ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 893/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 893/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Deliberând
asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 București la data de 25
ianuarie 2010, reclamanta L.R.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va
pronunța, să oblige pârâtul la plata diferenței dintre prețul de piață al
apartamentului nr. 1 situat în str. P.N., sect. 3, conform Legii nr. 1/2009 și
prețul actualizat cu indicele de inflație, stabilit prin Decizia civilă nr.
1297 din 02 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a
civilă.
În
drept acțiunea a fost motivată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată
prin Legea nr. 1/2009.
Prin
Sentința civilă nr. 13459 din 29 noiembrie 2010, Judecătoria Sectorului 3
București a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.
Pe
rolul Tribunalului București, la termenul de judecată din data de 08 iunie
2011, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtului la
plata sumei de 599.181 RON, reprezentând diferența dintre prețul de piață al
apartamentului și prețul actualizat cu indicele de inflație, stabilit prin
Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 a Tribunalului București.
Prin
Sentința civilă nr. 144 din 25 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a
III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a
reclamantei, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 599.181 RON reprezentând
despăgubiri civile către reclamantă.
Pentru
a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin
Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 Tribunalul București, secția a
V-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți M.M.B. și T.W. și a
schimbat în tot Sentința civilă nr. 1041 din 13 februarie 2004 pronunțată de
Judecătoria Sectorului 3 București, în sensul că a admis acțiunea în
revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul T.A.Ș., pe care l-a obligat
să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților apartamentul nr. 1 din
București, str. P.N.
Autorul
reclamantei, T.A.Ș., a decedat, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 4
din 20 februarie 2009, reclamantei îi revine întreaga masă succesorală în
calitate de unic moștenitor legal.
Prin
Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 s-a reținut că buna-credință la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare și respectarea dispozițiilor Legii
nr. 112/1995 de către cumpărător nu au relevanță în cadrul acțiunii în
revendicare prin comparare de titluri, instanța nefiind învestită cu o cerere
în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți.
În
conformitate cu art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009
proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al
imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar
potrivit alin. (2), valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză.
Prin
raportul de expertiză a fost evaluat apartamentul, conform standardelor
internaționale de evaluare, la suma de 656.263,69 RON și a fost actualizată
suma plătită autorului reclamantei cu titlu de preț în temeiul Deciziei civile
nr. 1297 din 02 octombrie 2006, rezultând o diferență de valoare de 599.180, 89
RON.
Prin
urmare, tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice la plata diferenței dintre suma ce reprezintă valoarea prețului de
piață stabilită conform standardelor internaționale și creanța achitată în
temeiul Deciziei civile nr. 1297 din 02 octombrie 2006, reprezentând prețul
plătit de cumpărător la încheierea contractului, reactualizat cu indicele de
inflație.
Împotriva
sentinței civile nr. 144 din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul
București, secția a III-a civilă, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice, iar prin Decizia civilă nr. 219A din 25 mai 2012, Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat.
Instanța
de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prima
critică referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului
Finanțelor Publice a fost apreciată ca nefondată, pentru următoarele motive:
Cererea
de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, și
nu pe dispozițiile art. 1337 C. civ.
Aceste
prevederi speciale, derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului
"specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză, nu-și mai
găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului de piață al imobilului,
prevederile Codului civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție
contra evicțiunii (art. 1337, 1341 - 1345 C. civ.).
Cea
de-a doua critică cu privire la modul de soluționare a cererii de chemare în
judecată s-a considerat a fi nefondată, pentru următoarele considerente:
Textul
articolului 50
1
din Legea nr. 10/2001 se referă la contracte de
vânzare cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995", fiind vorba așadar, de acele contracte în privința cărora nu
s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost
"desființate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării
acțiunii.
Aceasta
este ipoteza și în cauza dedusa judecății, contractul de vânzare-cumpărare
deținut de intimata-reclamantă nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a
fost încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma
admiterii acțiunii în revendicare.
