ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2450/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2450/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 27

martie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta M.G.C. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și

Municipiul București prin primarul general, ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună obligarea primului pârât la plata sumelor de 17.846.666 lei și

738.143 lei reactualizate cu indicele de inflație la zi, sume ce reprezintă

prețul plătit în baza Legii nr. 112/1995 pentru achiziționarea apartamentului nr.

16, situat în București, Calea Victoriei, et. 4, sector 1, precum și a

apartamentului nr. 22, situat în București, Calea Victoriei, et. 6, mansardă,

sector 1; obligarea pârâților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate

de reclamantă la cele două apartamente și la plata contravalorii prețului de piață

al acelorași apartamente, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de

judecată din data de 26 octombrie 2010, reclamanta, prin apărător, a învederat

instanței de fond că renunță la capătul 1 de cerere din acțiune, privind

obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului

reactualizat plătit pentru cele două apartamente în baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr.

1778 din martie 2010, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea

reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor la plata sumei de 1.062.058,84 lei, reprezentând

contravaloarea îmbunătățirilor apartamentului nr. 16 și la plata sumei de

604.924,15 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor apartamentului nr. 22

și a respins acțiunea față de pârâtul Municipiul București, ca fiind

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a achiziționat în baza Legii nr.

112/1995 cele două apartamente menționate în acțiune, astfel cum rezultă din

contractele de vânzare-cumpărare și actul adițional la acest contract din 19

martie 1999, iar prin sentința civilă nr. 8481 din 02 iunie 2006, pronunțată de

Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, a fost evinsă de

cele două imobile.

Față de această

situație de fapt, instanța a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile

speciale cuprinse în art. 50 alin. (2

1

) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

actualizată, reclamanta fiind îndreptățită să primească valoarea de piață a

celor două apartamente, valoare ce urmează a fi plătită de Ministerul

Finanțelor Publice.

Cu privire la

îmbunătățiri, instanța a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 48 din

aceeași lege, acestea fiind datorate de fostul proprietar recunoscut în

justiție și nu de unitatea administrativ-teritorială.

S-a mai reținut că

neconcordanțele dintre soluția adoptată și dispozitiv nu pot fi corectate decât

prin intermediul exercitării căii de atac.

Prin decizia civilă nr.

2817 din 14 decembrie 2010, astfel cum a fost rectificată prin încheierea

pronunțată în ședința din camera de consiliu din data de 10 martie 2011,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul

admiterii acțiunii doar în parte și obligării pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice la plata către reclamantă a sumei de 1.400.975,04 lei (RON)

reprezentând valoarea de piață a celor două apartamente și respingerii acțiunii

în ceea ce privește contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilelor, pentru

lipsă calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța

în acest sens, instanța de apel a reținut că, deși în considerentele sentinței

pronunțate s-a reținut de către instanța de fond faptul că valoarea îmbunătățirilor

este datorată de persoana căreia i s-a admis acțiunea în revendicare, prin

dispozitiv, apelantul-pârât a fost obligat să plătească și contravaloarea

acestor îmbunătățiri.

Prin decizia civilă nr.

1076 din 26 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

admis recursul formulat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, a

modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul formulat de acesta, a

desființat sentința civilă nr. 1778 din 09 februarie 2010 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 1 București și a constatat competența Tribunalului

București pentru soluționarea cauzei în primă instanță.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 67742/3/2011.

Prin sentința civilă nr.

496 din 09 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul București pe capătul de cerere având ca obiect contravaloarea

îmbunătățirilor și s-a respins capătul de cerere având ca obiect contravaloarea

îmbunătățirilor, formulat de reclamanta M.G.C., în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin primar general, ca fiind formulat împotriva unei

persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Totodată, s-au respins, ca

neîntemeiate, capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata prețului de

piață al imobilelor, formulat de reclamanta M.G.C. în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, cât și cererea de obligare a pârâților la

