ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 419/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 4 ianuarie 2010, reclamanții P.D.V. și P.R. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, Primăria Municipiului București și F.R.D. pentru a fi obligați la restituirea contravalorii imobilului situat în București, str. P. nr. 7, et. 2, ap. 6, sector 1, de aproximativ 200.000 de euro, reprezentând valoarea de circulație a bunului și, de asemenea, obligarea pârâtei F.R.D. la plata sumei de 25.000 euro, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că au dobândit în proprietate apartamentul situat în str. P. nr. 7, în baza Legii nr. 112/1995, iar ulterior bunul a fost pierdut într-o acțiune în revendicare formulată de proprietar, respectiv, de pârâta F.R.D..

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 1/2009, prin care a fost modificată și completată Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 1.705 din 26 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanți și a obligat pe pârâtul Statul Român la plata sumei de 426.000 RON către reclamanți, reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. 6 situat București, str. P. nr. 7, sector 1. De asemenea, instanța a obligat pe pârâta F.R.D. la plata către reclamanți a sumei de 36.368 RON, reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului. Pârâții au fost obligați și la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții F.R.D.

și Statul Român, iar prin Decizia civilă nr. 216 din 14 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român și a admis apelul declarat de pârâta F.R.D., cu consecința schimbării în parte a sentinței în sensul obligării acesteia la plata sumei de 19.492 RON, reprezentând contravaloarea sporului de valoare adus imobilului, către reclamanții P.R. și P.D.V. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român și reclamanți P.R. și P.D.V., iar prin Decizia civilă nr. 275 din 29 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, cu motivarea că instanța de apel nu a răspuns tuturor criticilor formulate de apelanți.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în rejudecare, prin Decizia nr. 339 A din 26 septembrie 2014, a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți F.R.D. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP - MB; a schimbat în parte sentința apelată; a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 29.145.696 lei vechi (ROL) reactualizată începând cu data plății fiecărei rate și până la data achitării, reprezentând prețul reactualizat al imobilului din București, str. P. nr. 7, sector 1, ap. 6, care a reprezentat obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3234/27824 din 31 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995; a obligat pe pârâta F.R.D.

la plata sumei de 19492 de lei noi (RON), reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor, către reclamanții P.R. și P.D.V.; a redus cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de Statul Român reclamanților P.R. și P.D.V., de la 7965,7 RON la 1000 de RON, și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate, reținând, în esență, următoarele: Sub aspectul apelului declarat de Statul Român, instanța de apel a susținut în totalitate motivarea instanței de fond cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei persoane juridice și a precizat că Statul Român nu a dovedit nicio vătămare concretă și efectivă, pentru obligarea sa la plata contravalorii imobilului.

Totuși, pentru respectarea formalității legale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța a arătat că va remedia, prin prezenta hotărâre, o greșeală pe care o consideră materială, și va obliga pe Ministerul Finanțelor și nu pe Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, la plata sumelor datorate în baza Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că Statul Român este reprezentat în proces de Ministerul Finanțelor și că Ministerul Finanțelor a formulat toate apărările, obiecțiunile și criticile, susținând că el are calitate procesuală și nu Statul Român, instanța a considerat că Ministerul Finanțelor nu suportă nici un prejudiciu sub aspectul încălcării principiului contradictorialității sau a dreptului la apărare, dacă va proceda în mod direct la obligarea acestuia la restituirea sumei de bani datorate, în condițiile în care a cerut expres această soluție în motivele de apel, susținând că răspunde în nume propriu și nu ca reprezentant al Statului Român.

