ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2939/2013

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1976 din 22 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a

IV

a civilă,

a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta O.S. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, Municipiul București, prin primar general și Ministerul

Finanțelor Publice.

A admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin primar general și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins, în consecință,

acțiunea față de acești pârâți.

A obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 218.352 RON, reprezentând

valoarea de piață a apartamentului, situat în București, sector 1.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, calitatea procesuală pasivă aparține

Ministerului Finanțelor Publice, atât în situația contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cât și în situația celor

încheiate cu eludarea legii.

În ceea ce privește fondul raportului juridic

dedus judecății, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 16767 din 9 noiembrie

2006, irevocabilă prin decizia nr. 718R din 11 mai 2007 a Tribunalului București,

Judecătoria sectorului 1 București a obligat reclamanta din prezenta cauză să lase

în deplină proprietate și posesie foștilor proprietari apartamentul, situat în București,

dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1997.

Având în vedere că reclamanta a pierdut

dreptul de proprietate ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare și că nu s-a

cerut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, buna credință și

validitatea contractului sunt prezumate, cu atât mai mult cu cât termenul de prescripție

pentru formularea acțiunii în nulitate absolută a expirat.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 50

1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanta are dreptul

la acordarea prețului de piață al imobilului.

Prin decizia nr. 616A din 21 iunie 2011,

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie,

a admis apelul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre

judecare instanței competente - Judecătoria sectorului 5 București.

Instanța de apel a constatat că tribunalul,

fără a lua în calcul valoarea rezultată din expertiză, raportat la dispozițiile

art. 112 pct. 3 și art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., s-a declarat în mod

greșit competent să soluționeze pricina în primă instanță.

Prin decizia nr. 4401 din 14 iunie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție

-

Secția

I

civilă

a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei,

pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Instanța supremă a constatat că valoarea

obiectului litigiului se stabilește de către reclamanta care, prin cererea de chemare

în judecată, a evaluat pretențiile sale la suma de 150.000 euro, motiv pentru care

soluția anulării sentinței este nelegală.

După rejudecare, prin decizia nr. 402A

din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie,

a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de rejudecare în apel a reținut,

în esență, că deși acțiunea promovată de reclamantă este o acțiune în răspundere

contractuală, aceasta se judecă în raport de normele legii speciale, care se aplică

cu prioritate față de dreptul comun.

Prin urmare, în mod corect prima instanță

a stabilit că acțiunea este supusă regimului juridic special al art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată.

Instanța de apel a mai reținut că, în cauză,

sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece

reclamanta se află în situația proprietarului al cărui contract de vânzare cumpărare

a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, în condițiile în care, în termenul

prevăzut limitativ de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu a fost promovată

nici o acțiune care să fi fost finalizată printr-o hotărâre judecătorească de constatare

a nulității contractului pentru motivul încheierii sale cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995.

În lipsa oricărei dovezi contrarii care

să decurgă din dezlegarea obligatorie, definitivă și irevocabilă a unei hotărâri

judecătorești de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

ori de admitere a acțiunii în revendicare împotriva reclamantei pe considerente

care ar avea în vedere eventuala nelegalitate a titlului său de proprietate, reclamanta

este prezumată a fi cumpărătoare de bună credință și în condiții de legalitate.

împotriva acestei decizii, în termen legal,

a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice București.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din

C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea atacată este nelegală, deoarece

Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.

Astfel, în condițiile în care nu a fost

parte în contractul de vânzare-cumpărare, răspunderea nu poate aparține Ministerului

Finanțelor Publice, ci Municipiului București, în calitate de vânzător.

În acest sens, trebuie avute în vedere

dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare

nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Această dispoziție de drept comun nu poate

fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

nu este o normă cu caracter procesual și, prin urmare, nu poate conferi calitate

procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

În plus, dispozițiile Legii nr. 10/2001,

reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor

Publice poate fi obligat la restituirea prețului, doar atunci când contractele au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ceea ce

nu este cazul în speță.

Recurentul a mai arătat că hotărârea este

nelegală și în ceea ce privește plata prețului de piață, pentru că existența sau

inexistenta bunei credințe nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării

sau eludării Legii nr. 112/1995.

La dosar nu există nici o hotărâre judecătorească

prin care să se constate că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995,

iar deposedarea reclamantei de imobil s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare,

contractul de vânzare cumpărare nefîind anulat.

Criticile formulate permit încadrarea recursului

în dispozițiile art 304 pct. 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele

ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește critica referitoare

la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, se constată că, potrivit art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, restituirea prețului se face de către

Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Și Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001 cuprind dispoziții lipsite de echivoc în acest sens, arătând că restituirea

prețului actualizat sau, după caz, a prețului de piață se face de către Ministerul

Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și

a municipiului București, în temeiul hotărârilor judecătorești, rămase definitive

și irevocabile, prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat plătit de chiriaș,

în cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, sau, după caz, a prețului de piață al imobilelor,

în cazul desființării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, răspunderea Ministerului Finanțelor

Publice în raportul juridic dedus judecății este o răspundere legală, iar nu contractuală,

așa cum susține.

De aceea, nu sunt aplicabile dispozițiile

de drept comun privind evicțiunea, întrucât temeiul juridic al pretențiilor se regăsește

în dispozițiile legii speciale care cuprinde reglementări specifice, de natură a

înlătura norma generală.

Nici criticile referitoare la inexistenta

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se fi constatat

nulitatea contractului de vânzare cumpărare nu sunt fondate.

Pentru ca o persoană să primească despăgubiri

în temeiul art. 50 sau 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, nu este

imperios necesar să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se

fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Aceasta pentru că art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, republicată stabilește că au dreptul la despăgubiri persoanele

ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate, iar art. 20 alin.

(2) din lege definește noțiunea de contracte de vânzare-cumpărare desființate ca

fiind contractele anulate ca urmare a unei acțiuni în anulare sau cele rămase fără

efecte, ca urmare a unei acțiuni în revendicare.

Or, în prezenta cauză, contractul de vânzare-cumpărare

prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului a rămas

fără efect, ca urmare a comparării titlurilor și admiterii acțiunii în revendicare.

Nefondate sunt și criticile referitoare

la faptul că instanța de apel a analizat legalitatea încheierii contractului de

vânzare-cumpărare a reclamantei doar prin raportare la buna credință a acesteia.

Este adevărat că instanța de apel a făcut

referiri și la buna credință a reclamantei, în calitate de cumpărătoare a imobilului,

dar motivul pentru care a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 50 din

Legea nr. 10/2001 s-a întemeiat pe faptul că legalitatea contractului de vânzare-cumpărare

nu a fost contestată în termenul prevăzut de lege, astfel încât acesta se bucură

de prezumția că a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 10/2001.

Față de cele arătate, recursul declarat

de pârât este nefondat și, pe cale de consecință, va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 402

A din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 mai 2013.