ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4401/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4401/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea formulată la data de 14 iulie 2009 și înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București, reclamanta O.S., a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București

prin Primar General, obligarea acestora în solidar la plata contravalorii apartamentului

situat în București, pentru care fostul proprietar a fost evins, la valoarea de

circulație a imobilului la data evicțiunii, precum și a cheltuielilor de

judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat

cu bună-credință contractul de vânzare - cumpărare din 1997 și cu îndeplinirea tuturor

condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, achitând integral prețul. Înainte de

încheierea convenției, s-au întreprins toate demersurile posibile pentm aflarea

situației juridice a imobilului, mandatul pârâților, SC R.V. SA, informând cumpărătorul

asupra faptului că apartamentul poate fi dobândit de către acesta în mod legal.

A mai arătat reclamanta că în 2006, adică după 9 ani de

la cumpărarea apartamentului, a fost chemată în judecată de reclamanții P.I.M.,

V.R. și R.M., care au pretins că apartamentul cumpărat de la pârâți constituie proprietatea

lor și că statul nu a avut un titlu valabil asupra acestuia.

Totodată, reclamanta a mai precizat că, având în vedere

că foștilor proprietari/moștenitorului foștilor proprietari li s-a dat, în 2007,

câștig de cauză în procesul privind cererea de revendicare formulată de aceștia,

că se află în situația reglementată de art. 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 și are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare. Art. 50

1

alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 dispune că valoarea acestei despăgubiri se stabilește prin expertiză.

De asemenea, potrivit art. 50 alin. (2

1

) din

Legea nr. 10/2001, acțiunea în justiție având ca obiect restituirea prețului este

scutită de taxa de timbru, iar potrivit art. 50 alin. (3) din aceeași lege, restituirea

prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit.

La termenul din 27 octombrie 2009, instanța, din oficiu,

a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei, reținând cauza

spre soluționare pe această excepție.

Prin sentința civilă nr. 12169 din 27 octombrie 2009,

Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

reținând că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie

civilă, al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, potrivit art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În speță, reclamanta și-a evaluat pretențiile la suma

de 150.000 euro, valoare superioară sumei de 500.000 RON, astfel încât instanța

competentă este Tribunalul București.

La data de 23 noiembrie 2009, cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a.

La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2010, reclamanta

a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât și a Ministerului de Finanțe,

în nume propriu.

În cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică

specialitatea construcții, fiind atașat la dosar raportul de expertiză tehnică efectuat

de expert tehnic B.M.

Conform acestui raport, valoarea de piață a imobilului

în litigiu la data de 11 mai 2007, a fost de 218.352 RON, echivalentul a 66.443

euro.

Prin sentința civilă nr. 1976 din 22 decembrie 2010, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta

O.S., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul

București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

a respins acțiunea formulată împotriva acestor pârâți pentru lipsa calității procesuale

pasive și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei

suma de 218.352 RON, valoarea de piață a apartamentului, situat în București.

Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a apreciat că,

după noua modificare a Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului

de piață cade în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor, respectiv Ministerului

Finanțelor Publice. În acest context, Municipiul București prin Primarul General,

dar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu au calitate procesuală

pasivă.

Întrucât reclamanta a pierdut dreptul de proprietate în

urma admiterii unei acțiuni având ca obiect revendicare, nefiind formulată și o

cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate

asupra apartamentului în litigiu, buna-credință a reclamantei la încheierea actului

de vânzare-cumpărare, precum și încheierea acestuia cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 nu mai poate fi pusă în discuție, cu atâta mai mult cu cât termenul

de prescripție pentru formularea acțiunii în nulitate absolută a expirat.

Așadar, Tribunalul a constatat ca fiind îndeplinite prevederile

dispozițiile art. 50 alin. (2

1

), privind restituirea prețului de piață

al imobilelor pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile.

În termen legal, a declarat apel Ministerul Finanțelor

Publice, susținând că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală, în primul

rând pentru că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, în speță fiind aplicabile

prevederile art. 1337 și art. 1341 C. civ., cu referire la răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune totală sau parțială provocată prin fapta unui terț, iar, în al

doilea rând, deoarece pentru a fi incidente dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, trebuie îndeplinite cumulative două condiții, respectiv contractul

să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și acest act

să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, condiții

neîntrunite în cauză.

