ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2450/2013

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 27 martie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta M.G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București prin primarul general, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea primului pârât la plata sumelor de 17.846.666 lei și 738.143 lei reactualizate cu indicele de inflație la zi, sume ce reprezintă prețul plătit în baza Legii nr. 112/1995 pentru achiziționarea apartamentului nr. 16, situat în București, Calea Victoriei, et. 4, sector 1, precum și a apartamentului nr. 22, situat în București, Calea Victoriei, et. 6, mansardă, sector 1; obligarea pârâților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de reclamantă la cele două apartamente și la plata contravalorii prețului de piață al acelorași apartamente, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 26 octombrie 2010, reclamanta, prin apărător, a învederat instanței de fond că renunță la capătul 1 de cerere din acțiune, privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului reactualizat plătit pentru cele două apartamente în baza Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 1778 din martie 2010, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 1.062.058,84 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor apartamentului nr. 16 și la plata sumei de 604.924,15 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor apartamentului nr. 22 și a respins acțiunea față de pârâtul Municipiul București, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a achiziționat în baza Legii nr. 112/1995 cele două apartamente menționate în acțiune, astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare și actul adițional la acest contract din 19 martie 1999, iar prin sentința civilă nr. 8481 din 02 iunie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, a fost evinsă de cele două imobile. Față de această situație de fapt, instanța a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile speciale cuprinse în art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, actualizată, reclamanta fiind îndreptățită să primească valoarea de piață a celor două apartamente, valoare ce urmează a fi plătită de Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la îmbunătățiri, instanța a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 48 din aceeași lege, acestea fiind datorate de fostul proprietar recunoscut în justiție și nu de unitatea administrativ-teritorială. S-a mai reținut că neconcordanțele dintre soluția adoptată și dispozitiv nu pot fi corectate decât prin intermediul exercitării căii de atac.

Prin decizia civilă nr. 2817 din 14 decembrie 2010, astfel cum a fost rectificată prin încheierea pronunțată în ședința din camera de consiliu din data de 10 martie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii doar în parte și obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 1.400.975,04 lei (RON) reprezentând valoarea de piață a celor două apartamente și respingerii acțiunii în ceea ce privește contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilelor, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a reținut că, deși în considerentele sentinței pronunțate s-a reținut de către instanța de fond faptul că valoarea îmbunătățirilor este datorată de persoana căreia i s-a admis acțiunea în revendicare, prin dispozitiv, apelantul-pârât a fost obligat să plătească și contravaloarea acestor îmbunătățiri. Prin decizia civilă nr. 1076 din 26 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul formulat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, a modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul formulat de acesta, a desființat sentința civilă nr. 1778 din 09 februarie 2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și a constatat competența Tribunalului București pentru soluționarea cauzei în primă instanță.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 67742/3/2011. Prin sentința civilă nr. 496 din 09 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București pe capătul de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor și s-a respins capătul de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor, formulat de reclamanta M.G.C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Totodată, s-au respins, ca neîntemeiate, capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata prețului de piață al imobilelor, formulat de reclamanta M.G.C.

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, cât și cererea de obligare a pârâților la cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, în prezenta cauză, soluționarea acțiunii depinde de stabilirea bunei credințe a reclamantei la momentul cumpărării celor două imobile, întrucât art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor numai proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, din probatoriul administrat rezultă că cele două contracte au fost perfectate la data de 27 martie 1997, respectiv 19 martie 1999 în condițiile în care fostul proprietar înregistrase deja, în 1996, cerere de restituire a imobilelor, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 560 din 27 aprilie 2007. Prin urmare, este evident că vânzătorul cunoștea intenția materializată a fostului proprietar de a reintra în posesia imobilului preluat de stat. Cât o privește pe reclamantă, chiriaș cumpărător, aceasta a solicitat să cumpere apartamentele fără a mai face însă alte verificări, fără a depune diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului, atitudine de pasivitate care nu este de natură să contribuie la conturarea bunei sale credințe, în înțelesul dat de Legea nr. 10/2001 acestei noțiuni, iar încheierea contractului în aceste condiții arată că și-a asumat riscul de a dobândi dreptul de proprietate chiar și de la un neproprietar.

În circumstanțele concrete ale cauzei, nu s-a putut aprecia că pretinsa bună-credință a chiriașului cumpărător este perfectă, pentru a-l apăra și a nu afecta actul astfel încheiat. În condițiile în care exista cererea de retrocedare a imobilului este lipsit de relevanță că despre acest fapt nu a fost notificat chiriașul. Acesta din urmă, cunoscând că imobilul a fost naționalizat în perioada în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 trebuia să se asigure că, cel puțin în aparență, cumpără de la adevăratul proprietar. Atitudinea culpabilă a reclamantei este cu atât mai evidentă cu cât la momentul încheierii actului adițional din 1999, aceasta avea posibilitatea, cu minime diligențe să cunoască situația juridică a imobilului și să ia cunoștință de existența cererii de restituire formulată de fostul proprietar.

