ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 77/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 77/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrata la

Judecătoria Sectorului 5 București la data de 11 martie 2009, reclamanții M.C.

și M.G. au solicitat obligarea pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor

la restituirea sumei de 798,23 RON, actualizată la data plății, reprezentând

preț achitat pentru achiziționarea apartamentului situat în București, sector

1, respectiv obligarea pârâtului Municipiului București la plata prețului de

circulație al apartamentului, reprezentând daune-interese, ca urmare a

evicțiunii totale produse prin constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, admiterea acțiunii în revendicare, cu consecința pierderii

dreptului de proprietate.

În

drept,

au

fost invocate dispozițiile art. 1336, 1341-1344 C. civ. și art. 50 din Legea

nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1736 din 17

decembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis în parte acțiunea reclamanților,

a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 76.932 RON, reprezentând

preț actualizat al imobilului, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, a respins, ca neîntemeiată,

cererea de chemare în garanție.

În

fapt,

s-a

reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, reclamanții

au dobândit imobilul în litigiu, prețul acestuia fiind de 24.925.623 RON, din care

suma de 7.982.300 RON a fost achitată la momentul încheierii contractului, diferența

urmând a fi achitată în rate lunare până în noiembrie 2001. Imobilul a intrat în

posesia statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 992/2002, definitivă

și irevocabilă, Tribunalul București a dispus anularea contractul de vânzare-cumpărare

încheiat între M.C. și M.G. și SC H. SA, obligându-i pe reclamanți să lase în deplină

proprietate, numiților P.N.O., P.Ș.R. și M.R.E., imobilul cumpărat.

Pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare,

instanțele au reținut că reclamanții nu au depus minime diligente la data cumpărării

apartamentului, respectiv că dacă ar fi făcut acest minim efort ar fi aflat că imobilul

este revendicat de moștenitorii adevăratului proprietar, și că, în raport de aceste

împrejurări, reclamanții nu se pot prevala de buna lor credință. În consecință,

instanțele au reținut ca reclamanții au fost de rea-credintă la dobândirea imobilului.

În

ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Finanțelor,

s-a

reținut că atâta timp cât legiuitorul a stabilit în mod expres în conținutul Legii

nr. 112/1995 (prin art. 13 alin. (6)) că prețul plătit de către chiriașii cumpărători

se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, este

foarte clar că prețul pe care l-au plătit reclamanții a fost virat în contul acestui

minister.

Mai mult decât atât, în cauză, sunt incidente

dispozițiilor exprese ale art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

Pe fondul cauzei,

față de situația de fapt reținută și în

raport de dispozițiile legale sus amintite, tribunalul a reținut că reclamanții

sunt îndreptățiți a solicita prețul actualizat al imobilului, preț achitat pentru

dobândirea bunului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 21

octombrie 1996. Din raportul de expertiza efectuat în cauză, a rezultat că prețul

de 24.925.623 RON, actualizat la 31 mai 2009, este în cuantum de 76.932 RON.

În

ceea ce privește cererea de chemare în garanție a SC H.

SA, formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

aceasta nu poate fi primită, întrucât nu

s-a făcut nicio dovadă -că pârâta chemată în garanție SC H. SA a încasat efectiv

acest comision.

În

drept,

au

fost avute în vedere dispozițiile art. 37 din H.G. nr. 20/1996. S-a reținut totodată

că SC H. SA a acționat ca mandatar al vânzătorului, respectiv că nu s-a ficut dovada

că acesta nu și-ar fi executat mandatul.

Pentru acest motiv, SC H. SA este îndreptățită

a păstra comisionul atât timp cât a executat mandatul. Așa fiind, cererea de chemare

în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 96A din 02

martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondate, apelurile formulate

de reclamanți și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București.

S-a reținut că apelantul-pârât Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București,

poate avea calitate procesuală pasivă în temeiul evicțiunii pentru fapta unui terț,

dat fiind faptul că cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, și nu pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ..

Aceste prevederi speciale derogă de la

dreptul comun în materie, conform principiului specialia generalibus derogant, astfel

încât, în cauză, nu-și găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului de piața

al imobilului, prevederile C. civ.. Textul de lege cu caracter derogatoriu de la

dreptul comun, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabilește

în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

Dispozițiile art. 50 alin. (2) și

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul

comun privind obligația vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune (consacrată

de art. 1341 C. civ.).

