ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 77/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrata la Judecătoria Sectorului 5 București la data de 11 martie 2009, reclamanții M.C. și M.G. au solicitat obligarea pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor la restituirea sumei de 798,23 RON, actualizată la data plății, reprezentând preț achitat pentru achiziționarea apartamentului situat în București, sector 1, respectiv obligarea pârâtului Municipiului București la plata prețului de circulație al apartamentului, reprezentând daune-interese, ca urmare a evicțiunii totale produse prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, admiterea acțiunii în revendicare, cu consecința pierderii dreptului de proprietate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1336, 1341-1344 C. civ. și art. 50 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 1736 din 17 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamanților, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 76.932 RON, reprezentând preț actualizat al imobilului, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție. În fapt, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, reclamanții au dobândit imobilul în litigiu, prețul acestuia fiind de 24.925.623 RON, din care suma de 7.982.300 RON a fost achitată la momentul încheierii contractului, diferența urmând a fi achitată în rate lunare până în noiembrie 2001. Imobilul a intrat în posesia statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 992/2002, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București a dispus anularea contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M.C. și M.G. și SC H. SA, obligându-i pe reclamanți să lase în deplină proprietate, numiților P.N.O., P.Ș.R. și M.R.E., imobilul cumpărat. Pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare, instanțele au reținut că reclamanții nu au depus minime diligente la data cumpărării apartamentului, respectiv că dacă ar fi făcut acest minim efort ar fi aflat că imobilul este revendicat de moștenitorii adevăratului proprietar, și că, în raport de aceste împrejurări, reclamanții nu se pot prevala de buna lor credință. În consecință, instanțele au reținut ca reclamanții au fost de rea-credintă la dobândirea imobilului.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, s-a reținut că atâta timp cât legiuitorul a stabilit în mod expres în conținutul Legii nr. 112/1995 (prin art. 13 alin. (6)) că prețul plătit de către chiriașii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, este foarte clar că prețul pe care l-au plătit reclamanții a fost virat în contul acestui minister.

Mai mult decât atât, în cauză, sunt incidente dispozițiilor exprese ale art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, Pe fondul cauzei, față de situația de fapt reținută și în raport de dispozițiile legale sus amintite, tribunalul a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți a solicita prețul actualizat al imobilului, preț achitat pentru dobândirea bunului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996. Din raportul de expertiza efectuat în cauză, a rezultat că prețul de 24.925.623 RON, actualizat la 31 mai 2009, este în cuantum de 76.932 RON. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a SC H. SA, formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, aceasta nu poate fi primită, întrucât nu s-a făcut nicio dovadă -că pârâta chemată în garanție SC H. SA a încasat efectiv acest comision.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 37 din H.G. nr. 20/1996. S-a reținut totodată că SC H. SA a acționat ca mandatar al vânzătorului, respectiv că nu s-a ficut dovada că acesta nu și-ar fi executat mandatul. Pentru acest motiv, SC H. SA este îndreptățită a păstra comisionul atât timp cât a executat mandatul. Așa fiind, cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 96A din 02 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanți și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

S-a reținut că apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, poate avea calitate procesuală pasivă în temeiul evicțiunii pentru fapta unui terț, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, și nu pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.. Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului specialia generalibus derogant, astfel încât, în cauză, nu-și găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului de piața al imobilului, prevederile C. civ.. Textul de lege cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabilește în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

Dispozițiile art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligația vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune (consacrată de art. 1341 C. civ.).

Cu privire la critica referitoare la obligarea pârâtului la plata întregii sume, reprezentând prețul de piață al imobilului, fără a se deduce comisionul de 1%, actualizat, încasat de SC H. SA, instanța de apel a constatat că este nefondată, pentru următoarele considerente: apelantul-pârât are, potrivit dispozițiilor legale enunțate mai sus, obligația de plată a întregii sume reprezentând valoarea de piață a imobilului, fără a avea relevanță în cadrul raportului juridic pe care legea îl reglementează între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice, comisionul de 1% încasat de SC H. SA; comisionul a reprezentat plata serviciilor realizate de către această societate în calitate de unitate specializată în vânzare și de mandatar al vânzătorului, Municipiul București; dată fiind natura acestei sume, atâta vreme cât contractul de prestări servicii nu a fost reziliat sau desființat, unitatea deținătoare justifică reținerea comisionului încasat pentru contravaloarea serviciilor prestate.