Sub aspectul cuantumului despăgubirilor datorate reclamanților, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că, prin Decizia civilă nr. 545 din 03 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, potrivit Deciziei civile nr. 1761 din 18 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că "nu au fost întrunite condițiile privind încheierea contractului cu respectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, întrucât imobilul nu fusese preluat cu titlu valabil, cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, întrucât încheierea contractului s-a făcut anterior soluționării cererii de restituire formulată de fostul proprietar, astfel încât situația juridică a imobilului nu fusese clarificată (...)", și că, în faza recursului, Curtea de Apel București a precizat, susținând motivarea instanței de apel, că "(...) În raport de probele administrate în cauză va considera că nu se poate reține că subdobânditorii au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât titlul statului era contestat de către reclamantă, chiar anterior datei cumpărării (...)". În raport de cele menționate,

instanța de apel a constatat că nu poate reține o altă situație de fapt în speță și anume situația încheierii contractului de vânzare cumpărare cu respectarea dispozițiilor legale, deoarece există o hotărâre judecătorească irevocabilă care a stabilit deja contrariul, respectiv, că actul a fost încheiat cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 și cu rea-credință. Consecința situației de fapt menționate se reflectă în dispozițiile legale ce vor fi aplicate în speță, respectiv, în dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care, în cazul contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, va fi restituit prețul actualizat plătit de chiriași și nu prețul de piață al bunului.

Sub acest aspect, instanța a apreciat că desființarea contractului nu este o cerință legală obligatorie, deoarece, oricum, prin admiterea acțiunii în revendicare, efectele contractului de vânzare-cumpărare au fost desființate, ci este obligatorie dovedirea cerinței legale a încheierii contractului cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aspect stabilit deja, în speță, cu autoritate de lucru judecat. De aceea, instanța a schimbat în parte hotărârea atacată și, în apelul declarat de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, a obligat pe Ministerul Finanțelor la plata prețului reactualizat plătit, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, către reclamanți.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, instanța a constatat că reclamanții au pierdut procesul, deoarece nu au dreptul la restituirea prețului de piață al bunului, astfel cum au solicitat, ci la restituirea prețului reactualizat. S-a mai reținut, că nici nu era necesară efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului, deoarece valoarea reactualizată a prețului poate fi stabilită în faza executării silite, iar suma de bani la care a fost obligat apelantul cu titlu de cheltuieli de judecată va fi redusă în raport de valoarea pretențiilor admise, în baza art. 276 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, s-a concluzionat că apelul declarat de Ministerul Finanțelor este întemeiat și a fost admis, conform dispozitivului hotărârii.

Apelul declarat de pârâta F.R.D., sub aspectul reducerii sumei datorate pentru sporul de valoare adus imobilului, a fost, de asemenea, admis, reținând următoarele; Tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate de proprietarul imobilului la suma de 36.368 RON, raportându-se la dispozițiile art. 48 1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, și a considerat că toate lucrările identificate de expertul C.F. reprezintă îmbunătățiri aduse imobilului. Curtea, analizând raportul de expertiză efectuat în cauză, avut în vedere și de către tribunal, a constatat că, inițial, expertul a stabilit valoarea îmbunătățirilor la suma de 8.487 RON, iar ulterior, ca urmare a obiecțiunilor reclamanților, a stabilit suma totală a îmbunătățirilor aduse imobilului la 19.492 RON, sumă pe care proprietarul imobilului a fost de acord să o restituie reclamanților.

Deși instanța de fond a stabilit că toate lucrările efectuate la apartament sunt îmbunătățiri, instanța de apel a reținut că expertul C.F. a reevaluat raportul inițial și a considerat că mai multe lucrări efectuate reprezintă îmbunătățiri aduse imobilului, conform argumentației expertului expusă la dos. fond, ce a fost apreciată ca fiind "rezonabilă" de către instanță. Astfel, s-a reținut că nu toate lucrările efectuate de reclamanți sunt îmbunătățiri aduse imobilului, ci numai cele stabilite de expert, deoarece, astfel cum acesta a argumentat corect în raportul de expertiză, o mare parte dintre lucrări reprezintă lucrări de întreținere și reparație care înlocuiesc elemente supuse uzurii periodice și pe care reclamanții erau obligați să le efectueze pentru a putea locui în imobil.