În raport de cele expuse anterior, tribunalul a constatat reaua-credință a ambelor părți la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare și, în consecință, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, este neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea la plata valorii de circulație a celor două imobile. Cât privește capătul de cerere având ca obiect îmbunătățirile aduse imobilelor, la data formulării cererii de chemare în judecată - 27 martie 2009, Legea nr. 10/2001 era modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 48 alin. (1) și (2) stabilind că obligația plății despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătățirile necesare și utile revine persoanei îndreptățite, respectiv fostului proprietar.

Prin urmare, constatând că Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă în noua reglementare aplicabilă, tribunalul a admis excepția, iar în ceea ce îl privește pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a avut în vedere că sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățiri este inclus în valoarea de piață a imobilului, iar netemeinicia acestei cereri a fost analizată anterior. Sub acest aspect, tribunalul a mai avut în vedere că, încă din primul ciclu procesual, reclamantei i s-a atras atenția asupra calității procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect îmbunătățirile aduse imobilului. Astfel, prin decizia civilă nr. 2817 din 14 decembrie 2010 prin care s-a soluționat apelul în primul ciclu procesual a fost respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă în raport de art. 48 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, la termenul din data de 06 ianuarie 2012 tribunalul a pus în vedere reclamantei să precizeze cadrul procesual pasiv pe fiecare capăt de cerere și să justifice calitatea procesuală a părților, prin cererea de la fila 23 aceasta menționând că primul capăt de cerere este formulat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, iar cel de-al doilea cu Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia civilă nr. 353/ A din 17 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă M.G.C., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, a admis capătul de cerere privind acordarea prețului de circulație a apartamentelor nr. 16 și nr. 22, situate în București, Calea Victoriei, et.

4 și 6 și l-a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 912.687,02 lei pentru apartamentul nr. 16 și la plata sumei de 426.865,89 lei pentru apartamentul nr. 22; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a adopta această soluție instanța de apel a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 16 și nr. 22, situate în București, Calea Victoriei, sectorul 1, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate și nu au fost contestate nule pe cale judecătorească, iar R.V.C., prin dispoziția nr. 812 din 11 februarie 2003 a Primarului General al Municipiului București, a beneficiat de restituirea în natură a imobilului situat în București, Calea Victoriei, colț cu Piața Amzei nr. 1, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

S-a mai avut în vedere că prin sentința civilă nr. 8481 din 02 iunie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta R.V.C. în contradictoriu cu pârâții M.G.C., Primăria Municipiului București, SC H.N. SA și intervenientul L.V. și au fost obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 16 și nr. 22 din Calea Victoriei, sectorul 1, reținându-se că nu are relevanță buna-credință a subdobânditorului la momentul cumpărării apartamentelor, ci numai faptul că pârâta M.G.C. a cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situație în care are un titlu mai puțin preferabil decât cel invocat de R.V.C., care a dobândit imobilul de la autorii ei, adevărații proprietari.

În completarea probatoriului administrat în faza devolutivă a apelului, curtea a încuviințat efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară pentru calcularea valorii de piață a celor două apartamente și stabilirea contravalorii îmbunătățirilor astfel cum s-a solicitat în petitul cererii de chemare în judecată. Instanța a pus în vedere expertului să calculeze valoarea de piață a apartamentelor și în funcție de uzura și riscul seismic al clădirii, fiind folosită metoda comparației prin bonitare, cât și metoda comparației directe. Astfel, din raportul de expertiză depus la data de 13 septembrie 2013 a rezultat că apartamentul nr. 16 din București, Calea Victoriei, sectorul 1, are o valoare de piață de 912.687,02 lei, fiind calculate îmbunătățirile aduse construcției și instalației în valori separate.

Instanța de apel a constatat că, în mod eronat expertul a adăugat contravaloarea îmbunătățirii construcției și instalațiilor la prețul de piață al apartamentului, deoarece prețul de piață cuprinde și valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului, reprezentând valoarea de circulație a bunului la momentul pierderii posesiei acestuia de către apelanta-reclamantă. Același raport de expertiză a stabilit o valoare actuală de piață a apartamentului nr. 22 de la aceeași adresă în sumă de 426.865,89 lei, valoare ce cuprinde și contravaloarea îmbunătățirilor aduse construcției și instalațiilor, reprezentând valoarea de circulație actuală a apartamentului.