Cu privire la apelul reclamanților, instanța de apel a reținut, în esență, că s-a stabilit, prin puterea unor hotărâri judecătorești irevocabile, că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil în proprietate statului, că fostul proprietar era exceptat de la aplicarea decretului de naționalizare și că nu sunt incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu privire la salvarea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece chiriași au fost de rea-credință la încheierea acestuia, contractul fiind încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Aceste considerente au relevanță în prezenta cauză, deoarece determină incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. Rezultă așadar că foștii chiriași, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, au posibilitatea de a obține numai prețul actualizat. Valoarea de circulație a imobilul poate fi obținut în condițiile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a constatat că prima instanță a realizat o aplicare corectă a dispozițiilor legale, atunci când nu acordat apelanților-reclamanți valoarea de circulație a imobilului, ci doar prețul reactualizat. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că „un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziții. Noțiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.

Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și la fel se întâmplă și în cazul unei creanțe condiționale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiției (Cauza Prințul Hans-Adam II 'de Liechtenstein împotriva Germaniei, Cauza Păduraru împotriva României). În jurisprudența sa, instanța europeană a apreciat că, pentru a analiza încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, este necesar să se verifice dacă există un bun, dacă există o ingerință, dacă este justificată ingerința și dacă această ingerință este proporțională și se realizeze un just echilibru între interesele generale și cele particulare.

Cu privire la existența ingerinței, instanța a constatat că sentința civilă definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, reprezintă o ingerință în sensul Convenției. Cu privire la justificarea ingerinței, instanța de apel a reiterat faptul că instanța europeană a statuat că, pentru a se stabili dacă a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua norme, trebuie nu numai să se verifice dacă a avut loc deposedarea sau exproprierea formală, ci și să se treacă dincolo de aparențe și să se analizeze realitățile situației litigioase. Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective", trebuie cercetat dacă situația respectivă echivalează cu o expropriere de fapt.

O privare de proprietate ce se analizează prin prisma celei de a doua norme nu se poate justifica decât dacă se demonstrează în special faptul că ea a avut loc în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție impune ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalității implică și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile. În cauza de față, ingerința în dreptul de proprietate al apelanților-reclamanți este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, care a fost pronunțată cu respectarea normelor procedural instituite de către legiuitorul roman.

De asemenea, instanța de apel a constatat că pentru privarea bunului, partea obține o despăgubire, care este stabilită în prezenta cauză. Cu privire la caracterul proporțional al despăgubirii, instanța de apel învederează că este respectat principiul proporționalității, deoarece partea a obținut prețul actualizat, adică prețul de cumpărare, actualizat cu rata inflației. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 16 mai 2012, reclamanții M.C. și M.G., (II) la data de 22 mai 2012, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și (III) la data de 22 mai 2012, chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

(I) Recurenții-reclamanți M.C. și M.G. au susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale art. 1337 și următoarele C. civ.. A fost ignorată, totodată, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - decizia civilă nr. 6311 din 14.11.2010 - conform căreia art. 1337-1351 C. civ. instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (posibilitatea pentru cumpărătorul evins de a pretinde rambursarea prețului și plata daunelor, indiferent de buna sau reaua lui credință). Instanța de apel s-a preocupat de invocarea și interpretarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și de practica judiciară, situații ce sunt concludente doar în procesele având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, revendicarea în baza art. 480 C. civ.

și revendicarea prin comparare de titluri. Cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României a reafirmat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea acestora de proprietari, ci s-a și dispus expres restituirea bunului. Prin urmare, în speța, foștii proprietari nu dețin nici un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care ar putea antrena garanțiile oferite de norma europeana. (II) Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, care nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. S-a reținut cu autoritate de lucru judecat faptul ca reclamanții-comparatori au fost de rea-credință la dobândirea imobilului. Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabila a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații. Deși în practica instanțelor s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plata ar fi întemeiata pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor in momentul încheierii contractului, o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ.

nu este justă, întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza și regula îmbogățirii fără justa cauza. Calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât persoana vânzătorului, nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte în raportul juridic dedus judecații, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică: ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o alta persoana (instituție) răspunzătoare.

Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care sa se acorde calitate procesuala pasiva Ministerului Economiei și Finanțelor. Pentru a retine opinia contrară, în sensul ca ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice in astfel de acțiuni în justiție, ar însemna ca, prin lege, s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ.. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Pe fondul cauzei, în conformitate cu art. 1337 și următoarele C. civ., instanța trebuia să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune prin fapta unui terț.

Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabila între părțile din prezentul litigiu. Deposedarea reclamanților de imobilul în litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburarea de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză.