În
cauză, pentru ipoteza dedusă judecații, sunt aplicabile dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, deoarece prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie
2006 s-a reținut buna-credință a autorului intimatei la încheierea contractului
de vânzare-cumpărare și respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Prin
urmare, reclamanta are dreptul să beneficieze de diferența dintre valoarea de
circulație a imobilului și prețul actualizat, deja achitat, constând în suma de
599.180,89 RON.
În
ceea ce privește cea de-a treia critică referitoare la valoarea de circulație
stabilită prin raportul de expertiză administrat în cursul judecății, instanța
de apel a constatat că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Raportul
de expertiză a fost depus la data de 25 octombrie 2010 de către expertul B.R.
în fața Judecătoriei Sectorului 3 București. După întocmirea acestuia, termenul
de judecată a fost la data de 01 noiembrie 2010, când Judecătoria Sectorului 3
București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului București.
În
primul rând, raportul de expertiză a fost depus cu mai mult de 5 zile înainte
de termenul de judecată, astfel încât nu mai exista obligația legală a
comunicării, ci doar îndatorirea părții de a lua la cunoștință de acesta.
În
al doilea rând, pe rolul Tribunalului București au fost acordate mai multe
termene de judecată, timp suficient pentru ca apelantul Ministerul Finanțelor
Publice să ia cunoștință de conținutul probei administrate și să formuleze
obiecțiuni la raportul de expertiză administrat deja în fața Judecătoriei
Sectorului 3 București.
În
al treilea rând, nici în faza procesuală a apelului nu s-a formulat, nici prin
motivele de apel și nici la cuvântul pe probe, obiecțiuni la modalitatea de
efectuare a raportului de expertiză.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Municipiului București.
Prin
motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate,
întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În
mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale
pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
Potrivit
principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai
între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.
Or,
Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre
reclamantă și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având
doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele
încasate de Primăria Municipiului București.
Dispozițiile
art. 1337, art. 1341 și următoarele din C. civ. nu pot fi înlăturate prin nici
o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabile între părțile
din prezentul litigiu.
Nici
dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine
introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde
calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru
evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la
valoarea de piață.
În
mod nelegal instanța de apel a menținut în sarcina Ministerul Finanțelor
Publice obligația de plată a diferenței dintre prețul de piață și prețul
actualizat.
Potrivit
dispozițiilor art. 50
1
din Legea 10/2001, pentru a se acorda
despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două
condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca
ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile.
Or,
în prezenta cauză, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, respectiv,
contractul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și
irevocabilă.
Nelegală
este hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește menținerea concluziilor
din raportul de expertiză care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea
imobilului.
Astfel,
în raport de evaluarea făcută de expert, nu este menționată nicio corecție
legată de blocajul actual al pieței imobiliare.
În
ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de
garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a
bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale
adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Așadar,
pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite
după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația
de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin
raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În
spiritul protejării drepturilor reclamantei, în baza unei legi, respectiv Legea
nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, aceasta ar fi îndreptățită să primească numai o despăgubire
echitabilă, prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea
apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi
putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a
unui astfel de imobil.
Recurentul
face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și arată
că, pentru situații ca cea existentă în cauză, instanța europeană nu impune
indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a
imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte
din această valoare, ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de
cumpărătorul evins.
Analizând
decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta
Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru
următoarele considerente:
Este
necontestat în cauză că apartamentul nr. 1 situat în București, str. P.N.,
sector 3, a fost dobândit de autorul reclamantei, Ț.A., prin contractul de
vânzare-cumpărare nr. 5760 din 10 decembrie 2006, încheiat în temeiul Legii nr.
112/1995.
Prin
Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006, rămasă irevocabilă, Tribunalul
București, secția a V-a civilă, a stabilit că titlul autorului reclamantei este
valabil, însă valabilitatea titlului său de proprietate asupra imobilului și
buna sa credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii
nr. 112/1995 nu împiedică admiterea acțiunii în revendicare formulată de foștii
proprietarii, instanța apreciind, că titlul acestora din urmă este preferabil
celui opus de autorul reclamantei.
