ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 284/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București reclamanții M.G. și M.T. au chemat în judecată pe Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului București și SC

H.N. SA, solicitând pronunțarea unei hotărâri de obligare la restituirea

prețului de piață al imobilului din sector 1 București (evaluat provizoriu la

4.000 lei).

În motivele de fapt ale cererii

reclamanții au arătat că urmare a acțiunii în revendicare promovate de numitele

B.V. și C.E., definitiv și irevocabil admisă, a fost desființat contractul lor de

vânzare-cumpărare (nr. 1935/27789 din 6 decembrie 1996 încheiat cu Primăria municipiului

București prin mandatar SC H.N. SA) cu privire la imobilul în litigiu, fostele

proprietare fiind puse în posesie asupra acestuia.

Ca atare, în baza Legii nr. 1/2009

s-a născut dreptul lor de a beneficia de despăgubirile prevăzute de acest act

normativ în sensul restituirii prețului de piață.

În drept s-au invocat dispozițiile

Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 251 din 22 februarie 2010, prin care a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca

atare.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că, urmare a acțiunii în revendicare imobiliară în

care au triumfat foștii proprietari ai apartamentului în litigiu, cumpărat de

către reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul lor de

vânzare-cumpărare a fost desființat, respectiv lipsit de efecte, reclamanții

fiind obligați să predea apartamentul în proprietate foștilor proprietari.

Acest lucru s-a produs în temeiul deciziei

irevocabile nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curții de Apel București.

Prin art. 50 din Legea nr. 10/2001

s-a reglementat în favoarea foștilor chiriași cumpărători de apartamente în

temeiul Legii nr. 112/1995, posibilitatea de a obține restituirea prețului

plătit actualizat, în cazul desființării contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de aceștia.

Termenul de prescripție al acestor

acțiuni, în restituirea prețului actualizat, este termenul general de 3 ani

reglementat de Decretul nr. 167/1958 și curge de la data rămânerii definitive a

hotărârii judecătorești ce a condus la desființare, respectiv lipsirea de

efecte a contractului. În speță, acest moment coincide cu data de 19 septembrie

2001 la care s-a pronunțat hotărârea Curții de Apel București prin care

reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul

în litigiu foștilor proprietari.

S-a apreciat că Legea nr. 1/2009 nu

a creat posibilitatea curgerii unui alt termen de prescripție, prin aceasta

fiind rezolvate doar anumite chestiuni legate de modul și persoana obligată la

plata despăgubirilor datorate celor deposedați de imobilele cumpărate în baza

Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții care au susținut că hotărârea este nelegală întrucât:

n mod greșit instanța de fond a

reținut că urmare acțiunii în revendicare în care au triumfat foștii

proprietari contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995 a fost desființat conform deciziei Curții de Apel București nr. 2349/2001.

În realitate, acest contract a fost

desființat separat și ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă la termenul din 05 februarie 2010, în dosarul nr. 88/299/2002 al

Judecătoriei sectorului 1 București și numai de la această dată termenul de

prescripție privind restituirea prețului plătit urmează să curgă.

2.

Instanța de fond a greșit când a

considerat că, fiind desființat contractul de vânzare-cumpărare, conform

deciziei Curții de Apel București nr. 2349/2001, a fost lipsit de efecte

începând cu această dată, reclamanții fiind obligați să predea imobilul

foștilor proprietari deoarece eliberarea imobilului și predarea efectivă către

foștii proprietari s-au realizat în anul 2007 (urmare executării silite

declanșate de foștii proprietari, ca atare, în intervalul 2001 - 2007 au avut

folosința și posesia exclusivă a apartamentului, perioadă în care au și

efectuat îmbunătățiri);

3

.

Instanța de fond a greșit când nu a avut în vedere motivele și apărările

reclamanților privind întreruperea și suspendarea prescripției

deoarece:

Curtea Supremă de Justiție a

dispus suspendarea executării deciziei CAB nr. 2349 din 19 septembrie 2001 până

la soluționarea recursului în anulare respectiv, până la 07 aprilie 2006 când a

fost soluționat recursul în anulare conform deciziei civile nr. 3642 din 07

aprilie 2006.

4.

Instanța de fond a greșit, în ce

privește interpretarea Legii nr. 1/2009 deoarece nu a avut în vedere

dispozițiile speciale ale art. 50 din acest act normativ care dau dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor conform standardelor internaționale,

ca fiind un drept nou ce se naște de la data apariției acestei legi.

Prin decizia nr. 464/A din 15

septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, admis apelul

reclamanților, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de fond.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că în legătură cu imobilul pentru care se cere angajarea

răspunderii pentru evicțiune au existat mai multe litigii, fiind pronunțate mai

multe hotărâri, respectiv: sentința civilă nr. 5760/2000 a Judecătoriei

sectorului 1 dată în acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, rămasă

definitivă prin decizia nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, iar recursul în anulare declarat împotriva

acestei din urmă decizii a fost soluționat prin decizia nr. 3647 din 7 aprilie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare

care a fost obiectul dosarului nr. 88/299/2002 al Judecătoriei sectorului 1 a fost soluționată irevocabil la 5 februarie 2010.

S-a reținut, raportat la situația de

fapt menționată, că, având în vedere data soluționării recursului în anulare (7

aprilie 2006), introducerea prezentei acțiuni la 24 februarie 2009 s-a realizat

înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani.

