ÎCCJ, decizie (scj.ro #81795)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81795) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Obligația de garanție pentru

evicțiune. Prescrierea dreptului la acțiune. Data nașterii

dreptului la acțiune.

Cuprins

pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate. Obligația de

garanție pentru evicțiune. Prescrierea dreptului la acțiune.

Data nașterii dreptului la acțiune

Index

alfabetic

.. Drept civil.

-

evicțiune

-

prescripție

Legea nr. 10/2001:

art. 50

1

Promovând cererea de chemare în judecată,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea

prețului de piață al imobilului cu indicarea în drept, a

dispozițiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 50

1

introduse în Legea nr.

10/2001 prin actul normativ menționat (dispoziții conform cărora

„proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare”).

Cum o asemenea posibilitate de

despăgubire nu există în nici o normă anterioară,

rezultă că în mod corect instanța de apel a reținut că

este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special și

că termenul de prescripție a început să curgă de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Î.C.C.J,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

nr.

284 din 19 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București reclamanții M.G. și M.T. au chemat în judecată Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului

București și S.C. Herăstrău Nord SA, solicitând

pronunțarea unei hotărâri de obligare la restituirea prețului de

piață al imobilului din municipiul București, sector 1 (evaluat

provizoriu la 4.000 lei).

În

motivele de fapt ale cererii reclamanții au arătat că urmare a

acțiunii în revendicare promovate de numitele B.V. și C.E., definitiv

și irevocabil admisă, a fost desființat contractul lor de

vânzare-cumpărare (nr. 1935/27789 din 6 decembrie 1996 încheiat cu

Primăria municipiului București prin mandatar SC Herăstrău

Nord SA)

cu privire la imobilul în

litigiu, fostele proprietare fiind puse în posesie asupra acestuia.

Ca atare, în baza Legii nr. 1/2009 s-a născut dreptul

lor de a beneficia de despăgubirile prevăzute de acest act normativ

în sensul restituirii prețului de piață.

În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 1/2009

de modificare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul București - Secția a III-a

civilă a pronunțat sentința civilă nr.251 din 22 februarie

2010, prin care a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune și a respins acțiunea ca atare.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că, urmare a acțiunii în

revendicare imobiliară în care au triumfat foștii proprietari ai

apartamentului în litigiu, cumpărat de către reclamanți în

temeiul Legii nr. 112/1995, contractul lor de vânzare - cumpărare a fost

desființat, respectiv lipsit de efecte, reclamanții fiind

obligați să predea apartamentul în proprietate foștilor

proprietari.

Acest lucru s-a produs în temeiul deciziei irevocabile nr.

2349 din 19 septembrie

2001 a

Curții de Apel București.

Prin art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în favoarea

foștilor chiriași cumpărători de apartamente în temeiul

Legii nr.112/1995, posibilitatea de a obține restituirea prețului

plătit actualizat, în cazul desființării contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de aceștia.

Termenul

de prescripție al acestor acțiuni,

în

restituirea

prețului actualizat, este termenul

general de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958 și curge de la data

rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce a condus

la desființare, respectiv lipsirea de efecte a contractului. În

speță, acest moment coincide cu data de 19 septembrie 2001 la care

s-a pronunțat hotărârea Curții de Apel București prin care

reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate

și posesie imobilul în litigiu foștilor proprietari.

S-a apreciat că Legea nr. 1/2009 nu a creat

posibilitatea curgerii unui alt termen de prescripție, prin aceasta fiind

rezolvate doar anumite chestiuni legate de modul și persoana obligată

la plata despăgubirilor datorate celor deposedați de imobilele

cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții care au susținut

că hotărârea este nelegală întrucât:

n mod

greșit instanța de fond a reținut că urmare acțiunii

în revendicare în care au triumfat foștii proprietari contractul de

vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost

desființat conform deciziei Curții de Apel București

nr.2349/2001.