Pornind
de la situația de fapt astfel reținută, instanța de apel a făcut o corectă
aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Restituirea
prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în
temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în
justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit
prin prevederile art. 50 - 50
1
din Legea nr. 10/2001, legea
distingând între situația contractelor încheiate cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor
acesteia.
Constatarea
făcută de instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în
sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5760 din 10
decembrie 2006 s-a făcut în mod valabil nu mai poate fi cenzurată.
Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat
prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările
cuprinse în această hotărâre sub aspectul menționat se impun cu putere de lucru
judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei
hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Pe
de altă parte, concluziile instanței anterioare cu privire la respectarea, de
către autorul reclamantei, a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare nr. 5760 din 10 decembrie 2006, unite cu
împrejurarea că, deși în litigiile anterioare, contractul de vânzare-cumpărare
care a reprezentat titlul de proprietate al autorului reclamantei asupra
imobilului în litigiu nu a fost desființat, acesta a pierdut dreptul de a
exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind
obligat a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și
liniștita posesie a apartamentului, atrag incidența în cauză a prevederilor
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
Rațiunea
pentru care legiuitorul a recunoscut dreptul la restituirea prețului de piață
al imobilelor în cazul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare,
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost ulterior
desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, se regăsește și în ipoteza
în care a aceștia au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare
a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari.
De
aceea, trebuie admis că și cazul în care pierderea dreptului de proprietate
asupra bunului dobândit cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a
intervenit ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor
proprietari, cumpărătorii imobilului au dreptul la restituirea prețului de
piață al bunului în condițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
Prin
urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a
acestor prevederi legale în cauza de față.
Se
susține prin recursul declarat că, dat fiind principiul relativității efectelor
actului juridic, împrejurarea că reclamanta a fost evinsă din dreptul de proprietate
dobândit asupra imobilului, și norma generală cuprinsă în art. 1337 - 1341 C.
civ., recurentul nu poate fi obligat la plata prețului stabilit, instanța de
apel făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Critica
nu este întemeiată.
Printr-o
normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă
în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului
Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul de piață al bunului către
chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile.
Constatând
că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de
prevederile art. 50 alin. (2
1
) din Legea nr. 10/2001, instanța de
apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al
aceluiași articol și a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a
prețului de piață al apartamentului.
Recurentul
critică soluția pronunțată de instanța de apel și pentru cuantumul sumei
acordate reclamantei, atât prin raportare la conținutul raportului de
expertiză, cât și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciind
că, prin decizia recurată operează o îmbogățire fără just temei a reclamantei.
Nici
aceste critici nu sunt fondate.
Susținerile
cu privire la modul în care expertul trebuia să calculeze prețul apartamentului
în litigiu, și care reprezintă adevărate obiecțiuni la raportul de expertiză
efectuat, nu pot fi primite de instanța de recurs.
În
conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea
unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ
prevăzute în cuprinsul acestui articol.
Față
de împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau
instanței de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o
gravă greșeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor
administrate, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte nu mai
este legal sesizată cu analiza criticilor care au un astfel de conținut.
În
ceea ce privește argumentele întemeiate pe practica instanței europene, Înalta
Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
recunoscut libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care
acceptă să acorde despăgubiri pentru prejudicii produse, iar reglementarea unor
norme speciale în favoarea persoanelor cărora li s-a recunoscut dreptul de a
beneficia de prevederile Legii nr. 112/1995 și care, deși au respectat
dispozițiile acestui act normativ, au pierdut ulterior, în justiție dreptul de
proprietate asupra bunurilor astfel dobândite, nu vine în conflict cu normele
europene.
Fiind
reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior
expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, inclusiv sub aspectul
modalității de evaluare a prejudiciului produs.
Prin
urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca
nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva
Deciziei civile nr. 219A din 25 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a
IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013.
Procesat
de GGC - GV