului, protejat de Convenție, nu poate fi afectat de insecuritatea legislativă și administrativa a organelor statale, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fiind sancționată conduita culpabilă a statului pentru "încălcarea obligației pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare". Din această perspectivă, lipsa efectivității procedurii speciale în ceea ce le privește pe reclamante nu poate conduce la sancționarea unei alte persoane (particular), prin pierderea de către aceasta a proprietății asupra unui bun, legal dobândite.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, instanța de apel a respins, ca nefondată, prima critică formulată de reclamante, reținând că în mod corect a respins prima instanță acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice. În ceea ce privește apelul declarat de reclamante cu privire la capetele de cerere subsidiare, criticile de la punctele 1 și 2 vor fi analizate împreună cu apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, întrucât aspectele invocate sunt în strânsă legătură. Apelantul Municipiul București a susținut că notificarea reclamantelor trebuie să fie analizată pe cale administrativă, de către unitatea deținătoare și că Legea nr. 10/2001 condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării, de depunerea acestor acte sau de precizarea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține probe.

De asemenea, a susținut că instanța a dispus restituirea în natură fără a clarifica dacă reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite, respectiv fără a clarifica situația juridică a bunului, acordarea de măsuri reparatorii putându-se realiza doar în condițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește prima critică formulată, s-a constatat că notificarea formulată de autorii reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) (în prezent art. 25 alin. (1) din lege), în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire.

Termenul de 60 de zile menționat mai sus, poate avea într-adevăr, conform textului legal enunțat și Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cauză, din documentația ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la Primăria Municipiului București, rezultă că notificarea a fost însoțită de actele doveditoare de care autorii reclamantelor au înțeles să se prevaleze, și cu toate acestea, unitatea deținătoare nu a soluționat-o, în termenul de 60 de zile prevăzut de lege. Lipsa precizării din partea persoanei îndreptățite, în sensul că nu mai deține alte probe, nu condiționează unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării, astfel cum a susținut apelantul-pârât, ci precizarea respectivă determină obligația de a se pronunța numai pe baza probelor depuse.

În orice caz însă, în sarcina pârâtului subzistă obligația de a da o soluție cererii petentului, fie în sensul admiterii și restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, în termenul stabilit de lege. Lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege îndreptățește persoana care a formulat notificare să solicite valorificarea în instanță a dreptului pretins, conform art. 26 alin 3 din Legea nr. 10/2001, care a fost interpretat prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. din 12 noiembrie 2007, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond (...) și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Așadar, instanța de judecată, în această situație, se substituie unității competente a soluționa notificarea și răspunde ea însăși notificării, stabilind cu plenitudine de competență măsurile reparatorii ce se cuvin a fi acordate. În ceea ce privește criticile referitoare la dovedirea calității de persoană îndreptățită, instanța de apel a constatat că, în raport cu probele administrate în cauză, în mod corect a apreciat prima instanță că reclamantele a făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din lege, reclamantele fiind succesoarele fostului proprietar, E.C.D., iar imobilul fiind preluat mod abuziv în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

S-a mai constatat ca fiind fondată critica referitoare la faptul că instanța nu a lămurit situația juridică a terenului, care determină și modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, în condițiile legii speciale. Din această perspectivă, și critica formulată de apelantele-reclamante, referitoare la faptul că prima instanță, deși a dispus restituirea în natură a imobilului, nu a identificat spațiile nevândute a fost apreciată ca fiind fondată, în acest sens, Curtea dispunând în apel efectuarea unei completări la raportul de expertiză construcții și la raportul de expertiză topografică, astfel cum s-a reținut, în cadrul expunerii situației de fapt existente în speță. Raportul de expertiză construcții a concluzionat că nu există spații nevândute, iar raportul de expertiză topografică a identificat terenul aferent construcțiilor ca fiind curtea imobilului.

Situația menționată impune soluția acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, soluție posibilă fără a se putea susține încălcarea principiului non reformatio in pejus, în condițiile în care a declarat apel în cauză și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Astfel, în privința construcțiilor, având în vedere că nu există spații nevândute, nu se poate pune problema restituirii în natură a acestora. În ceea ce privește terenul în suprafață de 740 mp (729 mp din măsurători), din raportul de expertiză întocmit de expert D.M.D., completat cu raportul de expertiză - obiecțiuni, întocmit de același expert, rezultă că pe o suprafață de 286 mp se află amplasată construcția C1, pe o suprafață de 61 mp se află amplasată construcția C2, iar diferența de 382 mp reprezintă curtea imobilului.

Din această suprafață, o parte (cea hașurată cu galben pe schița anexa la răspunsul la obiecțiuni, reprezintă calea de acces utilizată pentru accesul în corpurile de clădire 1 și 2, iar pe suprafață de 161 mp, identificată între punctele 14-15-16-A-B-C-D-E, se află, de asemenea, o cale de acces și conductele de alimentare cu apă și gaze. Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Art. 7.3 din H.G.

nr. 923/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd că prin noțiunea "teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995" se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință. Dispozițiile de drept material din cadrul Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile în forma în vigoare la acest moment, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, având în vedere că raportul juridic dedus judecății în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), până la apariția modificărilor aduse prin legea nouă, Legea nr. 1/2009, dreptul reclamantelor nefiind în mod irevocabil stabilit.