În același sens, s-a apreciat că

acțiunea nu poate fi considerată prescrisă nici raportat la momentul eliberării

imobilului și predării lui efective către foștii proprietari, care au avut loc

urmare a declanșării executării silite, executare ce a făcut obiectul dosarului

nr. 123/2007 al Judecătoriei sectorului 1.

Totodată, instanța de apel a

constatat că dreptul la acțiune nu poate fi sancționat prin opunerea

prescripției extinctive și față de temeiul juridic al acțiunii.

Aceasta, întrucât Legea nr. 1/2009

aduce modificări de substanță Legii nr. 10/2001, stabilind că „proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Prin urmare, această nouă

reglementare cu privire la prețul de piață stabilit conform standardelor

internaționale, pe bază de expertiză, creează un nou drept, separat de cel

reglementat anterior modificării, care nu făcea referire decât la restituirea

prețului actualizat, fără expertiză obligatorie și preț de piață la nivelul

standardelor internaționale.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a susținut greșita

soluționare dată excepției prescripției extinctive, cu consecința trimiterii cauzei

spre rejudecare în primă instanță.

- Astfel, s-a arătat că în mod

eronat instanța de apel a considerat că acțiunea nu este prescrisă întrucât

prin sentința civilă nr. 5760/2001 a Judecătoriei sectorului 1 (irevocabilă

prin decizia civilă nr. 2349/2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă)

s-a admis numai acțiunea în revendicare nu și aceea în anularea contractului de

vânzare-cumpărare, întrucât în realitate, prin admiterea acțiunii în

revendicare, practic contractul a fost lăsat fără efecte juridice, fiind

considerat desființat.

În acest sens, Legea nr. 1/2009

precizează în art. 8 ce se înțelege prin contracte de vânzare-cumpărare

desființate, respectiv, faptul că acestea pot fi desființate „fie ca urmare a

unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare”.

Ca atare, contractul de vânzare-cumpărare

fiind lipsit de efecte juridice prin pronunțarea hotărârilor date în

revendicare în anul 2001, rezultă că la acel moment a început să curgă termenul

de prescripție de 3 ani al acțiunii vizând restituirea prețului de piață al

imobilului.

Or, de la acea dată și până la

introducerea prezenței acțiuni (24 februarie 2009) au trecut mai mult de 3 ani,

nefăcându-se dovada existenței vreuneia dintre situațiile reglementate de art.

13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

- În mod greșit instanța a reținut

că noua reglementare dată de dispozițiile Legii nr. 1/2009 cu privire la prețul

de piață stabilit conform standardelor internaționale creează un drept nou,

deoarece la data intrării în vigoare a acestui act normativ nu s-a prevăzut

posibilitatea curgerii unui nou termen de prescripție, reglementându-se doar

aspecte referitoare la modalitățile și persoana obligată a plăti despăgubiri în

baza legii.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații nu au formulat întâmpinare

în cauză.

Examinând criticile deduse

judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarelor considerente:

- Deși a indicat, alternativ, mai

multe momente posibile de la care ar fi început să curgă termenul de

prescripție (data soluționării recursului în anulare împotriva hotărârii date

în acțiunea în revendicare, data soluționării irevocabile a acțiunii în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, data eliberării

imobilului și predării efective a acestuia către foștii proprietari), raportat

la care termenul într-adevăr nu era împlinit, ceea ce este esențial în

dezlegarea problemei de drept a prescripției extinctive, este referirea pe care

o face instanța la temeiul juridic al acțiunii, reprezentat de dispozițiile

Legii nr. 1/2009, și corelativ, la dreptul subiectiv căruia aceste norme i-au

dat naștere.

Astfel, promovând cererea de chemare

în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea

prețului de piață al imobilului cu indicarea în drept, a dispozițiilor Legii

nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 50

1

introduse în Legea nr.

10/2001 prin actul normativ menționat (dispoziții conform cărora „proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare”).

Cum o asemenea posibilitate de

despăgubire nu există în nici o normă anterioară, rezultă că în mod corect

instanța de apel a reținut că este vorba de un drept subiectiv nou creat prin

actul normativ special și că termenul de prescripție a început să curgă de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

În speță nu este vorba, cum greșit

susține recurentul doar de reglementarea unor aspecte vizând modalitățile și

persoana obligată la plata despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conținut

nou, inexistent anterior și ca atare, nesusceptibil de sancțiunea prescripției

înainte de a avea existență juridică.

De aceea, în speță nu era necesară

examinarea vreunor cauze de suspendare ori întrerupere a cursului prescripției

extinctive, dat fiind intervalul de timp scurs între momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 1/2009 și cel al promovării acțiunii.

Contrar susținerii recurentului,

prescripția nu putea începe să curgă înaintea intrării în vigoare a actului

normativ care dă conținut și reglementare noului drept subiectiv, întrucât

prescripția nu curge înainte de nașterea dreptului și nu curge contra celui

care nu poate acționa (

contra non valentem agerre non currit praescriptio)

.

Față de toate aceste considerente,

se constată că instanța de apel a apreciat corect asupra excepției de

prescripție extinctivă și reținând greșita soluționare, prin admiterea acesteia,

de către prima instanță a fondului, a făcut în mod corespunzător aplicarea

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel fiind, criticile de

nelegalitate formulate prin intermediul recursului sunt nefondate, calea de

atac urmând să fie respinsă în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

București împotriva deciziei civile nr. 464 A din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

ianuarie 2011.