Prin întâmpinare, intimata O.S. a solicitat respingerea

apelului, ca nefondat, întrucât art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește

în mod neechivoc cine are calitate procesuală pasivă în astfel de litigii, precum

și pentru că toate celelalte aspecte au fost dezlegate prin decizia nr. 718/2007

pronunțată de Tribunalul Bucureșt, secția a IlI-a civilă.

În ședința publică din 21 iunie 2011, Curtea, din oficiu,

a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a tribunalului, cu referire

la soluționarea în fond a cererii de chemare în judecată, raportat la valoarea obiectului

dedus judecății.

Prin decizia civilă nr. 616/A din 21 iunie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și

de familie, a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a

anulat sentința apelată și a trimis cauza spre judecare instanței competente - Judecătoria

sectorului 5 București.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut în esență următoarele:

În ședința publică din 21 iunie 2011, Curtea, din oficiu,

a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a tribunalului cu referire

la soluționarea în fond a cererii de chemare în judecată raportat la valoarea obiectului

dedus judecății.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta O.S. a

evaluat valoarea pretențiilor sale la suma de 150.000 euro, ocazie cu care Judecătoria

sectorului 1 București, fără a administra alte probe în stabilirea concretă a valorii

de circulație a imobilului în litigiu la data evicțiunii, astfel cum s-a solicitat

prin acțiune, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Ulterior, în fața acestei instanțe, după efectuarea expertizei

tehnice de specialitate, probă necesară în această situație atât pentru fondul dedus

judecății, dar, în principal, pentru determinarea instanței competente din punct

de vedere material să judece cauza în fond, s-a concluzionat că valoarea pretențiilor

solicitate de reclamanta O.S. se ridică la suma de 218.352 RON, sumă ce reprezintă

valoarea de piață a apartamentului de care partea a fost evinsă în urma unei acțiuni

în revendicare.

Potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., reclamanta era

obligată ca prin cererea de chemare în judecată să precizeze obiectul cererii și

valoarea lui, după prețuirea sa, atunci când prețuirea era cu putință.

Or, în speță, față de specificul cererii de chemare în

judecată, stabilirea în concret a valorii obiectului dedus judecății nu s-a putut

face decât după administrarea unei probe tehnice, ce trebuia efectuată în fața instanței

întâi învestită cu soluționarea acțiunii, pentru ca aceasta să aibă în vedere, în

primul rând în scopul stabilirii competenței materiale, suma concret pretinsă de

reclamantă.

Partea reclamantă putea să indice valoarea estimativă

a pretențiilor sale, însă, ulterior, când s-a determinat valoarea exactă a acestora,

instanța era obligată, din oficiu, a verifica o serie de coordonate ale litigiului,

cum ar fi timbrajul, competența, ș.a., aspect nesesizat de instanța de apel.

În acest context, Curtea a apreciat că Tribunalul, fără

a lua în calcul valoarea rezultată din expertiză, raportat la dispozițiile art.

112 pct. 3 C. proc. civ. și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., s-a declarat în

mod greșit competent să soluționeze pricina în primă instanță, în urma declinării

de competență, prin sentința civilă nr. 12169 din 27 octombrie 2009 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, sens în care sunt incidente prevederile

art. 297 alin. (2) Teza I C. proc. civ.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs

reclamanta O.S., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate:

Potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (3) C. proc.

civ. cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii și valoarea lui,

după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință, condiție, de

altfel realizată în cauză întrucât prin cererea de chemare în judecată recurenta

- reclamanta a înțeles să evalueze valoarea pretențiilor sale la suma de 150.000

euro.

Raportat la obiectul cererii, valoarea acestuia poate

fi determinată având în vedere existența unei oferte bogate pe piața imobiliară.

Susținerile instanței de apel în sensul că proba cu expertiză

tehnică de specialitate era necesară în principal pentru determinarea competenței

materiale a tribunalului sunt nefondate, întrucât competența se stabilește în raport

de valoarea stabilită de reclamant în cererea de chemare în judecată, sens în care

este satisfăcut și principiul disponibilității aplicabil în materie.

