ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2610/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2610/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București la data de 27 februarie 2009, sub nr. 4466/299/2009, reclamanta

I.C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor

solicitând obligarea acestuia la plata prețului de piață al imobilului apartament

subsol și parter situat în București, str. C.D., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 7369 din 15 aprilie 2010, Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a admis cererea astfel cum a fost

precizată și completată de către reclamantă și a dispus obligarea pârâtului Ministerul

Economiei și Finanțelor la plata sumei de 566.032,253 RON cu titlu de diferență

de preț de piață al imobilului subsol și parter situat în București, str. C.D.,

respectiv suma de 19154,79 RON cu titlu de contravaloare actualizată a prețului

plătit pentru apartamentul nr. 1 și 9957 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor

efectuate la apartament, sume stabilite prin sentința civilă nr. 1147 din 26

septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr.

21864/299/2007.

Împotriva sentinței judecătoriei

a declarat apel pârâtul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin decizia civilă

nr. 497 din 02 iunie 2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

pârâtului și în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și având

în vedere că prin sentința apelată pârâtul a fost obligat la plata sumei de 566

032,25 RON, a anulat sentința judecătoriei și a dispus înaintarea dosarului la registratura

generală în vederea repartizării aleatorii a cauzei.

Pe rolul Tribunalului

București cauza a fost înregistrată sub nr. 61962/3/2011.

Prin sentința civilă

nr. 376 din 24 februarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a admis acțiunea precizată

și a obligat pârâtul la plata sumei de 566.032,253 RON reprezentând diferența dintre

valoarea de piață a imobilului situat în București, str. C.D., și sumele primite

de reclamantă prin sentința civilă nr. 11471 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei

sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că reclamanta nu mai are posesia imobilul reprezentat de subsol

parter situat în București, str. C.D., întrucât contractul de vânzare-cumpărare,

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificări și completări

ulterioare, a fost desființat prin efectul admiterii acțiunii în revendicare a foștilor

proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, instanța a reținut că în raport

de dispozițiile art. 50 alin. (2) și alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001

restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor dintr-un

fond extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificări ulterioare. În raport de textele legale menționate, pârâtul justifică

calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinței

a declarat apel pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând soluția pentru

nelegalitatea și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 272 din 06 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională

a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Pentru a hotărâ astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

În mod corect prima instanță

a apreciat că, în cadrul acțiunilor prevăzute de textul legal, calitatea procesuală

pasivă aparține Ministerului Finanțelor Publice și a respins, în consecință excepția

lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârât.

Curtea nu a primit nici

critica apelantului în sensul că nu sunt întrunite în cauză dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin sentința

civilă irevocabilă nr. 10399 din 17 octombrie 2001, Judecătoria sectorului 1 București

a respins ca nefondată acțiunea foștilor proprietari având ca obiect constatarea

nulității contractului de vânzare - cumpărare din 05 martie 1997.

Acest contract a fost

reținut ca fiind un act juridic valabil (implicit un act care a respectat dispozițiile

Legii nr. 112/1995 la încheierea lui) și în acțiunea în revendicare soldată cu pronunțarea

deciziei civile nr. 2115 din 19 februarie 2006 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1306 din 11 iulie 2007 a Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, reclamanta din prezenta cauză a pierdut

posesia apartamentului în litigiu.

Dispozițiile art. 50 și

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres situația

în care chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, pierd dreptul de proprietate,

ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare inițiată de fostul proprietar

al imobilului.

În această situație, practica

judecătorească a considerat că și acestor cazuri din urmă le sunt aplicabile dispozițiile

sus menționate, întrucât prin modalitatea desființării contractelor ori a pierderii

procesului în cadrul acțiunii în revendicare, chiriașii cumpărători pierd bunul

în totalitate, fiind evinși total.

Din acest punct de vedere,

ceea ce s-a dorit a fost repunerea părților în situația anterioară într-una din

modalitățile prevăzute de art. 50 alin. (2) și alin. (2

1

) din Legea

nr. 10/2001.

Pe de altă parte, dispozițiile

legii sunt contradictorii, întrucât și în ipoteza prevăzut de art. 50 alin. (2)

și în cea prevăzută de alin. (2

1

), contractele sunt desființate, deși

unele sunt încheiate cu respectarea legii, iar altele nu, deși în primul caz, dacă

nu a existat o fraudă la lege, nu exista temei legal pentru a se dispune desființarea

lor.