În

realitate, acest contract a fost desființat separat și ulterior

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă la termenul din 5 februarie 2010, în dosarul nr. 88/299/2002

al Judecătoriei sectorului 1 București și numai de la

această dată termenul de prescripție privind restituirea prețului

plătit urmează să curgă.

2.

Instanța de fond

a greșit când a considerat că, fiind desființat contractul de

vânzare-cumpărare, conform deciziei Curții de Apel București nr.

2349/2001, a fost lipsit de efecte începând cu această dată,

reclamanții fiind obligați să predea imobilul foștilor

proprietari deoarece eliberarea imobilului și predarea efectivă

către foștii proprietari s-au realizat în anul 2007 (urmare

executării silite declanșate de foștii proprietari, ca atare, în

intervalul 2001 - 2007 au avut folosința și posesia exclusivă a

apartamentului,

perioadă în care au

și efectuat îmbunătățiri);

3.

Instanța de fond a greșit când

nu a avut în vedere motivele și apărările reclamanților

privind întreruperea și suspendarea prescripției

deoarece:

Curtea Supremă de

Justiție a dispus suspendarea executării deciziei curții de apel

nr. 2349 din 19 septembrie 2001 până la soluționarea recursului în

anulare respectiv, până la 7 aprilie 2006 când a fost soluționat

recursul în anulare conform deciziei civile nr. 3642 din 7 aprilie 2006.

4.

Instanța de fond

a greșit, în ce privește interpretarea Legii nr. 1/2009 deoarece nu a

avut în vedere dispozițiile

speciale ale art. 50 din acest act normativ care dau dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor conform standardelor

internaționale, ca fiind un drept nou ce

se naște de la data apariției acestei legi.

Prin decizia nr. 464/A

din 15 septembrie 2010 Curtea de Apel București, Secția a III – a

civilă admis apelul reclamanților, a desființat sentința

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că în legătură cu

imobilul pentru care se cere angajarea răspunderii pentru evicțiune

au existat mai multe litigii, fiind pronunțate mai multe hotărâri,

respectiv: sentința civilă nr. 5760/2000 a Judecătoriei

sectorului 1 dată în acțiunea în revendicare a foștilor

proprietari, rămasă definitivă prin decizia nr. 2349 din 19

septembrie

2001 a

Curții de Apel București, Secția a III – a Civilă, iar

recursul în anulare declarat împotriva acestei din urmă decizii a fost

soluționat prin decizia nr. 3647 din 7 aprilie

2006 a

Înaltei Curți de

Casație și Justiție; acțiunea în anularea contractului de

vânzare – cumpărare care a fost obiectul dosarului nr. 88/299/2002 al

Judecătoriei sectorului

1 a

fost soluționată irevocabil la 5 februarie 2010.

S-a reținut,

raportat la situația de fapt menționată, că, având în

vedere data soluționării recursului în anulare (7 aprilie 2006),

introducerea prezentei acțiuni la 24 februarie 2009 s-a realizat

înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani.

În același sens,

s-a apreciat că acțiunea nu poate fi considerată prescrisă

nici raportat la momentul eliberării imobilului și predării lui

efective către foștii proprietari, care au avut loc urmare a

declanșării executării silite, executare ce a făcut

obiectul dosarului nr. 123/2007 al Judecătoriei sectorului 1.

Totodată,

instanța de apel a constatat că dreptul la acțiune nu poate fi

sancționat prin opunerea prescripției extinctive și

față de temeiul juridic al acțiunii.

Aceasta, întrucât

Legea nr. 1/2009 aduce modificări de substanță Legii nr.

10/2001, stabilind că „proprietarii ale căror contracte de vânzare –

cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești, definitive și irevocabile, au dreptul

la restituirea prețului de

piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Prin urmare,

această nouă reglementare cu privire la prețul de

piață stabilit conform standardelor internaționale, pe bază

de expertiză, creează un nou drept, separat de cel reglementat

anterior modificării, care nu făcea referire decât la restituirea

prețului actualizat, fără expertiză obligatorie și

preț de piață la nivelul standardelor internaționale.

