ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1047/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1047/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Judecătoriei sectorului 5 București sub nr. 1917/302 din 24 februarie 2009,
reclamanții A.C.G. și A.G. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea valorii de
piață a apartamentului nr. 11, situat în București, str. E., et. 5, sector 1.
Prin cererea
precizatoare, reclamanții au solicitat ca această instituție să fie obligată să
le plătească diferența dintre valoarea de piață a apartamentului nr. 11 și suma
de 38.612,37 RON, reprezentând contravaloarea actualizată a prețului plătit de
ei în baza contractului de vânzare-cumpărare din 05 decembrie 1996, pentru care
s-a dispus restituirea prin Sentința civilă nr. 1719 din 10 martie 2006 a
Judecătoriei sectorului 5 București, sumă pe care deja au încasat-o.
Prin Sentința civilă
nr. 5387 din 25 iunie 2009, Judecătoria sectorului 5 București a admis acțiunea
reclamanților, a obligat pârâtul la plata sumei de 577.287,63 RON, reprezentând
diferența dintre valoarea de piață a apartamentului nr. 11 și suma de 38.612,37
RON, reprezentând contravaloarea actualizată a prețului plătit, a admis în
parte cererea de chemare în garanție formulată de pârât, a obligat chematul în
garanție Municipiul București la plata către Ministerul Finanțelor Publice a
sumei de 386,25 RON, reprezentând contravaloarea actualizată a comisionului
achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 05 decembrie 1996.
Prin Decizia civilă
nr. 374 din 25 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, admis
apelul pârâtului și chematului în garanție, a anulat sentința, a reținută cauza
spre soluționare în primă instanță.
Prin Sentința civilă
nr. 1155 din 14 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a
respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul
Finanțelor Publice și Municipiul București, a respins, ca neîntemeiată,
acțiunea principală și, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție.
Cu privire la
excepțiile lipsei calității procesuale, tribunalul a apreciat că acestea sunt
neîntemeiate, constatând că este identitate între persoanele chemate în
judecată și persoanele care ar putea fi obligate la restituirea valorii de
piață a apartamentului, respectiv a prețului actualizat și a comisionului
perceput la vânzare.
Analizând pe fond
acțiunea reclamanților, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, aceștia
nefiind îndreptățiți să obțină valoarea de piață a apartamentului, întrucât
nici prin dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și nici prin dispozițiile
art. 50 din Legea nr. 10/2001, intenția legiuitorului nu a fost aceea de a crea
o îmbogățire fără justă cauză pentru foștii chiriași, în sensul de a le vinde
acestora la prețuri preferențiale, locuințe de lux și de a crea obligații
excesive în sarcina instituțiilor statului, în situația în care vor fi
recunoscute drepturile adevăratului proprietar deposedat de imobil.
Prin Decizia civilă
nr. 199 A din 14 mai 2012, Curtea de Apel București , secția a IV-a civilă, a
admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, a admis acțiunea și a
obligat pârâtul la plata sumei de 577.287,63 RON, reprezentând contravaloarea
prețului de piață, respectiv prețul actualizat al imobilului, situat în
București, str. E., et. 5, sectorul 1, a respins cererea de chemare în
garanție, ca nefondată, și a menținut celelalte dispoziții.
În fapt, s-a reținut
că prin Sentința civilă nr. 5589 din 07 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului
1 București, definitivă și irevocabilă, a fost respinsă acțiunea reclamantei
S.I.M., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de
vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți pentru apartamentul nr. 11.
Conform dispozițiilor
art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, proprietarii
ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea
prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale
de evaluare. Alineatul 2 al aceluiași text de lege prevede că valoarea
despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.
Instanța a apreciat
că aceste dispoziții legale, având caracter special, se aplică cu prioritate
față de dreptul comun, reprezentat de dispozițiile art. 1337 - 1351 C. civ.,
relative la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.
În cauza de față,
instanța constată că, astfel cum reiese din hotărârea judecătorească mai sus
enunțată, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamantul a dobândit
dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a fost desființat.
Prin Sentința civilă
nr. 6411/2001 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă, a fost admisă
acțiunea în revendicare, efectul în privința reclamanților fiind pierderea
posesiei asupra imobilului.
Reclamanții
beneficiază de un "bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar obligarea
pârâtului la o despăgubire echivalentă cu diferența dintre prețul actualizat
obținut de către reclamanți și prețul de piață al apartamentului nr. 11 nu
poate constitui o îmbogățire fără justă cauză, de vreme ce legiuitorul a
reglementat în mod expres situația în care se află reclamanții, ca urmare a
desființării contractului lor de vânzare-cumpărare în cadrul acțiunii în
revendicare.
Împotriva deciziei
instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 13 iunie 2012, pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Municipiului București, prin care a invocat următoarele critici de pretinsă
nelegalitate:
S-a susținut că
hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304
pct. 9 C. proc. civ. - întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate
procesuală pasivă în această cauză.
Potrivit principiului
relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile
contractante, neputând nici profita și nici daună unui terț. Ministerul
Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamantă
și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar
calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele
încasate de Primăria Municipiului București.
În conformitate cu
dispozițiile art 1337 - 1341 C. civ., s-a solicitat să se instituie răspunderea
vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune.
Nici dispozițiile
art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr.