Față de această incoerență

legislativă, Curtea a avut în vedere principiul potrivit căruia, o normă legală

trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și dispozițiile art. 3 C.

civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorului îi este interzis să

refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară.

De asemenea, Curtea a

avut în vedere și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în conformitate cu care este necesar să se asigure tuturor părților un proces echitabil.

Pentru stabilirea valorii

reale la care este îndreptățită reclamanta - intimată, Curtea a dispus efectuarea

unui nou raport de expertiză pentru determinarea valorii de circulație a imobilului

în litigiu.

Raportul de expertiză

întocmit de ing. C.V.V. a stabilit o valoare de circulație a apartamentului în litigiu

de 689.866 RON. Această valoare este mai mare decât valoarea de circulație reținută

prin expertiza efectuată în fața instanței de fond - 585.197 RON.

Pretenția pârâtului de

reducere a valorii stabilite de instanța de fond cu un procent de 30% a fost apreciată

ca nefondată, astfel încât nu a fost primită de instanța de apel.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru următoarele motive,

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Printr-un prim motiv de

recurs, recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel, susținând că aceasta

a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive:

Ministerul Finanțelor

Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanți

și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având doar calitatea

de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

Dispozițiile art. 50 din

Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura să determine introducerea în prezenta cauză

a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții,

cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât

simpla restituire a prețului iar deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul

prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț.

Această tulburare de drept,

este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală

a vânzătorului respectiv Primăria Municipiului București, date fiind pretențiile

reclamantei de restituire a valorii prețului pentru imobilul în cauza la prețul

de circulație.

Nicidecum, nu poate fi

antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta

acțiune nu există culpa acestei instituții.

Recurentul-pârât a conchis

că, în temeiul argumentelor expuse, se impune admiterea recursului, admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și modificarea

deciziei de apel în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Printr-un al doilea motiv

de recurs recurentul-pârât a susținut că greșit a fost admisă acțiunea reclamanților

iar în dezvoltarea acestei critici a susținut următoarele:

Dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevăd că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea piața

este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste

contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar

a de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

În prezenta cauză nu este

îndeplinită a doua condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

Atâta vreme cât reclamanții

nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce

privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat

de către aceștia cu Primăria Municipiului București, obligarea Ministerului Finanțelor

Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului in cauza nu este

justificată.

Printr-un al treilea motiv

de recurs, recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța de apel a menținut

soluția instanței de fond referitoare la obligarea Ministerului Finanțelor Publice

la plata prețului de piață al imobilului întrucât aceste imobile nu au fost dobândite

după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, prin urmare

obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere,

ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale

.

Recurentul-pârât a susținut

că prețul de circulație stabilit este exagerat de mare, în speță operând îmbogățirea

fără justă cauză, reclamanta fiind în situația de a încasa o valoare care depășește

cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară de la ora

actuală.

În spiritul protejării

drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia

ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea,

în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii

nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu

acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea

valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Recurentul-pârât a făcut

referire la jurisprudența CEDO (cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, cauza Wulpe;

cauza Stoyanova și Ivanov) și a susținut că statuările instanței de contencios european

sunt deosebit de relevante, întrucât se poate reține că, în situația în care au

existat încălcări esențiale ale legii (iar nu doar simple erori formale, imputabile

administrației), privarea de proprietate va fi socotită proporțională și conformă

Convenției, chiar dacă despăgubirea este net inferioară valorii actuale a imobilului.

Referitor la cheltuielile

de judecată, în mod nejustificat instanța de apel l-a obligat la plata cheltuielilor

de judecată având în vedere că Ministerul Fnanțelor Publice nu a dat dovadă de rea

credință și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Recurentul-pârât a solicitat,

pentru motivele expuse, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în

sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice.

Analizând decizia civilă

atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat:

Critica recurentului-pârât

în sensul că nu Ministerul Finanțelor Publice ci Primăria Municipiul București are

calitate procesuală pasivă în speță, deoarece aceasta a fost parte contractantă

în actul de vânzare-cumpărare, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 1337

C. civ., care instituie obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, nu

poate fi primită.