De aceea, instanța de apel a apreciat că lucrările efectuate de reclamanți la imobilul în litigiu și care au adus efectiv un spor de valoare acestuia, se ridică la suma de 19492 RON, și nu la suma de 36368 RON, cât a stabilit instanța de fond. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și reclamanții P.D.V. și P.R. Prin recursul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, indicând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că, în mod eronat, Curtea a reținut în considerentele deciziei faptul că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de Ministerul Finanțelor Publice, întrucât, în conformitate cu art. 1337 C. civ., în speța instanța ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerul Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitiva și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburarea de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv, a Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză. Nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice și față de faptul că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Prin urmare, s-a solicitat să se țină seama de dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Primăria municipiului București) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." Față de această situație, s-a conchis că, în mod eronat, instanța de apel a reținut, în considerentele hotărârii recurate, faptul că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de Ministerul Finanțelor Publice. S-a mai arătat, că, în mod eronat, instanța de judecată a obligat pe recurentul pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, atâta timp cât în cauză nu se poate reține o culpă procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, care nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Prin recursul lor, reclamanții P.R. și P.D.V. au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâții F.R.D. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cereri. În dezvoltarea criticilor formulate, prin memorii separate, reclamanții, indicând art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., au arătat următoarele; În ceea ce privește soluția dată apelului declarat de pârâta F.R.D., au arătat că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., întrucât Înalta Curte a trimis cauza pentru rejudecare motivând clar faptul că: "Instanțele de fond și de apel au validat generic un cuantum al despăgubirilor, fără a cenzura componentele sumei finale (lucrări de reparații pentru locuință și părți comune, îmbunătățiri propriu-zise ce sporesc valoarea fondului locativ sau voluptuorii), raportat la criticile concrete ale pârâților și normativele în vigoare, și fără a argumenta care dintre ele se încadrează în criteriile orientative stabilite în normele metodologice pentru a fi restituite," iar instanța de apel nu a justificat în niciun fel de ce diferența între suma de 36.368 RON și 19.492 RON nu constituie cheltuieli necesare și utile, și de ce aceste cheltuieli nu se încadrează în categoriile prevăzute de lege, astfel că aceasta nu s-a conformat dispozițiilor instanței de recurs, neintrând în cercetarea fondului apelului.

De asemenea, au arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât, cu privire la apelul pârâtei F.R.D., aceasta este nemotivată. Astfel, instanța de apel a motivat decizia sa prin faptul că inițial expertul a stabilit valoarea îmbunătățirilor la suma de 8.487 RON, iar ulterior acesta a stabilit valoarea îmbunătățitor la suma de 19.492 RON, fiind apreciată de către instanță ca rezonabilă, cu motivarea că o mare parte din lucrări reprezintă lucrări de întreținere și de reparație care înlocuiesc elemente supuse uzurii periodice, și pe care reclamanții erau obligați să le efectueze pentru a putea locui în imobil.

Verificând modul în care acest capăt de cerere a fost soluționat, s-a arătat că instanțele de fond nu au pornit de la analiza, în concret, a fiecărei categorii de îmbunătățiri, detaliate în raportul de expertiză, pentru a stabili, în concordanță cu criteriile legale aplicabile în cauză, care dintre aceste cheltuieli sunt acelea ce intră în sfera celor restituibile (necesare și utile), respectiv, care sunt cele care au vizat strict reparațiile curente generate de uzura bunului, pe de o parte, și cele voluptuorii, pe de alta parte. S-a concluzionat, că o astfel de motivare a instanței de apel nu numai ca nu se supune prevederilor Deciziei nr. 275/2014 a Înaltei Curți, dar este total "superficială și nelegală". În continuare, s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât instanța de apel a apreciat ca apelul pârâtei F.R.D. este fondat pe simpla motivare a faptului că din expertiză s-au evidențiat îmbunătățiri în valoare totală de 19.492 RON, iar instanța le-a considerat rezonabile. Or, instanța trebuia să stabilească dacă o cheltuială este necesară și utilă, precum și să țină cont de concluziile expertului din raportul de expertiză, și anume de răspunsul la obiectivul nr. 4, în care chiar expertul, obligat să împartă despăgubirile conform normativului în vigoare, precizează care dintre lucrări sunt necesare și utile (pagina 7 din raportul de expertiza efectuat de către C.F.). Deși instanța a ținut cont de concluziile raportului de expertiză, aceasta a omis să ia în considerare și răspunsul la obiectivul nr. 4 în care expertul menționează dacă lucrările efectuate la apartamentul nr. 6 sunt necesare și utile sau dacă sunt voluptuorii.