Cu privire la critica referitoare la obligarea

pârâtului la plata întregii sume, reprezentând prețul de piață al imobilului, fără

a se deduce comisionul de 1%, actualizat, încasat de SC H. SA, instanța de apel

a constatat că este nefondată, pentru următoarele considerente: apelantul-pârât

are, potrivit dispozițiilor legale enunțate mai sus, obligația de plată a întregii

sume reprezentând valoarea de piață a imobilului, fără a avea relevanță în cadrul

raportului juridic pe care legea îl reglementează între reclamanți și Ministerul

Finanțelor Publice, comisionul de 1% încasat de SC H. SA; comisionul a reprezentat

plata serviciilor realizate de către această societate în calitate de unitate specializată

în vânzare și de mandatar al vânzătorului, Municipiul București; dată fiind natura

acestei sume, atâta vreme cât contractul de prestări servicii nu a fost reziliat

sau desființat, unitatea deținătoare justifică reținerea comisionului încasat pentru

contravaloarea serviciilor prestate.

Cu privire la apelul reclamanților, instanța

de apel a reținut, în esență, că s-a stabilit, prin puterea unor hotărâri judecătorești

irevocabile, că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil în proprietate

statului, că fostul proprietar era exceptat de la aplicarea decretului de naționalizare

și că nu sunt incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu privire la

salvarea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece chiriași au fost de rea-credință

la încheierea acestuia, contractul fiind încheiat cu nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Aceste considerente au relevanță în prezenta

cauză, deoarece determină incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 - cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

sunt scutite de taxe de timbru.

Rezultă așadar că foștii chiriași, ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești

irevocabile, pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, au posibilitatea

de a obține numai prețul actualizat. Valoarea de circulație a imobilul poate fi

obținut în condițiile art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, în cazul

în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a constatat că prima instanță

a realizat o aplicare corectă a dispozițiilor legale, atunci când nu acordat apelanților-reclamanți

valoarea de circulație a imobilului, ci doar prețul reactualizat.

Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că „un reclamant nu poate

invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în

care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în

sensul prezentei dispoziții. Noțiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a

beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște

un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat

ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și la fel se întâmplă

și în cazul unei creanțe condiționale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiției

(Cauza Prințul Hans-Adam II 'de Liechtenstein împotriva Germaniei, Cauza Păduraru

împotriva României).

În

jurisprudența sa, instanța europeană a apreciat că, pentru

a analiza încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, este necesar să se verifice

dacă există un bun, dacă există o ingerință, dacă este justificată ingerința și

dacă această ingerință este proporțională și se realizeze un just echilibru între

interesele generale și cele particulare.

Cu privire la existența ingerinței, instanța

a constatat că sentința civilă definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, reprezintă o ingerință în

sensul Convenției.

Cu privire la justificarea ingerinței,

instanța de apel a reiterat faptul că instanța europeană a statuat că, pentru a

se stabili dacă a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua norme,

trebuie nu numai să se verifice dacă a avut loc deposedarea sau exproprierea formală,

ci și să se treacă dincolo de aparențe și să se analizeze realitățile situației

litigioase. Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective",

trebuie cercetat dacă situația respectivă echivalează cu o expropriere de fapt.

O privare de proprietate ce se analizează prin prisma celei de a doua norme nu se

poate justifica decât dacă se demonstrează în special faptul că ea a avut loc în

condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea

principiului proporționalității.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

impune ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea

bunurilor să fie legală. Principiul legalității implică și existența unor norme

de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile.

În

cauza de față, ingerința în dreptul de proprietate al apelanților-reclamanți

este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

care a fost pronunțată cu respectarea normelor procedural instituite de către legiuitorul

roman. De asemenea, instanța de apel a constatat că pentru privarea bunului, partea

obține o despăgubire, care este stabilită în prezenta cauză. Cu privire la caracterul

proporțional al despăgubirii, instanța de apel învederează că este respectat principiul

proporționalității, deoarece partea a obținut prețul actualizat, adică prețul de

cumpărare, actualizat cu rata inflației.

Împotriva deciziei instanței de apel au

formulat cerere de recurs (I) la data de 16 mai 2012, reclamanții M.C. și M.G.,

(II) la data de 22 mai 2012, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și (III) la data de 22 mai

2012, chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

(I) Recurenții-reclamanți M.C. și M.G.

au susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii

- art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

-respectiv

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale art. 1337 și următoarele C. civ.. A fost

ignorată, totodată, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - decizia civilă

nr. 6311 din 14.11.2010 - conform căreia art. 1337-1351 C. civ. instituie răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune (posibilitatea pentru cumpărătorul evins de a pretinde

rambursarea prețului și plata daunelor, indiferent de buna sau reaua lui credință).