Calitatea

procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice - în cererile

sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilelor ce

au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de chiriași cu eludarea

sau, respectiv, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile -

este conferită de dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, care prevede că

restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi speciale

derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus

derogant", astfel încât, în cauză, prevederile C. civ. care reglementează obligația

vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.),

invocate de recurentul-pârât nu-și găsesc aplicarea în privința restituirii prețului

actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului, deoarece litigiul

de față nu este fundamentat pe instituția răspunderii pentru evicțiune reglementată

de C. civ. ci pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă în

mod expres calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Nici critica recurentului-pârât

în sensul că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda prețul de piață și

că, prin urmare, nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la

restituirea prețului de piață, motivat de faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada

că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi fost desființat, nu poate fi primită.

Chiar dacă art. 50 și

50

1

nu explicitează ce trebuie să se înțeleagă prin desființarea contractelor,

este corectă interpretarea dată de instanțele de fond și de apel, în sensul că această

desființare are în vedere atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat

nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător

s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Această interpretare este

susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat

prin art. I pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că, în cazul în care imobilul

a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare,

chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror

contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni

în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe

din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul dezvoltării

lucrării publice și locuințelor.

Chiar dacă acest text

privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel care face obiectul prezentului

litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului

nu doar situația în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci și situați în

care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare.

Prin urmare, în ceea ce

privește dispoziția din art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care impune desființarea

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare,

instanțele de fond și apel corect au reținut că, deși actul de vânzare - cumpărare

încheiat de reclamantă nu a fost desființat, efectele juridice ale acestuia au încetat

ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare promovată de foștii proprietari și

că actul, deși legal încheiat, este desființat ca efecte așa încât critica de nelegalitate

a recurentului-pârât vizând acest aspect este nefondată.

În concluzie, sunt îndeplinite

toate condițiile dispoziției legale sus-enunțate, pentru ca reclamanta să beneficieze

de valoarea prețului de piață pentru imobilul pierdut în cadrul acțiunii în revendicare

exercitate de fostul proprietar, decizia instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea

legii, în acest sens.

Critica privind valoarea

sumei de bani acordate cu titlu de preț de piață al imobilului, care nu s-ar justifica

în temeiul garanției pentru evicțiune și raportat la prețul plătit de cumpărători

la dobândirea imobilului, nu va fi analizată de instanță din perspectiva temeiului

juridic menționat, întrucât nu garanția pentru evicțiune a fundamentat obligarea

pârâtului la plata prețului de piață, ci dispozițiile legii speciale, respectiv

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. De asemenea, împrejurarea că valoarea

prețului de piață nu ar fi în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, care acordă despăgubiri în limitele unor sume rezonabile

, nu reprezintă argumente

în sensul obligării pârâtului la un alt preț decât cel de piață, în raport de dispozițiile

exprese ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care îi îndreptățesc, fără

echivoc, pe reclamanți la obținerea prețului de piață.

A mai susținut recurentul

că, în mod greșit, Curtea de Apel a validat sentința apelată, sub aspectul obligării

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Critica este neîntemeiată

întrucât recurentul, care a pierdut procesul, în primă instanță, constituie „o parte

căzută în pretenții”, conform art. 274 C. proc. civ., astfel încât, printr-o aplicare

corectă a dispozițiilor legale menționate, a fost obligat la plata cheltuielilor

de judecată către reclamanți.

De asemenea, contrar susținerilor

recurentului, acesta se află în culpă procesuală deși nu este cel care a declanșat

litigiul, de vreme ce nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumei de bani pretinse

de reclamanți, deși fusese, în mod justificat, chemat în judecată, pentru prețul

de piață al imobilului, în condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume, singura

posibilitate de înlăturare a obligației sale, de plată a cheltuielilor de judecată,

constând în cea conferită de art. 275 C. proc. civ. (recunoașterea pretențiilor

reclamanților la prima zi de înfățișare), de care, însă, pârâtul nu a uzat.

Având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat,

astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare,

nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din același Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice București împotriva deciziei nr. 272A din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie

2014.