ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2610/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 27 februarie 2009, sub nr. 4466/299/2009, reclamanta I.C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând obligarea acestuia la plata prețului de piață al imobilului apartament subsol și parter situat în București, str. C.D., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7369 din 15 aprilie 2010, Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a admis cererea astfel cum a fost precizată și completată de către reclamantă și a dispus obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 566.032,253 RON cu titlu de diferență de preț de piață al imobilului subsol și parter situat în București, str. C.D., respectiv suma de 19154,79 RON cu titlu de contravaloare actualizată a prețului plătit pentru apartamentul nr. 1 și 9957 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la apartament, sume stabilite prin sentința civilă nr. 1147 din 26 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 21864/299/2007.

Împotriva sentinței judecătoriei a declarat apel pârâtul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor. Prin decizia civilă nr. 497 din 02 iunie 2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul pârâtului și în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și având în vedere că prin sentința apelată pârâtul a fost obligat la plata sumei de 566 032,25 RON, a anulat sentința judecătoriei și a dispus înaintarea dosarului la registratura generală în vederea repartizării aleatorii a cauzei. Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată sub nr. 61962/3/2011.

Prin sentința civilă nr. 376 din 24 februarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a admis acțiunea precizată și a obligat pârâtul la plata sumei de 566.032,253 RON reprezentând diferența dintre valoarea de piață a imobilului situat în București, str. C.D., și sumele primite de reclamantă prin sentința civilă nr. 11471 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta nu mai are posesia imobilul reprezentat de subsol parter situat în București, str. C.D., întrucât contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificări și completări ulterioare, a fost desființat prin efectul admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, instanța a reținut că în raport de dispozițiile art. 50 alin. (2) și alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor dintr-un fond extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificări ulterioare. În raport de textele legale menționate, pârâtul justifică calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei sentinței a declarat apel pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând soluția pentru nelegalitatea și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 272 din 06 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Pentru a hotărâ astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În mod corect prima instanță a apreciat că, în cadrul acțiunilor prevăzute de textul legal, calitatea procesuală pasivă aparține Ministerului Finanțelor Publice și a respins, în consecință excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârât. Curtea nu a primit nici critica apelantului în sensul că nu sunt întrunite în cauză dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin sentința civilă irevocabilă nr. 10399 din 17 octombrie 2001, Judecătoria sectorului 1 București a respins ca nefondată acțiunea foștilor proprietari având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare din 05 martie 1997. Acest contract a fost reținut ca fiind un act juridic valabil (implicit un act care a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea lui) și în acțiunea în revendicare soldată cu pronunțarea deciziei civile nr. 2115 din 19 februarie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1306 din 11 iulie 2007 a Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, reclamanta din prezenta cauză a pierdut posesia apartamentului în litigiu.

Dispozițiile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres situația în care chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, pierd dreptul de proprietate, ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare inițiată de fostul proprietar al imobilului. În această situație, practica judecătorească a considerat că și acestor cazuri din urmă le sunt aplicabile dispozițiile sus menționate, întrucât prin modalitatea desființării contractelor ori a pierderii procesului în cadrul acțiunii în revendicare, chiriașii cumpărători pierd bunul în totalitate, fiind evinși total. Din acest punct de vedere, ceea ce s-a dorit a fost repunerea părților în situația anterioară într-una din modalitățile prevăzute de art. 50 alin. (2) și alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, dispozițiile legii sunt contradictorii, întrucât și în ipoteza prevăzut de art. 50 alin. (2) și în cea prevăzută de alin. (2 1 ), contractele sunt desființate, deși unele sunt încheiate cu respectarea legii, iar altele nu, deși în primul caz, dacă nu a existat o fraudă la lege, nu exista temei legal pentru a se dispune desființarea lor. Față de această incoerență legislativă, Curtea a avut în vedere principiul potrivit căruia, o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și dispozițiile art. 3 C. civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară. De asemenea, Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care este necesar să se asigure tuturor părților un proces echitabil.

Pentru stabilirea valorii reale la care este îndreptățită reclamanta - intimată, Curtea a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză pentru determinarea valorii de circulație a imobilului în litigiu. Raportul de expertiză întocmit de ing. C.V.V. a stabilit o valoare de circulație a apartamentului în litigiu de 689.866 RON. Această valoare este mai mare decât valoarea de circulație reținută prin expertiza efectuată în fața instanței de fond - 585.197 RON. Pretenția pârâtului de reducere a valorii stabilite de instanța de fond cu un procent de 30% a fost apreciată ca nefondată, astfel încât nu a fost primită de instanța de apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru următoarele motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel, susținând că aceasta a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive: Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanți și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului iar deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului respectiv Primăria Municipiului București, date fiind pretențiile reclamantei de restituire a valorii prețului pentru imobilul în cauza la prețul de circulație. Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. Recurentul-pârât a conchis că, în temeiul argumentelor expuse, se impune admiterea recursului, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și modificarea deciziei de apel în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Printr-un al doilea motiv de recurs recurentul-pârât a susținut că greșit a fost admisă acțiunea reclamanților iar în dezvoltarea acestei critici a susținut următoarele: Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevăd că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea piața este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar a de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În prezenta cauză nu este îndeplinită a doua condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