Pe de altă parte, necesitatea administrării probei cu

expertiză evaluatoare rezultă din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

și completată de Legea nr. 1/2009, având unic și drept scop soluționarea fondului

cauzei, iar nu determinarea competenței sau a altor aspecte precum timbrajul, acesta

din urmă neavând nicio relevanță în prezenta cauză, câtă vreme prezenta acțiune

este scutită de plata taxei de timbru, dispoziția în acest sens regăsindu-se în

actul normativ citat anterior.

Mai mult, chiar dacă în urma efectuării expertizei evaluatoare

valoarea pretențiilor se situează sub pragul prevăzut de dispozițiile art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanța de fond nu era obligată să revină asupra

competenței sale întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ., respectiv „instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare

la competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar

dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii

aceluiași obiect".

În concret, chiar dacă prin raportul de expertiză s-a

stabilit o valoare mai mică, funcție de care tribunalul nu ar fi competent, totuși

acesta rămâne competent să judece întrucât la momentul sesizării valoarea pretențiilor

depășea pragul de 500.000 RON prevăzut la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

A proceda în sens contrar, ar însemna că ori de câte ori

tribunalul ar admite o cerere în parte (de exemplu, în cursul judecații debitorul

a efectuat o plată parțială), iar valoarea acelei fracții ar fi mai mică de 500.000

RON, ar trebui să-și decline competența în favoarea unei judecătorii, indiferent

de momentul procesual în care s-ar afla pricina, ceea ce ar fi contrar spiritului

legii și în mod sigur ar conduce la întârzierea soluționării cauzei și pe cale de

consecință la depășirea termenului rezonabil.

Nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că nu se

pune problema competenței unei instanțe superioare tribunalului și că ar fi fost

puse în pericol garanțiile procesuale, ba dimpotrivă, aceste garanții au fost asigurate

cu atât mai mult.

În altă ordine de idei, în cauză se poate pune problema

și puterii de lucru judecat având în vedere faptul că, inițial, acțiunea a fost

introdusă la Judecătoria sectorului 1 București, Tribunalul București fiind învestit

în urma declinării.

Potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ.

(in forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010) aflate în vigoare

la momentul pronunțării sentinței civile nr. 12169 din 27 octombrie 2009 pronunțată

de Judecătoria sector 1 în Dosarul nr. 22033/299/2009, hotărârea de declinare a

competenței era supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.

Așadar, câtă vreme sentința civilă amintită prin care

s-a dispus declinarea competenței de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului

București a rămas irevocabilă prin nerecurare, problema competenței a fost tranșată

anterior cu putere de lucru judecat și nu mai poate fi repusă în discuție, chiar

dacă este vorba despre o excepție de ordine publică.

Pentru toate aceste motive, recurenta în temeiul art.

312 alin. (3) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii

recurate, respingerea excepției necompetenței materiale a Tribunalului București

invocată de către instanța de apel din oficiu și trimiterea cauzei la Curtea de

Apel București pentru a soluționa apelul pe fond.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate

ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este întemeiat pentru considerentele

ce succed:

Valoarea obiectului litigiului se stabilește de către

reclamanta care, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., trebuie să arate în cererea

de chemare în judecată obiectul cererii și valoarea lui.

Momentul care prezintă importanță în stabilirea valorii

obiectului litigiului este acela al sesizării instanței, deci al introducerii cererii

de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta O.S. a

evaluat valoarea pretențiilor sale la suma de 150.000 euro, astfel că, Judecătoria

sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Prin raportul de expertiză tehnică s-a stabilit că valoarea

pretențiilor reclamantei este mai mică decât limita prevăzută de art. 2 pct. 1

lit. b) C. proc. civ., de 500.000 RON.

Potrivit art. 18

1

C. proc. civ., instanța învestită

potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii

rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări

în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

În aceste condiții, soluția anulării sentinței pe motiv

că prima instanță nu mai era competentă să soluționeze litigiul este nelegală.

Așa fiind, Înalta Curte va admite recursul formulat de

reclamanta O.S., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la

Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta O.S. împotriva

deciziei civile nr. 616A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.