1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului
Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un
conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață.
Potrivit
dispozițiilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda
despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două
condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua condiție este ca
ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile.
În prezenta cauză, nu
este îndeplinită nici una din condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu
privire la existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, reaua-credință a cumpărătorilor neputând fi
pusă la îndoială, dat fiind faptul că imobilul a fost preluat abuziv.
Reclamanții nu au depus minime diligente înainte de cumpărare pentru a afla
care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra
imobilului pe care urmau să-l achiziționeze. Nu este îndeplinită nici cea de-a
doua condiție prevăzută de dispozițiile art. 50
1
din Legea nr.
10/2001, respectiv, contractul să fi fost desființat prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile.
Netemeinică și
nelegală este hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește reținerea
concluziilor din raportul de expertiza efectuat la fondul cauzei care a
stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului.
Prin urmare, în speță
operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind exagerat ca reclamanții să
încaseze o diferența de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de
vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult valoarea de circulație a
imobilului.
În ceea ce privește
imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este
particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce
formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate
în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de
echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței
imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate
funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la
criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Admiterea acțiunii în
revendicare ori în constatarea nulității absolute semnifică în mod logic și
necesar că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă ca el nu
intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrucât art. 1 dispune ca
aceasta lege se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil.
Recursul este
nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 50
alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat al
imobilelor, restituire ce se efectuează de Ministerul Economiei și Finanțelor
din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.
112/1995, cu modificările ulterioare.
Această prevedere
legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a
sumelor încasate de vânzător cu titlu de preț de la chiriașii-cumpărători și
sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru
cazul desființării contractului, în ambele situații, fondul extrabugetar
constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare.
Nu pot fi primite
susținerile recurentului-pârât privind incidența normelor de drept comun în
materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de
vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât conform
principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la
aplicare norma de drept comun.
Critica
recurentului-pârât în sensul că nu se poate justifica legitimarea sa procesuală
pasivă, întrucât nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ce privește
constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, este
nefondată, întrucât art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, care justifică
restituirea prețului de piață al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a
constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă,
referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii
nr. 112/1995, dar care au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească
definitivă și irevocabilă.
În interpretarea art.
50 și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 sunt două situații de deosebit:
ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente dispozițiile
art. 50 alin. (2), chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea
prețului actualizat; respectiv ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare
nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a
devenit ineficace, în situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care
sunt aplicabile prevederile art. 50
1
din lege.
În ambele situații,
Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea,
fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului, conform art.
50 alin. (3) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.
Aceste prevederi
speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia
generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea,
în privința restituirii prețului actualizat, respectiv a restituirii prețului
de piață al imobilului, prevederile Codului Civil care reglementează obligația
vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341 - 1345 C. civ.),
invocate de recurent.
Textul art. 50
1
din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare, "încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba, așadar, de
acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de nulitate,
dar care au fost "desființate", în sensul că au devenit ineficace în
urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța
constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel
reprezentat de contract, cumpărătorul fiind astfel evins de proprietatea asupra
bunului.
Aceasta este ipoteza
și în cauza dedusă judecății, contractul de vânzare-cumpărare deținut de
reclamanți nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu
respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii
în revendicare, astfel că nu-și mai poate produce efecte juridice, acesta fiind
înțelesul noțiunii de "desființat", din cuprinsul textului în
discuție.
Susținerea
recurentului-pârât, în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un
conținut mult mai larg, nu poate conduce la concluzia că prevederile speciale
ale Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, acestea fiind
incidente strict în ipotezele prevăzute de lege și anume cu privire la
restituirea prețului actualizat, respectiv restituirea prețului de piață al
imobilului, pentru care legea conferă legitimare procesual pasivă Ministerului
Finanțelor Publice.
Critica
recurentului-pârât în sensul că obligarea sa la plata valorii de circulație a
imobilului ar duce la o îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care
aceasta a cumpărat imobilul în anul 1996 de la stat, sub prețul pieței, nu
poate fi primită, întrucât intimații-reclamanți au dreptul la restituirea
prețului de piață al imobilului în virtutea legii, dacă sunt îndeplinite
condițiile pe care aceasta le impune, fără să prezinte relevanță prețului cu
care a fost cumpărat imobilul în litigiu.
Referirea
recurentului-pârât la valorificarea concluziilor raportului de expertiza
efectuat în primă instanță și care ar fi stabilit o sumă exorbitantă la
evaluarea imobilului, nu poate fi cercetată din perspectiva niciuneia din
ipotezele art. 304 C. proc. civ., reprezentând doar un fapt de netemeinicie, de
nemulțumire a acestei părți față de raportul de expertiză, situație ce excede
competenței instanței de recurs.
Nu poate fi primită
susținerea conform căreia în situația imobilelor vândute în baza Legii nr.
112/1995, obligația de garanție s-ar particulariza pe criterii de simetrie și
de echitate - dat fiind modalitatea de dobândire a acestor imobile, în afara
regulilor pieței imobiliare - întrucât dispoziția legii speciale nu
fundamentează a astfel de abordare pretins echitabilă.
Pentru toate aceste
considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc. civ.,
Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin
Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva
Deciziei nr. 199A din 14 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 28 februarie 2013.
Procesat
de GGC - NN