Atâta vreme cât reclamanții nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceștia cu Primăria Municipiului București, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului in cauza nu este justificată.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța de apel a menținut soluția instanței de fond referitoare la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului întrucât aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, prin urmare obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale . Recurentul-pârât a susținut că prețul de circulație stabilit este exagerat de mare, în speță operând îmbogățirea fără justă cauză, reclamanta fiind în situația de a încasa o valoare care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Recurentul-pârât a făcut referire la jurisprudența CEDO (cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, cauza Wulpe; cauza Stoyanova și Ivanov) și a susținut că statuările instanței de contencios european sunt deosebit de relevante, întrucât se poate reține că, în situația în care au existat încălcări esențiale ale legii (iar nu doar simple erori formale, imputabile administrației), privarea de proprietate va fi socotită proporțională și conformă Convenției, chiar dacă despăgubirea este net inferioară valorii actuale a imobilului. Referitor la cheltuielile de judecată, în mod nejustificat instanța de apel l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că Ministerul Fnanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Recurentul-pârât a solicitat, pentru motivele expuse, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat: Critica recurentului-pârât în sensul că nu Ministerul Finanțelor Publice ci Primăria Municipiul București are calitate procesuală pasivă în speță, deoarece aceasta a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, nu poate fi primită.

Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice - în cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de chiriași cu eludarea sau, respectiv, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile - este conferită de dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză, prevederile C. civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.), invocate de recurentul-pârât nu-și găsesc aplicarea în privința restituirii prețului actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului, deoarece litigiul de față nu este fundamentat pe instituția răspunderii pentru evicțiune reglementată de C. civ. ci pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă în mod expres calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Nici critica recurentului-pârât în sensul că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda prețul de piață și că, prin urmare, nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață, motivat de faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi fost desființat, nu poate fi primită. Chiar dacă art. 50 și 50 1 nu explicitează ce trebuie să se înțeleagă prin desființarea contractelor, este corectă interpretarea dată de instanțele de fond și de apel, în sensul că această desființare are în vedere atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Această interpretare este susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul dezvoltării lucrării publice și locuințelor.

Chiar dacă acest text privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel care face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului nu doar situația în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci și situați în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare. Prin urmare, în ceea ce privește dispoziția din art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care impune desființarea prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, instanțele de fond și apel corect au reținut că, deși actul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamantă nu a fost desființat, efectele juridice ale acestuia au încetat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare promovată de foștii proprietari și că actul, deși legal încheiat, este desființat ca efecte așa încât critica de nelegalitate a recurentului-pârât vizând acest aspect este nefondată.

În concluzie, sunt îndeplinite toate condițiile dispoziției legale sus-enunțate, pentru ca reclamanta să beneficieze de valoarea prețului de piață pentru imobilul pierdut în cadrul acțiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea legii, în acest sens. Critica privind valoarea sumei de bani acordate cu titlu de preț de piață al imobilului, care nu s-ar justifica în temeiul garanției pentru evicțiune și raportat la prețul plătit de cumpărători la dobândirea imobilului, nu va fi analizată de instanță din perspectiva temeiului juridic menționat, întrucât nu garanția pentru evicțiune a fundamentat obligarea pârâtului la plata prețului de piață, ci dispozițiile legii speciale, respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, împrejurarea că valoarea prețului de piață nu ar fi în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care acordă despăgubiri în limitele unor sume rezonabile , nu reprezintă argumente în sensul obligării pârâtului la un alt preț decât cel de piață, în raport de dispozițiile exprese ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care îi îndreptățesc, fără echivoc, pe reclamanți la obținerea prețului de piață. A mai susținut recurentul că, în mod greșit, Curtea de Apel a validat sentința apelată, sub aspectul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. Critica este neîntemeiată întrucât recurentul, care a pierdut procesul, în primă instanță, constituie „o parte căzută în pretenții”, conform art. 274 C. proc.

civ., astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor legale menționate, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți. De asemenea, contrar susținerilor recurentului, acesta se află în culpă procesuală deși nu este cel care a declanșat litigiul, de vreme ce nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumei de bani pretinse de reclamanți, deși fusese, în mod justificat, chemat în judecată, pentru prețul de piață al imobilului, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume, singura posibilitate de înlăturare a obligației sale, de plată a cheltuielilor de judecată, constând în cea conferită de art. 275 C. proc.

civ. (recunoașterea pretențiilor reclamanților la prima zi de înfățișare), de care, însă, pârâtul nu a uzat. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din același Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 272A din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2014.