În cauză, terenul aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 are regimul juridic prevăzut de textele legale enunțate mai sus, o parte, astfel cum s-a reținut mai sus, fiind situată sub construcții, iar o parte reprezentând curtea imobilului. Curtea imobilului este destinată accesului la construcțiile existente pe teren iar pe o porțiune din aceasta se află conductele de alimentare cu apă și gaze. În condițiile în care cele două construcții aflate pe teren au fost înstrăinate în întregime iar terenul aferent acestora are destinația menționată, fiind necesar bunei utilizări a construcțiilor, Curtea a apreciat, făcând aplicarea prevederilor legale enunțate mai sus, că apelantele-reclamante sunt îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și pentru terenul aferent construcțiilor.

Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent urmează a se face în condițiile art. 26 alin. (1)din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca, prin dispoziție motivată, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Față de dispozițiile legale enunțate mai sus, este nefondată critica formulată de apelantele-reclamante în ceea ce privește menționarea cuantumului evaluării imobilelor ce nu pot fi restituite în natură, întrucât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare are obligația doar de a propune acordarea de măsuri reparatorii, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Cuantumul despăgubirilor urmează a fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (2) titlul 7 din Legea nr. 247/2005, ulterior, după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ, de către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, procedează la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri. În raport cu dispozițiile Legii nr. 247/2005 și ale Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența instanței civile se păstrează doar în ceea ce privește procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deținătoare, în situația în care aceasta refuză să soluționeze notificarea, cum este și cazul în speța dedusă judecății.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de control administrativ (art. 19 din Legea nr. 247/2005), doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin urmare, dat fiind apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și apreciind fondate criticile în sensul că acordarea de măsuri reparatorii nu se poate realiza decât în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată, având în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din lege, instanța de apel a înlăturat din dispozitiv mențiunea referitoare la evaluarea de către expert C.P. a părților din imobil nevândute.

Din perspectiva celor menționate mai sus este nefondată și critica formulată de apelantele-reclamante cu privire la admiterea excepției de prematuritate referitoare la obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei conținând titlu de despăgubiri. Sub acest aspect, în mod corect a constatat tribunalul că o astfel de cerere este prematur formulată, având în vedere că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în cadrul căreia Comisia Centrală are competența de a emite decizii conținând titlul de despăgubire este subsecventă procedurii administrative de soluționare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, fiind necesar ca, în prealabil, să fie întocmită o decizie cu propunere de despăgubire din partea unității deținătoare.

Faptul că acordarea despăgubirilor se realizează în două etape, ce presupun proceduri diferite și competențe diferite de soluționare a cererilor, respectiv a contestațiilor în justiție, nu echivalează cu o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susțin apelantele-reclamante, deoarece accesul la instanță nu este absolut, ci este supus unor limitări implicite, statele bucurându-se de o anumită marjă de apreciere în privința modalității, condițiilor și procedurii conform cărora se realizează acordarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv.

În ceea ce privește critica formulată de apelantele-reclamante, în sensul că în mod greșit tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor privind petitul principal și petitele subsidiare 1 și 3 din cerere, Curtea a constatat că aceasta este fondată, întrucât, din modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată rezultă, într-adevăr, astfel cum învederează apelantele, că aceste capete de cerere nu privesc în niciun fel pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci pârâtul Municipiul București.

În consecință, instanța de apel a înlăturat din dispozitivul sentinței mențiunea privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe petitul principal și petitele subsidiare 1 și 3. În ceea ce privește ultima critică din apelul formulat de apelantele-reclamante, referitoare la respingerea, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind acordarea de daune cominatorii, instanța de apel a constatat că aceasta este nefondată, având în vedere următoarele considerente: Apelantele reclamante susțin că soluția primei instanțe este în neconcordanță cu Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 dată în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580 3 C. proc.

civ. Potrivit art. 580 3 C. proc. civ., în cazul obligațiilor de a face intruitu personae, constrângerea debitorului la executare se realizează prin obligarea la plata unei amenzi civile și, dacă este cazul, la plata unei despăgubiri. Alineatul final al textului legal enunțat mai sus prevede că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în acest articol nu se pot da daune cominatorii. Prin acest text, introdus prin Legea nr. 459/2006, legiuitorul a înlăturat în mod expres posibilitatea acordării daunelor cominatorii, care tocmai fusese confirmată prin Decizia nr. XX/2005, la care au făcut referire apelantele reclamante. Or, este de principiu că interpretarea legii printr-o decizie în interesul legii își păstrează actualitatea doar cât timp legea nu este schimbată exact în punctul ce a făcut obiectul interpretării.

În aceste condiții, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 580 3 alineat final C. proc. civ., care era în vigoare încă de la data introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamante, în mod corect a constatat tribunalul ca fiind inadmisibil capătul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, atât reclamantele reclamantele T.A.M., T.M., cât și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Criticile aduse hotărârii instanței de apel de reclamantele T.A.M. și T.M., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel reclamantele solicită, în principal, modificarea în parte a hotărârii instanței de apel, în sensul admiterii apelului în tot și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar solicită stabilirea cuantumului despăgubirilor, pentru imobilul preluat abuziv, la valoarea standardelor internaționale și obligarea pârâtei Comisia Centr