Instanța de apel s-a preocupat de invocarea

și interpretarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului

și de practica judiciară, situații ce sunt concludente doar în procesele având ca

obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

revendicarea în baza art. 480 C. civ. și revendicarea prin comparare de titluri.

Cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva

României a reafirmat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea acestora

de proprietari, ci s-a și dispus expres restituirea bunului. Prin urmare, în speța,

foștii proprietari nu dețin nici un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, care ar putea antrena garanțiile oferite de norma europeana.

(II) Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice, care nu a fost parte la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare.

Or, potrivit principiului relativității

efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante,

neputând nici profita și nici dauna unui terț.

S-a reținut cu autoritate de lucru judecat

faptul ca reclamanții-comparatori au fost de rea-credință la dobândirea imobilului.

Stabilirea calității procesuale pasive

implică, în speță, clarificarea prealabila a unei probleme de drept substanțial,

anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis

izvorul acestei obligații. Deși în practica instanțelor s-a conturat și opinia conform

căreia obligația de plata ar fi întemeiata pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune,

în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe

a cumpărătorilor in momentul încheierii contractului, o astfel de interpretare a

dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ. nu este justă, întrucât obligația

de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile

efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile

raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat,

principiu având la baza și regula îmbogățirii fără justa cauza.

Calitate procesuală pasivă nu poate avea,

într-o astfel de acțiune, decât persoana vânzătorului, nicidecum Ministerul Finanțelor

Publice, atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte în raportul juridic dedus

judecații, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică: ne

aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, ori

statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub

aspect juridic, o alta persoana (instituție) răspunzătoare.

Prevederile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care sa se acorde calitate

procesuala pasiva Ministerului Economiei și Finanțelor.

Pentru a retine opinia contrară, în sensul

ca ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice

in astfel de acțiuni în justiție, ar însemna ca, prin lege, s-ar realiza o novațiune

de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ..

Or, în acest caz novațiunea nu operează

fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea

nu se prezumă, voința de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130

C. civ.).

Pe fondul cauzei, în conformitate cu

art. 1337 și următoarele C. civ., instanța trebuia să instituie răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate

fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabila

între părțile din prezentul litigiu.

Deposedarea reclamanților de imobilul în

litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburarea de drept este de natură

să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv

Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat

al imobilul în cauză.

(III) Recursul chematului în garanție Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat mai multe aspecte de pretinsă

nelegalitate:

Prin sentința civila 1736 din 17

decembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civila, a admis în parte acțiunea

reclamanților și a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 76.932

RON reprezentând prețul actualizat al imobilului conform contractului de vânzare-cumpărare

din 21 octombrie 1996, a respins ca neîntemeiata excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiata cererea de

chemare În garanție.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, instituția criticând

soluția pronunțata atât sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cât și sub aspectul respingerii cererii

de chemare în garanție a SC H. SA

În

mod greșit, instanțele anterioare au respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice pentru următoarele

considerente: potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta

produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna

unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului

dintre Primăria Municipiului București și reclamanta este terț fata de acest contract,

având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, in care se varsă sumele

încasate de Primăria Municipiului București

Deposedarea cumpărătorului de apartamentul

ce face obiectul prezentului litigiu, în urma admiterii acțiunii în revendicare,

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept, este de natura

sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv

Primăria Municipiului București, fata de pretențiile privind plata prețului.

A solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție formulată de

Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu SC H. SA

Recursurile vor fi respinse, pentru următoarele

considerente de fapt și de drept:

(I) Criticile recurenților-reclamanți M.C.

și M.G.

privind nesocotirea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale art. 1337 și următoarele C. civ., nu pot

fi primite pentru următoarele considerente:

Instanțele anterioare, singurele abilitate

să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, au reținut că imobilul

în litigiu a fost preluat fără titlu valabil în proprietate statului, că fostul

proprietar era exceptat de la aplicarea decretului de naționalizare și că nu sunt

incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu

privire la salvarea contractului de vânzare-cumpărare

subsecvent, întrucât chiriașii au fost de rea-credință la încheierea acestuia, contractul

fiind încheiat astfel cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Toate aceste

aspecte care circumstanțiază raportul juridic dedus judecății au fost statuate prin

puterea unor hotărâri judecătorești irevocabile.

Potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, „(1)

Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin

expertiză".