De altfel, chiar expertiza care nu a fost invalidată de către instanță efectuată de expertul C.V. precizează în mod clar că este vorba de cheltuieli necesare și utile. S-a concluzionat, că, având în vedere faptul ca 2 experți au ajuns la aceeași concluzie, hotărârea ar fi trebuit să fie total favorabilă recurenților, însă instanța, care a precizat că ține cont de expertiza C.F., a pronunțat o hotărâre nelegală, motivând că se aplică un normativ care nu are de fapt nicio legătură cu împărțirea cheltuielilor în necesare și utile sau voluptuorii, și că, dacă s-ar fi aplicat în mod corect dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Normelor Metodologice de aplicare a acestui act normativ, instanța ar fi trebuit să țină cont de faptul că aceste dispoziții legale sunt relevante în cauză, iar normativul este un act special care vine în ajutorul experților.

După ce s-a redat conținutul art. 48 din Legea nr. 10/2001 și al art. 48.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reclamanții au conchis că deși legea este clară, stabilind atât definiția îmbunătățirilor necesare și utile, cât și exemplificând aceste cheltuieli pentru a nu exista niciun dubiu referitor la acordarea acestora, instanța de apel a considerat că îmbunătățirile nu se acordă. Indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., reclamanții au mai arătat că instanța de apel nu a motivat decizia și nici nu a aplicat în mod corect legea, aceasta aflându-se de fapt într-o confuzie totală, punând semnul egal între îmbunătățiri și cheltuieli voluptuorii, neținând cont de concluziile experților cu privire la faptul că aceste cheltuieli sunt necesare și utile, iar nu voluptuorii; că instanța ar fi trebuit să verifice și Buletinul Construcțiilor, volumul 11/1999, unde, de la pagina 119, apare normativul privind executarea lucrărilor de întreținere și reparații la clădiri și construcții, GE 032/1997, normativ aplicat atât în expertiza efectuata de către C.F., cât și în expertiza care nu a fost invalidată de către instanță, și că înțeleg să critice decizia instanței de apel și în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, întrucât instanța de apel nelegal nu a acordat onorariul de avocat atât în privința fondului cauzei, de 885,07 RON, cât și pentru apărarea privind apelul formulat de pârâtă.

În ceea ce privește soluția dată apelului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de către aceeași instanță, reclamanții P.D.V. și P.R. au arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, au arătat că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte a trimis cauza pentru rejudecare motivând că s-a contestat și îndeplinirea condiției referitoare la respectarea de către chiriași a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, și că nu au fost examinate în totalitate mijloacele de apărare formulate de pârât, în apel, în combaterea acțiunii reclamanților.

Or, instanța de apel nu a examinat nicidecum îndeplinirea condiției referitoare la respectarea de către chiriași a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare cumpărare, ci s-a rezumat să rețină că prin Sentința civilă nr. 1.761/2009 s-a stipulat cu putere de lucru judecat faptul că s-a stabilit că nu au fost respectate de chiriași dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să se supună dispozițiilor Înaltei Curți și să verifice dacă au fost sau nu îndeplinite dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru". Însă, în ciuda concluziilor reclamanților și a dovezilor depuse la dosarul cauzei, instanța de apel nu a verificat în niciun fel dacă recurenții au respectat sau nu dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar în hotărârea pronunțată nu a arătat în ce constă încălcarea dispozițiilor acestui act normativ.

S-a mai arătat, că hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în motivarea Deciziei nr. 1.761 din 18 decembrie 2009, s-a reținut faptul că, dată fiind adoptarea Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009 și completarea Legii nr. 10/2001 cu art. 50 1 , potrivit căruia "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare", pârâții nu sunt ținuți să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului, întrucât legea le recunoaște dreptul de a obține despăgubiri corespunzătoare pentru imobil.