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre tribunalul a reținut că, în prezenta cauză, soluționarea

acțiunii depinde de stabilirea bunei credințe a reclamantei la momentul

cumpărării celor două imobile, întrucât art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

prevede că au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor numai

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, din probatoriul

administrat rezultă că cele două contracte au fost perfectate la data de 27

martie 1997, respectiv 19 martie 1999 în condițiile în care fostul proprietar

înregistrase deja, în 1996, cerere de restituire a imobilelor, astfel cum s-a

reținut cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 560 din 27 aprilie

fostului proprietar de a reintra în posesia imobilului preluat de stat. Cât o

privește pe reclamantă, chiriaș cumpărător, aceasta a solicitat să cumpere

apartamentele fără a mai face însă alte verificări, fără a depune diligențe

pentru a afla situația juridică a imobilului, atitudine de pasivitate care nu

este de natură să contribuie la conturarea bunei sale credințe, în înțelesul

dat de Legea nr. 10/2001 acestei noțiuni, iar încheierea contractului în aceste

condiții arată că și-a asumat riscul de a dobândi dreptul de proprietate chiar

și de la un neproprietar. În circumstanțele concrete ale cauzei, nu s-a putut

aprecia că pretinsa bună-credință a chiriașului cumpărător este perfectă,

pentru a-l apăra și a nu afecta actul astfel încheiat. În condițiile în care

exista cererea de retrocedare a imobilului este lipsit de relevanță că despre

acest fapt nu a fost notificat chiriașul. Acesta din urmă, cunoscând că

imobilul a fost naționalizat în perioada în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989 trebuia să se asigure că, cel puțin în aparență, cumpără de la

adevăratul proprietar. Atitudinea culpabilă a reclamantei este cu atât mai

evidentă cu cât la momentul încheierii actului adițional din 1999, aceasta avea

posibilitatea, cu minime diligențe să cunoască situația juridică a imobilului

și să ia cunoștință de existența cererii de restituire formulată de fostul

proprietar.

În raport de cele

expuse anterior, tribunalul a constatat reaua-credință a ambelor părți la

momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare și, în

consecință, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, este neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea la

plata valorii de circulație a celor două imobile.

Cât privește capătul

de cerere având ca obiect îmbunătățirile aduse imobilelor, la data formulării

cererii de chemare în judecată - 27 martie 2009, Legea nr. 10/2001 era

modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 48 alin. (1) și (2) stabilind că

obligația plății despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilelor prin

îmbunătățirile necesare și utile revine persoanei îndreptățite, respectiv

fostului proprietar.

Prin urmare,

constatând că Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă în noua

reglementare aplicabilă, tribunalul a admis excepția, iar în ceea ce îl

privește pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a avut în vedere că sporul

de valoare adus imobilului prin îmbunătățiri este inclus în valoarea de piață a

imobilului, iar netemeinicia acestei cereri a fost analizată anterior.

Sub acest aspect,

tribunalul a mai avut în vedere că, încă din primul ciclu procesual,

reclamantei i s-a atras atenția asupra calității procesuale pasive pe capătul

de cerere având ca obiect îmbunătățirile aduse imobilului.

Astfel, prin decizia

civilă nr. 2817 din 14 decembrie 2010 prin care s-a soluționat apelul în primul

ciclu procesual a fost respins acest capăt de cerere ca fiind formulat

împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă în raport de art.

48 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, la

termenul din data de 06 ianuarie 2012 tribunalul a pus în vedere reclamantei să

precizeze cadrul procesual pasiv pe fiecare capăt de cerere și să justifice

calitatea procesuală a părților, prin cererea de la fila 23 aceasta menționând

că primul capăt de cerere este formulat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice, iar cel de-al doilea cu Municipiul București și Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin decizia civilă nr.

353/ A din 17 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul formulat de apelanta-reclamantă M.G.C., a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că, a admis capătul de cerere privind acordarea

prețului de circulație a apartamentelor nr. 16 și nr. 22, situate în București,

Calea Victoriei, et. 4 și 6 și l-a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice la plata către reclamantă a sumei de 912.687,02 lei pentru apartamentul

nr. 16 și la plata sumei de 426.865,89 lei pentru apartamentul nr. 22; a

păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a adopta

această soluție instanța de apel a constatat că reclamanta a dobândit dreptul

de proprietate asupra apartamentelor nr. 16 și nr. 22, situate în București,

Calea Victoriei, sectorul 1, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, contracte de vânzare-cumpărare ce nu au

fost anulate și nu au fost contestate nule pe cale judecătorească, iar R.V.C.,

prin dispoziția nr. 812 din 11 februarie 2003 a Primarului General al

Municipiului București, a beneficiat de restituirea în natură a imobilului

situat în București, Calea Victoriei, colț cu Piața Amzei nr. 1, cu excepția

apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

S-a mai avut în

vedere că prin sentința civilă nr. 8481 din 02 iunie 2006 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de