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru,

iar potrivit art. 50 alin. (3) din același act normativ, „restituirea prețului prevăzut

la alin. (2)(...) se. face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare".

Din interpretarea sistematică a acestor

dispoziții legale rezultă că sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, numai proprietarii,

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, în timp ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au

fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 și au fost anulate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat al imobilelor.

Există așadar o diferență de regim juridic

semnificativă între contractele de vânzare-cumpărare care au fost anulate printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă și cele care nu au fost anulate.

Nu poate fi primită critica conform căreia

au fost nesocotite dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., întrucât circumstanțele

cauzei pendinte au determinat

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează dreptul la despăgubiri

al chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995 au fost desființate, dispoziții aplicabile cu prioritate conform principiului

specialia generalibus derogant și care exclud posibilitatea solicitării pe calea

dreptului comun a despăgubirilor" în contradictoriu cu vânzătorul.

Referirea instanței de apel la incidența

în cauză a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției - conform cărora „un

reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile"

sale în sensul prezentei dispoziții; noțiunea "bunuri" poate acoperi atât

"bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea

cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă"

de a beneficia efectiv de un drept de proprietate - respectiv la garanțiile ce trebuie

să însoțească orice atingere adusă dreptului de proprietate al unei persoane, nu

poate fi considerată inadecvată, întrucât considerentele de fapt și de drept reținute

au vizat chiar persoana reclamanților, nu pe aceea a fostului proprietar.

S-a reafirmat astfel, în contextul cauzei

pendinte, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție impune că o ingerință a autorității

publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală și că principiul

legalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile,

precise și previzibile.

S-a constatat astfel, drept premisă a propriului

raționament juridic că ingerința în dreptul de proprietate al recurenților-reclamanți

este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

pronunțată cu respectarea normelor procedurale instituite de către legiuitorul român.

Instanța de apel a reținut corect că pentru privarea bunului, partea poate obține

o despăgubire, care este stabilită în prezenta cauză.

Cu privire la caracterul proporțional al

despăgubirii, instanța de apel a apreciat corect că este respectat principiul proporționalității,

deoarece partea a obținut prețul actualizat, adică prețul de cumpărare, actualizat

cu rata inflației.

Referirile recurenților-reclamanți la Cauza

pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României - care a afirmat că un bun actual

exista în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitiva și executorie prin care nu numai

ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituii

bunului - nu sunt relevante în cauză, întrucât raporturile acestora cu fostul proprietar

au fost tranșate prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce înseamnă

că aceste critici exced cadrului procesual de învestire.

(II) Criticile pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

referitoare la nelegala soluționare a excepției

lipsei calității procesuale pasive nu pot fi primite pentru următoarele considerente

de fapt și de drept:

Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât

privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de

debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, întrucât conform principiului specialia generalibus derogant, norma

specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.

Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabilește

condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea

Ministerului Finanțelor Publice de plătitor, în numele și pe seama statului debitor

a obligației de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.

În

mod corect instanța de apel a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, față de prevederile

legii speciale care statuează și cu privire la persoana juridică obligată la restituirea

prețului.

Este real că restituirea prestațiilor reciproce,

expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuiește efectele nulității

actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante,

însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă,

instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului

(vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Această prevedere legală își are rațiunea

în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător

(unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători

și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru

cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Susținerile recurentului-pârât referitoare

la novațiunea de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., respectiv la condițiile

intervenirii acesteia nu sunt relevante în cauză, față de dispozițiile explicite

ale legii speciale, redate în paragrafele anterioare.

Criticile referitoare la fondul raportului

juridic dedus judecății nu pot fi primite, pentru aceleași considerente de fapt

și de drept, redate deja cu ocazia analizei cererii de recurs a reclamanților.

(III) Recursul Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, va fi respins ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

La ultimul termen de judecată, Înalta

Curte a pus în discuția contradictorie a părților admisibilitatea recursului declarat

de Statul Român împotriva deciziei nr. 96A din 2 martie 2012 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, având în vedere lipsa calității de parte a acestuia.

Cum, în materie civilă, hotărârile judecătorești

își produc efectele numai între părțile care au luat parte la judecarea pricinii,

cadrul procesual din recurs nu poate fi mărit față de cel existent la judecata în

primă instanță, respectiv în apel.

Pentru toate aceste considerente de fapt

și de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

primele două recursuri, ca nefondate, respectiv ultimul recurs, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate

de reclamanții M.C. și M.G. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 96

A din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge

ca inadmisibil recursul declarat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva aceRONași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013.