Or, nu este posibil ca după ce o instanță a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că chiriașii au dreptul la despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, ulterior, o alta instanță, deși ia în considerare respectiva hotărâre, să constate că nu se vor acorda despăgubiri la valoarea de piață, ci valoarea actualizată a prețului achitat la cumpărarea imobilului. În continuare, recurenții reclamanți au arătat că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceștia au respectat prevederile Legii nr. 112/1995 și au fost de bună credință, ceea ce se prezumă; că intimata nu a demonstrat reaua credința a acestora, și că nu au fost niciodată notificați în acest sens, însă instanța de apel s-a mărginit în a preciza doar că nu s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, neclarificând însă în ce măsură.

De asemenea, s-a mai arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Examinând decizia în limita criticilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât și a celor formulate de reclamanții P.D.V. și P.R., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele: Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, indicând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății, față de dispozițiile art. 1344 și art. 1337 C. civil, potrivit cărora vânzătorului, respectiv, Primăria municipiului București, îi revine răspunderea pentru restituirea prețului vânzării în situația evicțiunii totale sau parțiale prin fapta unui terț. De asemenea, a susținut că dispozițiile art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a pârâtului și să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Cu alte cuvinte, prin criticile formulate, pârâtul a susținut că decizia recurată este nelegală, întrucât aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus indicate, respectiv, că în raportul juridic dedus judecății acesta nu are calitate procesuală pasivă.

Aceste critici sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Într-adevăr, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare dintre reclamanți și Primăria municipiului București, pârâtul având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului București. Prin "calitate procesuală" se înțelege titlul sau modul în care o persoana participă în raportul juridic dedus judecății, îndreptățind-o să fie parte la proces, iar calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, respectiv, natura obligației de restituire a sumei de bani, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect, pârâtul, invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1337 și urm., C. civil, a susținut că obligația de restituire a "prețului actualizat" nu poate fi întemeiată decât pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală a cumpărătorului, și că, în această situație, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare și nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i, astfel, obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare desființat, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică, respectiv, că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

În situația în care contractul translativ de proprietate a fost "desființat" ca o consecință a constatării, prin hotărâre judecătorească, a nulității absolute a acestuia sau a admiterii acțiunii în revendicare, devin incidente dispozițiile de drept comun care reglementează garanția pentru evicțiune. Însă, în dreptul intern, în litigiile de natura celui de față, având în vedere obiectul acestuia, se constată că normele generale cuprinse în Codul civil, referitoare la garanția pentru evicțiune prin fapta unui terț, se completează cu cele speciale cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire către chiriași a prețului actualizat plătit, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, sau a prețului de piață, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contracte care, în ambele ipoteze, au fost "desființate" prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv, că "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". În concluzie, se constată că în raportul juridic dedus judecății calitatea procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice, ope legis, potrivit art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale Codului civil, iar conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește critica formulată de recurentul pârât potrivit căreia nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece nu are nicio culpă procesuală în declanșarea litigiului pendinte, se constată că este, de asemenea, nefondată. Astfel, deși nu a arătat expres, prin aceste susțineri, implicit, pârâtul a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 274(1) C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată." Prin "parte căzută în pretenții", se înțelege partea care a pierdut procesul sau căreia i s-a respins calea de atac.

În speță, se constată că pârâtul nu a fost obligat la cheltuieli de judecată în apel, ci instanța de apel, rejudecând fondul cauzei în limita caracterului devolutiv al apelului, a admis acțiunea reclamanților față de pârât, în parte, și a redus cuantumul cheltuielilor de judecată acordat de prima instanță reclamanților proporțional cu valoarea pretențiilor admise. Prin urmare, câtă vreme acțiunea a fost admisă în parte împotriva pârâtului, acesta fiind partea căzută în pretenții, critica formulată de pârât potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 274 (1) C. proc. civ., se constată că este nefondată. Pentru considerentele expuse, instanța constată că recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București este nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecință.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții P.D.V. și P.R., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., se constată următoarele; Anterior analizei criticilor de nelegalitate formulate de reclamanți, se impune a fi făcută următoarea precizare: motivele de recurs formulate de reclamanți, prin cele două memorii separate, vizează soluțiile date prin decizia pronunțată în apel atât în ceea ce privește apelul declarat de pârâta F.R.D., care a fost chemată în judecată de către reclamanți pentru a le acorda despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu, prin îmbunătățirile necesare și utile, potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, cât și în ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, care a fost chemat în judecată pentru restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu.