(III) Recursul chematului în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat mai multe aspecte de pretinsă nelegalitate: Prin sentința civila 1736 din 17 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civila, a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 76.932 RON reprezentând prețul actualizat al imobilului conform contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, a respins ca neîntemeiata excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiata cererea de chemare În garanție.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, instituția criticând soluția pronunțata atât sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cât și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție a SC H. SA În mod greșit, instanțele anterioare au respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice pentru următoarele considerente: potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanta este terț fata de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, in care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București Deposedarea cumpărătorului de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma admiterii acțiunii în revendicare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, fata de pretențiile privind plata prețului.

A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu SC H. SA Recursurile vor fi respinse, pentru următoarele considerente de fapt și de drept: (I) Criticile recurenților-reclamanți M.C. și M.G.

privind nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale art. 1337 și următoarele C. civ., nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Instanțele anterioare, singurele abilitate să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, au reținut că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil în proprietate statului, că fostul proprietar era exceptat de la aplicarea decretului de naționalizare și că nu sunt incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu privire la salvarea contractului de vânzare-cumpărare subsecvent, întrucât chiriașii au fost de rea-credință la încheierea acestuia, contractul fiind încheiat astfel cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Toate aceste aspecte care circumstanțiază raportul juridic dedus judecății au fost statuate prin puterea unor hotărâri judecătorești irevocabile. Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză". Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar potrivit art. 50 alin. (3) din același act normativ, „restituirea prețului prevăzut la alin. (2)(...) se.

face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale rezultă că sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, numai proprietarii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 și au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat al imobilelor.

Există așadar o diferență de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare-cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și cele care nu au fost anulate. Nu poate fi primită critica conform căreia au fost nesocotite dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., întrucât circumstanțele cauzei pendinte au determinat incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează dreptul la despăgubiri al chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desființate, dispoziții aplicabile cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant și care exclud posibilitatea solicitării pe calea dreptului comun a despăgubirilor" în contradictoriu cu vânzătorul.

Referirea instanței de apel la incidența în cauză a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției - conform cărora „un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziții; noțiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate - respectiv la garanțiile ce trebuie să însoțească orice atingere adusă dreptului de proprietate al unei persoane, nu poate fi considerată inadecvată, întrucât considerentele de fapt și de drept reținute au vizat chiar persoana reclamanților, nu pe aceea a fostului proprietar.

S-a reafirmat astfel, în contextul cauzei pendinte, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție impune că o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală și că principiul legalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile. S-a constatat astfel, drept premisă a propriului raționament juridic că ingerința în dreptul de proprietate al recurenților-reclamanți este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, pronunțată cu respectarea normelor procedurale instituite de către legiuitorul român. Instanța de apel a reținut corect că pentru privarea bunului, partea poate obține o despăgubire, care este stabilită în prezenta cauză.

Cu privire la caracterul proporțional al despăgubirii, instanța de apel a apreciat corect că este respectat principiul proporționalității, deoarece partea a obținut prețul actualizat, adică prețul de cumpărare, actualizat cu rata inflației. Referirile recurenților-reclamanți la Cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României - care a afirmat că un bun actual exista în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitiva și executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituii bunului - nu sunt relevante în cauză, întrucât raporturile acestora cu fostul proprietar au fost tranșate prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce înseamnă că aceste critici exced cadrului procesual de învestire.

(II) Criticile pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București referitoare la nelegala soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive nu pot fi primite pentru următoarele considerente de fapt și de drept: Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.

Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de plătitor, în numele și pe seama statului debitor a obligației de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare. În mod corect instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, față de prevederile legii speciale care statuează și cu privire la persoana juridică obligată la restituirea prețului. Este real că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Susținerile recurentului-pârât referitoare la novațiunea de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., respectiv la condițiile intervenirii acesteia nu sunt relevante în cauză, față de dispozițiile explicite ale legii speciale, redate în paragrafele anterioare.

Criticile referitoare la fondul raportului juridic dedus judecății nu pot fi primite, pentru aceleași considerente de fapt și de drept, redate deja cu ocazia analizei cererii de recurs a reclamanților. (III) Recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, va fi respins ca inadmisibil, pentru următoarele considerente: La ultimul termen de judecată, Înalta Curte a pus în discuția contradictorie a părților admisibilitatea recursului declarat de Statul Român împotriva deciziei nr. 96A din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, având în vedere lipsa calității de parte a acestuia. Cum, în materie civilă, hotărârile judecătorești își produc efectele numai între părțile care au luat parte la judecarea pricinii, cadrul procesual din recurs nu poate fi mărit față de cel existent la judecata în primă instanță, respectiv în apel.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge primele două recursuri, ca nefondate, respectiv ultimul recurs, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții M.C. și M.G. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 96 A din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge ca inadmisibil recursul declarat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceRONași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013.