ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 893/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 București la data de 25 ianuarie 2010, reclamanta L.R.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata diferenței dintre prețul de piață al apartamentului nr. 1 situat în str. P.N., sect. 3, conform Legii nr. 1/2009 și prețul actualizat cu indicele de inflație, stabilit prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. În drept acțiunea a fost motivată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin Sentința civilă nr. 13459 din 29 noiembrie 2010, Judecătoria Sectorului 3 București a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București. Pe rolul Tribunalului București, la termenul de judecată din data de 08 iunie 2011, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 599.181 RON, reprezentând diferența dintre prețul de piață al apartamentului și prețul actualizat cu indicele de inflație, stabilit prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 a Tribunalului București. Prin Sentința civilă nr. 144 din 25 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 599.181 RON reprezentând despăgubiri civile către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți M.M.B. și T.W. și a schimbat în tot Sentința civilă nr. 1041 din 13 februarie 2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în sensul că a admis acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul T.A.Ș., pe care l-a obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților apartamentul nr. 1 din București, str. P.N. Autorul reclamantei, T.A.Ș., a decedat, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 4 din 20 februarie 2009, reclamantei îi revine întreaga masă succesorală în calitate de unic moștenitor legal.

Prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 s-a reținut că buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către cumpărător nu au relevanță în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, instanța nefiind învestită cu o cerere în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți. În conformitate cu art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar potrivit alin. (2), valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză.

Prin raportul de expertiză a fost evaluat apartamentul, conform standardelor internaționale de evaluare, la suma de 656.263,69 RON și a fost actualizată suma plătită autorului reclamantei cu titlu de preț în temeiul Deciziei civile nr. 1297 din 02 octombrie 2006, rezultând o diferență de valoare de 599.180, 89 RON. Prin urmare, tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata diferenței dintre suma ce reprezintă valoarea prețului de piață stabilită conform standardelor internaționale și creanța achitată în temeiul Deciziei civile nr. 1297 din 02 octombrie 2006, reprezentând prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului, reactualizat cu indicele de inflație.

Împotriva sentinței civile nr. 144 din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 219A din 25 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prima critică referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost apreciată ca nefondată, pentru următoarele motive: Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, și nu pe dispozițiile art. 1337 C. civ.

Aceste prevederi speciale, derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză, nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile Codului civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341 - 1345 C. civ.). Cea de-a doua critică cu privire la modul de soluționare a cererii de chemare în judecată s-a considerat a fi nefondată, pentru următoarele considerente: Textul articolului 50 1 din Legea nr. 10/2001 se referă la contracte de vânzare cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba așadar, de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost "desființate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii.

Aceasta este ipoteza și în cauza dedusa judecății, contractul de vânzare-cumpărare deținut de intimata-reclamantă nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare. În cauză, pentru ipoteza dedusă judecații, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 s-a reținut buna-credință a autorului intimatei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Prin urmare, reclamanta are dreptul să beneficieze de diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și prețul actualizat, deja achitat, constând în suma de 599.180,89 RON.

În ceea ce privește cea de-a treia critică referitoare la valoarea de circulație stabilită prin raportul de expertiză administrat în cursul judecății, instanța de apel a constatat că este nefondată, pentru următoarele considerente: Raportul de expertiză a fost depus la data de 25 octombrie 2010 de către expertul B.R. în fața Judecătoriei Sectorului 3 București. După întocmirea acestuia, termenul de judecată a fost la data de 01 noiembrie 2010, când Judecătoria Sectorului 3 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. În primul rând, raportul de expertiză a fost depus cu mai mult de 5 zile înainte de termenul de judecată, astfel încât nu mai exista obligația legală a comunicării, ci doar îndatorirea părții de a lua la cunoștință de acesta.

