ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2939/2013

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1976 din 22 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta O.S. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin primar general și Ministerul Finanțelor Publice. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin primar general și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins, în consecință, acțiunea față de acești pârâți.

A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 218.352 RON, reprezentând valoarea de piață a apartamentului, situat în București, sector 1. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, calitatea procesuală pasivă aparține Ministerului Finanțelor Publice, atât în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cât și în situația celor încheiate cu eludarea legii.

În ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 16767 din 9 noiembrie 2006, irevocabilă prin decizia nr. 718R din 11 mai 2007 a Tribunalului București, Judecătoria sectorului 1 București a obligat reclamanta din prezenta cauză să lase în deplină proprietate și posesie foștilor proprietari apartamentul, situat în București, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1997. Având în vedere că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare și că nu s-a cerut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, buna credință și validitatea contractului sunt prezumate, cu atât mai mult cu cât termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în nulitate absolută a expirat.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanta are dreptul la acordarea prețului de piață al imobilului. Prin decizia nr. 616A din 21 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre judecare instanței competente - Judecătoria sectorului 5 București. Instanța de apel a constatat că tribunalul, fără a lua în calcul valoarea rezultată din expertiză, raportat la dispozițiile art. 112 pct. 3 și art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., s-a declarat în mod greșit competent să soluționeze pricina în primă instanță.

Prin decizia nr. 4401 din 14 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Instanța supremă a constatat că valoarea obiectului litigiului se stabilește de către reclamanta care, prin cererea de chemare în judecată, a evaluat pretențiile sale la suma de 150.000 euro, motiv pentru care soluția anulării sentinței este nelegală. După rejudecare, prin decizia nr. 402A din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de rejudecare în apel a reținut, în esență, că deși acțiunea promovată de reclamantă este o acțiune în răspundere contractuală, aceasta se judecă în raport de normele legii speciale, care se aplică cu prioritate față de dreptul comun. Prin urmare, în mod corect prima instanță a stabilit că acțiunea este supusă regimului juridic special al art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată. Instanța de apel a mai reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanta se află în situația proprietarului al cărui contract de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, în condițiile în care, în termenul prevăzut limitativ de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu a fost promovată nici o acțiune care să fi fost finalizată printr-o hotărâre judecătorească de constatare a nulității contractului pentru motivul încheierii sale cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În lipsa oricărei dovezi contrarii care să decurgă din dezlegarea obligatorie, definitivă și irevocabilă a unei hotărâri judecătorești de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ori de admitere a acțiunii în revendicare împotriva reclamantei pe considerente care ar avea în vedere eventuala nelegalitate a titlului său de proprietate, reclamanta este prezumată a fi cumpărătoare de bună credință și în condiții de legalitate. împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea atacată este nelegală, deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.

Astfel, în condițiile în care nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, răspunderea nu poate aparține Ministerului Finanțelor Publice, ci Municipiului București, în calitate de vânzător. În acest sens, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu este o normă cu caracter procesual și, prin urmare, nu poate conferi calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

În plus, dispozițiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului, doar atunci când contractele au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ceea ce nu este cazul în speță. Recurentul a mai arătat că hotărârea este nelegală și în ceea ce privește plata prețului de piață, pentru că existența sau inexistenta bunei credințe nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării Legii nr. 112/1995. La dosar nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se constate că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar deposedarea reclamantei de imobil s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare nefîind anulat.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art 304 pct. 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare: În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, se constată că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Și Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cuprind dispoziții lipsite de echivoc în acest sens, arătând că restituirea prețului actualizat sau, după caz, a prețului de piață se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, în temeiul hotărârilor judecătorești, rămase definitive și irevocabile, prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat plătit de chiriaș, în cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sau, după caz, a prețului de piață al imobilelor, în cazul desființării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, răspunderea Ministerului Finanțelor Publice în raportul juridic dedus judecății este o răspundere legală, iar nu contractuală, așa cum susține. De aceea, nu sunt aplicabile dispozițiile de drept comun privind evicțiunea, întrucât temeiul juridic al pretențiilor se regăsește în dispozițiile legii speciale care cuprinde reglementări specifice, de natură a înlătura norma generală. Nici criticile referitoare la inexistenta unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare nu sunt fondate. Pentru ca o persoană să primească despăgubiri în temeiul art. 50 sau 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu este imperios necesar să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Aceasta pentru că art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată stabilește că au dreptul la despăgubiri persoanele ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate, iar art. 20 alin. (2) din lege definește noțiunea de contracte de vânzare-cumpărare desființate ca fiind contractele anulate ca urmare a unei acțiuni în anulare sau cele rămase fără efecte, ca urmare a unei acțiuni în revendicare. Or, în prezenta cauză, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului a rămas fără efect, ca urmare a comparării titlurilor și admiterii acțiunii în revendicare. Nefondate sunt și criticile referitoare la faptul că instanța de apel a analizat legalitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare a reclamantei doar prin raportare la buna credință a acesteia.

Este adevărat că instanța de apel a făcut referiri și la buna credință a reclamantei, în calitate de cumpărătoare a imobilului, dar motivul pentru care a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a întemeiat pe faptul că legalitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost contestată în termenul prevăzut de lege, astfel încât acesta se bucură de prezumția că a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 10/2001. Față de cele arătate, recursul declarat de pârât este nefondat și, pe cale de consecință, va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 402 A din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2013.