S-a mai constatat că actele de vânzare-cumpărare deținute de către apelanta-reclamantă sunt valabil încheiate, nefiind contestate pe cale judecătorească, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinite condițiile legii referitoare la faptul că au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar proprietatea bunului a fost pierdută în urma admiterii acțiunii în revendicare prin hotărâre definitivă și irevocabilă.

Instanța a apreciat că potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, despăgubirile ce se cuvin subdobânditorilor bunurilor în baza Legii nr. 112/1995, ce au pierdut posesia bunului prin compararea titlurilor în acțiuni în revendicare, sunt cele referitoare la cuantumul prețului de piață al imobilelor de care au fost evinși, iar această valoare înglobează și îmbunătățirile efectuate de către proprietari, cât și suma achitată cu titlu de preț la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare. Valoarea de circulație a bunului reprezintă întreaga contravaloare a acestuia, iar acordarea altor despăgubiri ar depăși cuantumul cuvenit în virtutea înstrăinării dreptului de proprietate deținut asupra bunului.

Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.G.C. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta M.G.C. a arătat că decizia este criticabilă sub aspectul acordării valorii îmbunătățirilor pentru imobilele în speță. Astfel, recurenta reclamantă a susținut că instanța de apel, în mod greșit, nu i-a acordat îmbunătățirile efectuate la imobilele în discuție în cuantumul corespunzător așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat. În consecință, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței pronunțată de Tribunalul București și pe fond admiterea cererii de chemare în judecata astfel cum a fost formulată și dovedită.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele: Instanța de apel a apreciat în mod greșit că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză. Ministerul Finanțelor Publice este un terț, nefiind parte la încheierea contractelor de vânzare cumpărare dintre reclamantă și Primăria municipiului București. Restituirea sumei de bani achitată ca preț al contractului nu poate fi făcuta decât în baza angajării răspunderii contractuale a vânzătorului în limitele raportului juridic încheiat. În aceste condiții se instituie obligația în sarcina vânzătorului de garanție contra evicțiunii, respectiv vânzătoarea Primăria municipiului București este obligată să restituie integral prețul primit.

De asemenea, s-a arătat că în speță nu este întrunită condiția desființării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum prevăd dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Cu privire la fondul cauzei pârâtul a susținut că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiză întocmit, întrucât acesta nu reflecta prețul real al imobilelor în discuție având în vedere declinul cu care se confruntă piața imobiliara în prezent. S-a mai susținut că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de circulație actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii.

În consecință, pârâtul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 496 din 09 martie 2012 a Tribunalului București, secția a IV a civila. Recursurile formulate, sunt nefondate pentru argumentele ce succed. Potrivit prevederilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (introduse prin dispozițiile art. I pct. 18 din Legea nr. 1 din 6 februarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Dispoziția legală menționată consacră dreptul la despăgubire al chiriașilor cumpărători care au dobândit cu bună credință imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de dispozițiile Legii nr. 112/1995, imobile de care aceștia au fost deposedați, ulterior, de către foștii proprietari de la care statul comunist le preluase. Dreptul la o despăgubire echivalentă cu prețul de circulație al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători.

Or, critica recurentei reclamante referitoare la neacordarea valorii îmbunătățirilor pentru imobilele în speță nu poate fi primită întrucât prețul de piață înglobează și valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului, reprezentând, în consecință, valoarea de circulație a bunului la momentul pierderii posesiei acestuia de către reclamantă. Astfel, se constată că în mod corect instanța de apel nu a ținut seama de valorile calculate separat de expert reprezentând îmbunătățirile aduse imobilelor în speță. Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/200, restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu. Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, sau altor acte normative. Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal.

Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul. Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie. De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”. Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți. Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători. Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în numele statului, în desfășurarea acestei activități. În speță, deși contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiat de către reclamantă cu PMB reprezentată de SC H.N. SA., în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziției asupra imobilului a fost statul, având în vedere că vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea specială dată tocmai în realizarea politicilor sociale stabilite de stat.

În lipsa actului normativ menționat, unitatea administrativ-teritorială, nu ar fi putut dispune în mod legal de imobil. Așadar, este nefondată critica pârâtului, în ceea ce privește lipsa calității sale procesuale pasive întrucât aceasta este instituția, persoana juridică, obligată prin lege să restituie sumele avansate de foștii chiriași și tot ea va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța consfințită prin hotărârea judecătorească. Criticile legate de fondul cauzei vizează aspecte legate de temeinicia hotărârii, ce nu pot fi analizate în recurs așa cum rezultă din art. 304 C. proc. civ., care permite deducerea spre verificare în calea de atac a recursului doar a legalității hotărârii.

Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse, ca nefondate, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.G.C. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 353/ A din data de 17 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2013.