reclamanta R.V.C. în contradictoriu cu pârâții M.G.C., Primăria Municipiului

București, SC H.N. SA și intervenientul L.V. și au fost obligați să-i lase în

deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 16 și nr. 22 din Calea

Victoriei, sectorul 1, reținându-se că nu are relevanță buna-credință a

subdobânditorului la momentul cumpărării apartamentelor, ci numai faptul că

pârâta M.G.C. a cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar,

situație în care are un titlu mai puțin preferabil decât cel invocat de R.V.C.,

care a dobândit imobilul de la autorii ei, adevărații proprietari.

În completarea

probatoriului administrat în faza devolutivă a apelului, curtea a încuviințat

efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară pentru calcularea valorii

de piață a celor două apartamente și stabilirea contravalorii îmbunătățirilor

astfel cum s-a solicitat în petitul cererii de chemare în judecată.

Instanța a pus în

vedere expertului să calculeze valoarea de piață a apartamentelor și în funcție

de uzura și riscul seismic al clădirii, fiind folosită metoda comparației prin

bonitare, cât și metoda comparației directe.

Astfel, din raportul

de expertiză depus la data de 13 septembrie 2013 a rezultat că apartamentul nr.

16 din București, Calea Victoriei, sectorul 1, are o valoare de piață de

912.687,02 lei, fiind calculate îmbunătățirile aduse construcției și

instalației în valori separate.

Instanța de apel a

constatat că, în mod eronat expertul a adăugat contravaloarea îmbunătățirii

construcției și instalațiilor la prețul de piață al apartamentului, deoarece

prețul de piață cuprinde și valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului,

reprezentând valoarea de circulație a bunului la momentul pierderii posesiei

acestuia de către apelanta-reclamantă.

Același raport de

expertiză a stabilit o valoare actuală de piață a apartamentului nr. 22 de la

aceeași adresă în sumă de 426.865,89 lei, valoare ce cuprinde și contravaloarea

îmbunătățirilor aduse construcției și instalațiilor, reprezentând valoarea de

circulație actuală a apartamentului.

S-a mai constatat că

actele de vânzare-cumpărare deținute de către apelanta-reclamantă sunt valabil

încheiate, nefiind contestate pe cale judecătorească, situație în care sunt

aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, fiind

îndeplinite condițiile legii referitoare la faptul că au fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar proprietatea bunului a fost

pierdută în urma admiterii acțiunii în revendicare prin hotărâre definitivă și

irevocabilă.

Instanța a apreciat

că potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

despăgubirile ce se cuvin subdobânditorilor bunurilor în baza Legii nr. 112/1995,

ce au pierdut posesia bunului prin compararea titlurilor în acțiuni în

revendicare, sunt cele referitoare la cuantumul prețului de piață al imobilelor

de care au fost evinși, iar această valoare înglobează și îmbunătățirile

efectuate de către proprietari, cât și suma achitată cu titlu de preț la

momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare.

Valoarea de

circulație a bunului reprezintă întreaga contravaloare a acestuia, iar

acordarea altor despăgubiri ar depăși cuantumul cuvenit în virtutea

înstrăinării dreptului de proprietate deținut asupra bunului.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.G.C. și pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, reclamanta M.G.C. a arătat că decizia este

criticabilă sub aspectul acordării valorii îmbunătățirilor pentru imobilele în

speță.

Astfel, recurenta

reclamantă a susținut că instanța de apel, în mod greșit, nu i-a acordat

îmbunătățirile efectuate la imobilele în discuție în cuantumul corespunzător

așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat.

În consecință,

recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a

hotărârii recurate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței

pronunțată de Tribunalul București și pe fond admiterea cererii de chemare în

judecata astfel cum a fost formulată și dovedită.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a arătat

următoarele:

Instanța de apel a

apreciat în mod greșit că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală

pasivă în cauză.

Ministerul Finanțelor

Publice este un terț, nefiind parte la încheierea contractelor de vânzare

cumpărare dintre reclamantă și Primăria municipiului București.

Restituirea sumei de bani

achitată ca preț al contractului nu poate fi făcuta decât în baza angajării

răspunderii contractuale a vânzătorului în limitele raportului juridic

încheiat. În aceste condiții se instituie obligația în sarcina vânzătorului de

garanție contra evicțiunii, respectiv vânzătoarea Primăria municipiului

București este obligată să restituie integral prețul primit.