Cu privire la soluția dată prin hotărârea recurată, în ceea ce privește apelul formulat de pârâta F.R.D., reclamanții, indicând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., întrucât Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare reținând că "instanțele au validat generic un cuantum al despăgubirilor fără a cenzura componentele sumei finale (lucrări de reparații pentru locuință și părți comune, îmbunătățiri propriu-zise ce sporesc valoarea fondului locativ sau voluptuorii, raportat la criticile concrete ale părților și normativele în vigoare și fără a argumenta care dintre ele se încadrează în criteriile orientative stabilite de normele metodologice pentru a fi restituite)". Potrivit acestor dezlegări ale instanței de recurs, se constată că aceasta a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare pentru că instanța de apel, în primul ciclu procesual, nu a stabilit pe deplin situația de fapt cu privire la componentele sumei finale ce trebuie acordate reclamanților cu titlu de despăgubire pentru îmbunătățirile necesare și utile, aduse imobilului, și pentru că, raportat la criticile concrete ale părților și normativele în vigoare, aceasta nu a argumentat, respectiv, nu a motivat, soluția dată apelului formulat de pârâta F.R.D.

În speță, deși recurenții reclamanți nu au indicat expres încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. de către instanța de apel, prin criticile formulate, se constată că se susține că aceasta nu s-a conformat dezlegărilor date prin Decizia nr. 275 din 29 ianuarie 2014, pronunțată de Înalta Curte, în recurs, respectiv, că nu s-au făcut verificările ce s-au dispus cu privire la starea de fapt necesară legalei soluționări a capătului de cerere formulat de reclamanți privind obligarea pârâtei F.R.D. la despăgubiri, reprezentând îmbunătățirile necesare și utile, aduse locuinței în litigiu.

Aceste critici sunt întemeiate, deoarece, în rejudecare, instanța de apel nu a cenzurat componentele sumei finale ce le revine reclamanților, reprezentând îmbunătățirile necesare și utile, aduse imobilului de către aceștia, respectiv, nu s-a preocupat de stabilirea exactă a situației de fapt, așa cum s-a dispus prin decizia de casare, deși, asupra necesității administrării unor probe, dezlegările acesteia erau obligatorii pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel nu a administrat probele necesare pentru stabilirea pe deplin a situației de fapt cu privire la îmbunătățirile aduse locuinței și părților comune, la caracterul acestora: ca fiind necesare și utile sau voluptuorii, precum și la încadrarea acestora în criteriile orientative stabilite de Normele Metodologice pentru a fi restituite, raportat la criticile concrete ale pârâtei și la normativele în vigoare.

Aceasta rezultă din faptul că, pentru a admite apelul formulat de pârâta F.R.D. împotriva sentinței primei instanțe și a stabili că reclamanții au adus efectiv un spor de valoare imobilului ce se ridică la suma de 19.492 RON și nu de 36.638 RON, cât a stabilit prima instanță, instanța de apel a reținut că "deși instanța de fond a stabilit că toate lucrările efectuate la apartament sunt îmbunătățiri, expertul C.F.

a reevaluat raportul inițial și a considerat că mai multe lucrări reprezintă îmbunătățiri aduse imobilului, conform argumentației expertului expusă la fila 96, dosar fond, apreciată ca fiind rezonabilă de către instanță", și că "nu toate lucrările efectuate de reclamanți sunt îmbunătățiri aduse imobilului, ci numai cele stabilite de expert, deoarece, astfel cum acesta argumentează concret în raportul de expertiză, o mare parte din lucrări reprezintă lucrări de întreținere și reparație care înlocuiesc elemente supuse uzurii periodice și pe care reclamanții erau obligați să le efectueze pentru a putea locui în imobil", făcând trimitere numai la raportul de expertiză întocmit de expert C.F. în primă instanță, în primul ciclu procesual, probă considerată insuficientă în ceea ce privește stabilirea pe deplin a situației de fapt de către instanța de recurs, împrejurare care, de altfel, a atras casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Procedând astfel, instanța de apel nu s-a conformat dezlegărilor obligatorii date de instanța de recurs și nu a stabilit pe deplin situația de fapt, ceea ce atrage casarea deciziei pronunțate în asemenea condiții pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., cu privire la soluția dată apelului formulat de pârâtă F.R.D.

