ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4401/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 14 iulie 2009 și înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta O.S., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General, obligarea acestora în solidar la plata contravalorii apartamentului situat în București, pentru care fostul proprietar a fost evins, la valoarea de circulație a imobilului la data evicțiunii, precum și a cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu bună-credință contractul de vânzare - cumpărare din 1997 și cu îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, achitând integral prețul.

Înainte de încheierea convenției, s-au întreprins toate demersurile posibile pentm aflarea situației juridice a imobilului, mandatul pârâților, SC R.V. SA, informând cumpărătorul asupra faptului că apartamentul poate fi dobândit de către acesta în mod legal. A mai arătat reclamanta că în 2006, adică după 9 ani de la cumpărarea apartamentului, a fost chemată în judecată de reclamanții P.I.M., V.R. și R.M., care au pretins că apartamentul cumpărat de la pârâți constituie proprietatea lor și că statul nu a avut un titlu valabil asupra acestuia. Totodată, reclamanta a mai precizat că, având în vedere că foștilor proprietari/moștenitorului foștilor proprietari li s-a dat, în 2007, câștig de cauză în procesul privind cererea de revendicare formulată de aceștia, că se află în situația reglementată de art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Art. 50 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dispune că valoarea acestei despăgubiri se stabilește prin expertiză. De asemenea, potrivit art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, acțiunea în justiție având ca obiect restituirea prețului este scutită de taxa de timbru, iar potrivit art. 50 alin. (3) din aceeași lege, restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit. La termenul din 27 octombrie 2009, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei, reținând cauza spre soluționare pe această excepție.

Prin sentința civilă nr. 12169 din 27 octombrie 2009, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă, al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În speță, reclamanta și-a evaluat pretențiile la suma de 150.000 euro, valoare superioară sumei de 500.000 RON, astfel încât instanța competentă este Tribunalul București. La data de 23 noiembrie 2009, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a. La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2010, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât și a Ministerului de Finanțe, în nume propriu.

În cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică specialitatea construcții, fiind atașat la dosar raportul de expertiză tehnică efectuat de expert tehnic B.M. Conform acestui raport, valoarea de piață a imobilului în litigiu la data de 11 mai 2007, a fost de 218.352 RON, echivalentul a 66.443 euro. Prin sentința civilă nr. 1976 din 22 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta O.S., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea formulată împotriva acestor pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 218.352 RON, valoarea de piață a apartamentului, situat în București.

Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a apreciat că, după noua modificare a Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață cade în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor, respectiv Ministerului Finanțelor Publice. În acest context, Municipiul București prin Primarul General, dar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu au calitate procesuală pasivă.

Întrucât reclamanta a pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii unei acțiuni având ca obiect revendicare, nefiind formulată și o cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, buna-credință a reclamantei la încheierea actului de vânzare-cumpărare, precum și încheierea acestuia cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu mai poate fi pusă în discuție, cu atâta mai mult cu cât termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în nulitate absolută a expirat. Așadar, Tribunalul a constatat ca fiind îndeplinite prevederile dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ), privind restituirea prețului de piață al imobilelor pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În termen legal, a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice, susținând că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală, în primul rând pentru că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, în speță fiind aplicabile prevederile art. 1337 și art. 1341 C. civ., cu referire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială provocată prin fapta unui terț, iar, în al doilea rând, deoarece pentru a fi incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, trebuie îndeplinite cumulative două condiții, respectiv contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și acest act să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, condiții neîntrunite în cauză.

Prin întâmpinare, intimata O.S. a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, întrucât art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește în mod neechivoc cine are calitate procesuală pasivă în astfel de litigii, precum și pentru că toate celelalte aspecte au fost dezlegate prin decizia nr. 718/2007 pronunțată de Tribunalul Bucureșt, secția a IlI-a civilă. În ședința publică din 21 iunie 2011, Curtea, din oficiu, a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a tribunalului, cu referire la soluționarea în fond a cererii de chemare în judecată, raportat la valoarea obiectului dedus judecății. Prin decizia civilă nr. 616/A din 21 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre judecare instanței competente - Judecătoria sectorului 5 București.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut în esență următoarele: În ședința publică din 21 iunie 2011, Curtea, din oficiu, a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a tribunalului cu referire la soluționarea în fond a cererii de chemare în judecată raportat la valoarea obiectului dedus judecății. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta O.S. a evaluat valoarea pretențiilor sale la suma de 150.000 euro, ocazie cu care Judecătoria sectorului 1 București, fără a administra alte probe în stabilirea concretă a valorii de circulație a imobilului în litigiu la data evicțiunii, astfel cum s-a solicitat prin acțiune, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Ulterior, în fața acestei instanțe, după efectuarea expertizei tehnice de specialitate, probă necesară în această situație atât pentru fondul dedus judecății, dar, în principal, pentru determinarea instanței competente din punct de vedere material să judece cauza în fond, s-a concluzionat că valoarea pretențiilor solicitate de reclamanta O.S. se ridică la suma de 218.352 RON, sumă ce reprezintă valoarea de piață a apartamentului de care partea a fost evinsă în urma unei acțiuni în revendicare. Potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., reclamanta era obligată ca prin cererea de chemare în judecată să precizeze obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea sa, atunci când prețuirea era cu putință.