De asemenea, s-a

arătat că în speță nu este întrunită condiția desființării contractului de

vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, așa

cum prevăd dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la fondul

cauzei pârâtul a susținut că în mod eronat a fost omologat raportul de

expertiză întocmit, întrucât acesta nu reflecta prețul real al imobilelor în

discuție având în vedere declinul cu care se confruntă piața imobiliara în

prezent. S-a mai susținut că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de

circulație actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără

justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața

legii.

În consecință,

pârâtul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în

sensul respingerii apelului reclamantei cu consecința menținerii ca legală și

temeinică a sentinței civile nr. 496 din 09 martie 2012 a Tribunalului

București, secția a IV a civila.

Recursurile

formulate, sunt nefondate pentru argumentele ce succed.

Potrivit prevederilor

art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (introduse prin

dispozițiile art. I pct. 18 din Legea nr. 1 din 6 februarie 2009 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989),

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Dispoziția legală

menționată consacră dreptul la despăgubire al chiriașilor cumpărători care au

dobândit cu bună credință imobile preluate de statul comunist, în baza unor

contracte de vânzare cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura

specială prevăzută de dispozițiile Legii nr. 112/1995, imobile de care aceștia

au fost deposedați, ulterior, de către foștii proprietari de la care statul

comunist le preluase.

Dreptul la o

despăgubire echivalentă cu prețul de circulație al imobilului, adică

reprezentând valoarea de circulație calculată la prețul pieței imobiliare la

momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit

acestei categorii de cumpărători.

Or, critica

recurentei reclamante referitoare la neacordarea valorii îmbunătățirilor pentru

imobilele în speță nu poate fi primită întrucât prețul de piață înglobează și

valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului, reprezentând, în consecință,

valoarea de circulație a bunului la momentul pierderii posesiei acestuia de

către reclamantă.

Astfel, se constată

că în mod corect instanța de apel nu a ținut seama de valorile calculate

separat de expert reprezentând îmbunătățirile aduse imobilelor în speță.

Conform art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/200, restituirea prețului se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Chiar dacă, potrivit

textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor

al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca

reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în

situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu

Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

Astfel, Statul este

cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil,

imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat,

potrivit Legii nr. 112/1995, sau altor acte normative.

Ulterior,

cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu

moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea

contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod

firesc, de la cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său

legal.

Or, în această

materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către

Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces,

în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar

alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași

și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care

cumpărătorii pierd bunul.

Ministerul acționează

ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele

statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata

acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.

De altfel, și

potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și

persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în

care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Ca atare, deși i se

recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în

nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca

entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau

atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii,

neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în

absența unor reprezentanți.

Cu excepția unei

dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce

este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului

reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au

pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că

Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în

tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la

fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație

către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică

creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele

pierderii proprietății bunului, de către cumpărători.

Potrivit art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către

chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul

Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile

legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a

imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

Ministerul Finanțelor

Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar

alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc

să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume

pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul,

acționând, însă, în numele statului, în desfășurarea acestei activități.

În speță, deși

contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiat de către reclamantă cu PMB

reprezentată de SC H.N. SA., în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular

al dispoziției asupra imobilului a fost statul, având în vedere că vânzarea s-a

realizat în contextul stabilit prin legea specială dată tocmai în realizarea

politicilor sociale stabilite de stat.

În lipsa actului

normativ menționat, unitatea administrativ-teritorială, nu ar fi putut dispune

în mod legal de imobil.

Așadar, este

nefondată critica pârâtului, în ceea ce privește lipsa calității sale

procesuale pasive întrucât aceasta este instituția, persoana juridică, obligată

prin lege să restituie sumele avansate de foștii chiriași și tot ea va trebui

să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța consfințită prin

hotărârea judecătorească.

Criticile legate de

fondul cauzei vizează aspecte legate de temeinicia hotărârii, ce nu pot fi

analizate în recurs așa cum rezultă din art. 304 C. proc. civ., care permite

deducerea spre verificare în calea de atac a recursului doar a legalității

hotărârii.

Ca atare, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse, ca nefondate, cu

consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.G.C. și de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 353/ A din data de 17 octombrie 2012

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2013.