În ceea ce privește critica formulată de reclamanți, întemeiată pe același temei de drept, potrivit căreia decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel, cu privire la apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, nu s-a conformat dezlegărilor date de instanța de recurs, în primul ciclu procesual, de a examina mijloacele de apărate formulate de pârât în apel în combaterea acțiunii reclamanților, precum și îndeplinirea condiției referitoare la respectarea de către chiriași a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ci s-a rezumat la a reține că "prin Sentința civilă nr. 1761/2009 s-a stipulat, cu putere de lucru judecat, faptul că nu au fost respectate de chiriași dispozițiile Legii nr. 112/1995", se constată că este fondată, pentru cele ce urmează; Așa cum s-a reținut mai sus, deși nu au arătat expres, prin aceste susțineri, reclamanții au criticat decizia civilă recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea art. 315 C. proc.

civ., în sensul că instanța de trimitere nu s-a conformat dezlegărilor instanței de recurs, care, cu privire la critica formulată de pârât în apel privind greșita acordare de către prima instanță a prețului de piață al imobilului în litigiu către reclamanți, a stabilit că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, deoarece instanța de apel s-a rezumat să analizeze doar prima condiție, afirmând că este aplicabil art. 50 1 , prin asimilarea sintagmei "contracte desființate" cu hotărârile judecătorești în care chiriașii au fost evinși, deși s-a contestat și îndeplinirea condiției referitoare la respectarea de către chiriași a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, critică ce nu a fost analizată.

În speță, în rejudecare, se constată că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt cu privire la capătul de cerere formulat de reclamanți prin care au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului în litigiu, așa cum s-a dispus prin decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, întrucât nu a verificat dacă contractul de vânzare cumpărare a fost cenzurat în instanță, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond și de formă la momentul perfectării sale, respectiv, dacă a fost încheiat prin eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce se realizează în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității absolute a acestui act juridic.

Aceasta deoarece, analizând critica formulată prin apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, privind greșita soluționare de către prima instanță a capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea acestuia la plata prețului de piață pentru imobilul în litigiu, instanța de apel, în rejudecare, s-a limitat numai la considerentele Sentinței civile nr. 545 din 3 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, respectiv, numai la o parte dintre acestea prin care s-a stabilit că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu eludarea art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995, situație în care a conchis că devin incidente dispozițiile art. 50 (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, va fi restituit către chiriași prețul actualizat plătit.

Or, în vederea stabilirii pe deplin a situației de fapt, instanța de apel trebuia să facă verificările dispuse de instanța de recurs, potrivit art. 315 C. proc. civ., așa cum au fost expuse mai sus, să țină seama de obiectul litigiului soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 545/2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, de considerentele acestei decizii din care rezultă motivul pentru care s-au reținut aspectele privind validitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum și de considerentele Deciziei civile nr. 1.761/2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care a menținut soluția dată prin Decizia civilă nr. 545/2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și pentru alte considerente decât cele reținute de instanța de apel.