Or, în speță, față de specificul cererii de chemare în judecată, stabilirea în concret a valorii obiectului dedus judecății nu s-a putut face decât după administrarea unei probe tehnice, ce trebuia efectuată în fața instanței întâi învestită cu soluționarea acțiunii, pentru ca aceasta să aibă în vedere, în primul rând în scopul stabilirii competenței materiale, suma concret pretinsă de reclamantă. Partea reclamantă putea să indice valoarea estimativă a pretențiilor sale, însă, ulterior, când s-a determinat valoarea exactă a acestora, instanța era obligată, din oficiu, a verifica o serie de coordonate ale litigiului, cum ar fi timbrajul, competența, ș.a., aspect nesesizat de instanța de apel.

În acest context, Curtea a apreciat că Tribunalul, fără a lua în calcul valoarea rezultată din expertiză, raportat la dispozițiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ. și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., s-a declarat în mod greșit competent să soluționeze pricina în primă instanță, în urma declinării de competență, prin sentința civilă nr. 12169 din 27 octombrie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, sens în care sunt incidente prevederile art. 297 alin. (2) Teza I C. proc. civ. Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs reclamanta O.S., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate: Potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (3) C. proc.

civ. cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință, condiție, de altfel realizată în cauză întrucât prin cererea de chemare în judecată recurenta - reclamanta a înțeles să evalueze valoarea pretențiilor sale la suma de 150.000 euro. Raportat la obiectul cererii, valoarea acestuia poate fi determinată având în vedere existența unei oferte bogate pe piața imobiliară. Susținerile instanței de apel în sensul că proba cu expertiză tehnică de specialitate era necesară în principal pentru determinarea competenței materiale a tribunalului sunt nefondate, întrucât competența se stabilește în raport de valoarea stabilită de reclamant în cererea de chemare în judecată, sens în care este satisfăcut și principiul disponibilității aplicabil în materie.

Pe de altă parte, necesitatea administrării probei cu expertiză evaluatoare rezultă din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 1/2009, având unic și drept scop soluționarea fondului cauzei, iar nu determinarea competenței sau a altor aspecte precum timbrajul, acesta din urmă neavând nicio relevanță în prezenta cauză, câtă vreme prezenta acțiune este scutită de plata taxei de timbru, dispoziția în acest sens regăsindu-se în actul normativ citat anterior. Mai mult, chiar dacă în urma efectuării expertizei evaluatoare valoarea pretențiilor se situează sub pragul prevăzut de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanța de fond nu era obligată să revină asupra competenței sale întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 18 1 C. proc.

civ., respectiv „instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect". În concret, chiar dacă prin raportul de expertiză s-a stabilit o valoare mai mică, funcție de care tribunalul nu ar fi competent, totuși acesta rămâne competent să judece întrucât la momentul sesizării valoarea pretențiilor depășea pragul de 500.000 RON prevăzut la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

A proceda în sens contrar, ar însemna că ori de câte ori tribunalul ar admite o cerere în parte (de exemplu, în cursul judecații debitorul a efectuat o plată parțială), iar valoarea acelei fracții ar fi mai mică de 500.000 RON, ar trebui să-și decline competența în favoarea unei judecătorii, indiferent de momentul procesual în care s-ar afla pricina, ceea ce ar fi contrar spiritului legii și în mod sigur ar conduce la întârzierea soluționării cauzei și pe cale de consecință la depășirea termenului rezonabil. Nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că nu se pune problema competenței unei instanțe superioare tribunalului și că ar fi fost puse în pericol garanțiile procesuale, ba dimpotrivă, aceste garanții au fost asigurate cu atât mai mult.

În altă ordine de idei, în cauză se poate pune problema și puterii de lucru judecat având în vedere faptul că, inițial, acțiunea a fost introdusă la Judecătoria sectorului 1 București, Tribunalul București fiind învestit în urma declinării. Potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ. (in forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010) aflate în vigoare la momentul pronunțării sentinței civile nr. 12169 din 27 octombrie 2009 pronunțată de Judecătoria sector 1 în Dosarul nr. 22033/299/2009, hotărârea de declinare a competenței era supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare. Așadar, câtă vreme sentința civilă amintită prin care s-a dispus declinarea competenței de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București a rămas irevocabilă prin nerecurare, problema competenței a fost tranșată anterior cu putere de lucru judecat și nu mai poate fi repusă în discuție, chiar dacă este vorba despre o excepție de ordine publică.

Pentru toate aceste motive, recurenta în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, respingerea excepției necompetenței materiale a Tribunalului București invocată de către instanța de apel din oficiu și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru a soluționa apelul pe fond. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este întemeiat pentru considerentele ce succed: Valoarea obiectului litigiului se stabilește de către reclamanta care, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., trebuie să arate în cererea de chemare în judecată obiectul cererii și valoarea lui.

Momentul care prezintă importanță în stabilirea valorii obiectului litigiului este acela al sesizării instanței, deci al introducerii cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta O.S. a evaluat valoarea pretențiilor sale la suma de 150.000 euro, astfel că, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin raportul de expertiză tehnică s-a stabilit că valoarea pretențiilor reclamantei este mai mică decât limita prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., de 500.000 RON. Potrivit art. 18 1 C. proc. civ., instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

În aceste condiții, soluția anulării sentinței pe motiv că prima instanță nu mai era competentă să soluționeze litigiul este nelegală. Așa fiind, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta O.S., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta O.S. împotriva deciziei civile nr. 616A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.