În al doilea rând, pe rolul Tribunalului București au fost acordate mai multe termene de judecată, timp suficient pentru ca apelantul Ministerul Finanțelor Publice să ia cunoștință de conținutul probei administrate și să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză administrat deja în fața Judecătoriei Sectorului 3 București. În al treilea rând, nici în faza procesuală a apelului nu s-a formulat, nici prin motivele de apel și nici la cuvântul pe probe, obiecțiuni la modalitatea de efectuare a raportului de expertiză. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: În mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamantă și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din C. civ.

nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață. În mod nelegal instanța de apel a menținut în sarcina Ministerul Finanțelor Publice obligația de plată a diferenței dintre prețul de piață și prețul actualizat.

Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în prezenta cauză, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, respectiv, contractul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Nelegală este hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește menținerea concluziilor din raportul de expertiză care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului.

Astfel, în raport de evaluarea făcută de expert, nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare. În ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamantei, în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta ar fi îndreptățită să primească numai o despăgubire echitabilă, prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil. Recurentul face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și arată că, pentru situații ca cea existentă în cauză, instanța europeană nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare, ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Este necontestat în cauză că apartamentul nr. 1 situat în București, str. P.N., sector 3, a fost dobândit de autorul reclamantei, Ț.A., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5760 din 10 decembrie 2006, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006, rămasă irevocabilă, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a stabilit că titlul autorului reclamantei este valabil, însă valabilitatea titlului său de proprietate asupra imobilului și buna sa credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 nu împiedică admiterea acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietarii, instanța apreciind, că titlul acestora din urmă este preferabil celui opus de autorul reclamantei.

Pornind de la situația de fapt astfel reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză. Restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 50 1 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor acesteia. Constatarea făcută de instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5760 din 10 decembrie 2006 s-a făcut în mod valabil nu mai poate fi cenzurată.

Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menționat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.

Pe de altă parte, concluziile instanței anterioare cu privire la respectarea, de către autorul reclamantei, a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5760 din 10 decembrie 2006, unite cu împrejurarea că, deși în litigiile anterioare, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului în litigiu nu a fost desființat, acesta a pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligat a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a apartamentului, atrag incidența în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Rațiunea pentru care legiuitorul a recunoscut dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor în cazul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, se regăsește și în ipoteza în care a aceștia au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari. De aceea, trebuie admis că și cazul în care pierderea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a intervenit ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, cumpărătorii imobilului au dreptul la restituirea prețului de piață al bunului în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale în cauza de față. Se susține prin recursul declarat că, dat fiind principiul relativității efectelor actului juridic, împrejurarea că reclamanta a fost evinsă din dreptul de proprietate dobândit asupra imobilului, și norma generală cuprinsă în art. 1337 - 1341 C. civ., recurentul nu poate fi obligat la plata prețului stabilit, instanța de apel făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001. Critica nu este întemeiată. Printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul de piață al bunului către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol și a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a prețului de piață al apartamentului. Recurentul critică soluția pronunțată de instanța de apel și pentru cuantumul sumei acordate reclamantei, atât prin raportare la conținutul raportului de expertiză, cât și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciind că, prin decizia recurată operează o îmbogățire fără just temei a reclamantei. Nici aceste critici nu sunt fondate. Susținerile cu privire la modul în care expertul trebuia să calculeze prețul apartamentului în litigiu, și care reprezintă adevărate obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat, nu pot fi primite de instanța de recurs.

În conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Față de împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o gravă greșeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte nu mai este legal sesizată cu analiza criticilor care au un astfel de conținut.

În ceea ce privește argumentele întemeiate pe practica instanței europene, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să acorde despăgubiri pentru prejudicii produse, iar reglementarea unor norme speciale în favoarea persoanelor cărora li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 112/1995 și care, deși au respectat dispozițiile acestui act normativ, au pierdut ulterior, în justiție dreptul de proprietate asupra bunurilor astfel dobândite, nu vine în conflict cu normele europene. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, inclusiv sub aspectul modalității de evaluare a prejudiciului produs.

Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 219A din 25 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013. Procesat de GGC - GV