Prin urmare, la o situație de fapt insuficient stabilită, se constată că prezenta instanță nu poate verifica dacă instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie și anume a dispozițiilor Legii nr 10/2001, care, potrivit dispozițiilor art. 50 (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispozițiile art. 50.2 din Normele Metodologice de aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, prevăd că restituirea prețului actualizat plătit se face către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv, în cazul "anulării contractului de vânzare-cumpărare",sau care, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, prevăd că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, respectiv, când bunul a fost pierdut în confruntarea din revendicare împotriva cumpărătorului, dintre titlul vechi de proprietar și contractul de vânzare-cumpărare, care, deși nu a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească,

a rămas lipsit de eficiență juridică în înțelesul de caducitate, ceea ce reprezintă o cauză de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale, independent de voința autorilor actului, și care produce efecte doar pentru viitor. În concluzie, se constată că instanța de recurs se află în imposibilitatea efectuării controlului judiciar cu privire la legalitatea soluției date, prin decizia recurată, apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin care s-a susținut greșita acordare de către prima instanță a prețului de piață al imobilului în litigiu către reclamanți, ceea ce atrage casarea acestei decizii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., formulat de recurenții reclamanți, se constată următoarele: Cu privire la soluția dată apelului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin decizia recurată, se constată că recurenții reclamanți, indicând acest text de lege, s-au limitat la redarea conținutului său, respectiv, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fără a arăta în concret care sunt considerentele pentru care apreciază că decizia recurată nu este motivată, ceea ce nu permite efectuarea controlului judiciar asupra soluției date apelului declarat de acest pârât, în raport de acest text de lege.

În privința criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., formulate de recurenții reclamanți, potrivit cărora hotărârea este nelegală în ceea ce privește soluția dată apelului declarat de pârâta F.R.D., întrucât aceasta este "nemotivată și superficială", se constată că sunt fondate, pentru următoarele considerente: Invocând nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanții au susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde considerentele pentru care îmbunătățirile aduse imobilului sunt considerate necesare și utile sau voluptuorii, precum și cele pentru care concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert C.F.

au fost omologate, ceea ce nu a permis verificarea legalității deciziei recurate raportat la dispozițiile art. 48 (1) din Legea nr. 10/2001, pentru stabilirea despăgubirilor ce li se cuvin acestora, reprezentând sporul de valoare adus imobilului. Această critică este întemeiată, deoarece motivarea hotărârii, în sens strict juridic, reprezintă arătarea în scris a rațiunilor care l-au determinat pe judecător să admită sau să respingă o cerere.

În speță, prin decizia recurată, în ceea ce privește soluția dată apelului declarat de pârâta F.R.D., instanța de apel, făcând trimitere la raportul de expertiză întocmit de expert C.F., a reținut "că acesta a reevaluat, în fața primei instanțe, raportul inițial, și a considerat că mai multe lucrări efectuate reprezintă îmbunătățiri aduse imobilului, cu argumentația expusă la fila 96, dosar fond", și că această argumentație este "rezonabilă", cu motivarea că "nu toate lucrările efectuate de reclamanți sunt îmbunătățiri aduse imobilului, ci numai cele stabilite de expert, deoarece, astfel cum acesta argumentează corect în raportul de expertiză, o parte din lucrări reprezintă lucrări de întreținere și reparație care înlocuiesc elemente supuse uzurii periodice și pe care reclamanții erau obligați să le efectueze pentru a putea locui în imobil". Or, procedând astfel rezultă că instanța de apel nu a distins între mijloacele de apărare și argumentele invocate de părți, iar simplele afirmații ale acesteia, făcute în termeni generali, potrivit cărora, "raportat la concluziile raportului de expertiză, instanța apreciază ca rezonabilă argumentația expertului expusă la fila 96, dos.

fond", și că "acesta argumentează corect în raportul de expertiză", echivalează cu nemotivarea deciziei recurate în ceea ce privește soluția dată apelului formulat de pârâta F.R.D., respectiv, cu nepronunțarea asupra fondului acestui apel. Față de aceste considerate, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, și, în baza art. 312(1) C. proc. civ. raportat la art. 314 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanți, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță, fără a mai analiza celelalte critici de nelegalitate formulate de reclamanți și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ce vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei. De asemenea, cu ocazia rejudecării, vor fi analizate și celelalte susțineri ale părților, iar instanța de trimitere va ține seama de dezlegările de drept date de instanțele de recurs, în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 339 A din 26 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de reclamanții P.D.V. și P.R. împotriva Deciziei nr. 339 A din 26 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2015. Procesat de GGC - GV