Împotriva deciziei a declarat

recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a

susținut greșita soluționare dată excepției

prescripției extinctive, cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare în primă

instanță.

- Astfel, s-a

arătat că în mod eronat instanța de apel a considerat că

acțiunea nu este prescrisă întrucât prin sentința civilă

nr. 5760/2001 a Judecătoriei sectorului 1 (irevocabilă prin decizia

civilă nr. 2349/2001 a Curții de Apel București – Secția a

III – a civilă) s-a admis numai acțiunea în revendicare nu și

aceea în anularea contractului de vânzare – cumpărare, întrucât în

realitate, prin admiterea acțiunii în revendicare, practic contractul a

fost lăsat fără efecte juridice, fiind considerat

desființat.

În acest sens, Legea

nr. 1/2009 precizează în art. 8 ce se înțelege prin contracte de

vânzare – cumpărare desființate, respectiv, faptul că acestea

pot fi desființate „fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca

urmare a unei acțiuni în revendicare”.

Ca atare, contractul

de vânzare – cumpărare fiind lipsit de efecte juridice prin

pronunțarea hotărârilor date în revendicare în anul 2001,

rezultă că la acel moment a început să curgă termenul de

prescripție de 3 ani al acțiunii vizând restituirea prețului de

piață al imobilului.

Or, de la acea dată

și până la introducerea prezenței acțiuni (24 februarie

2009) au trecut mai mult de 3 ani, nefăcându-se dovada existenței

vreuneia dintre situațiile reglementate de art. 13 și art. 16 din

Decretul nr. 167/1958.

- În mod greșit

instanța a reținut că noua reglementare dată de

dispozițiile Legii nr. 1/2009 cu privire la prețul de piață

stabilit conform standardelor internaționale creează un drept nou,

deoarece la data intrării în vigoare a acestui act normativ nu s-a

prevăzut posibilitatea curgerii unui nou termen de prescripție,

reglementându-se doar aspecte referitoare la modalitățile și

persoana obligată a plăti despăgubiri în baza legii.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Examinând criticile

deduse judecății, Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al

acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Deși a indicat,

alternativ, mai multe momente posibile de la care ar fi început să

curgă termenul de prescripție (data soluționării recursului

în anulare împotriva hotărârii date în acțiunea în revendicare, data

soluționării irevocabile a acțiunii în constatarea

nulității contractului de vânzare – cumpărare, data

eliberării imobilului și predării efective a acestuia către

foștii proprietari), raportat la care termenul într-adevăr nu era

împlinit, ceea ce este esențial în dezlegarea

problemei de drept a prescripției

extinctive, este referirea pe care o face instanța la temeiul juridic al

acțiunii, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 1/2009, și

corelativ, la dreptul subiectiv căruia aceste norme i-au dat naștere.

Astfel, promovând

cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea

pârâților la restituirea prețului de piață al imobilului cu

indicarea în drept, a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a

prevederilor art. 50

1

introduse în Legea nr. 10/2001 prin actul normativ menționat

(dispoziții conform cărora „proprietarii ale căror contracte de

vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare”).

Cum o asemenea

posibilitate de despăgubire nu există în nici o normă

anterioară, rezultă că în mod corect instanța de apel a

reținut că este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul

normativ special și că termenul de prescripție a început să

curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

În speță nu

este vorba, cum greșit susține recurentul doar de reglementarea unor

aspecte vizând modalitățile și persoana obligată la plata

despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conținut nou,

inexistent anterior și ca atare,

nesusceptibil de sancțiunea prescripției înainte de a avea

existență juridică.

De aceea, în

speță nu era necesară examinarea vreunor cauze de suspendare ori

întrerupere a cursului prescripției extinctive, dat fiind intervalul de

timp scurs între momentul

intrării

în vigoare a Legii nr. 1/2009 și cel al promovării acțiunii.

Contrar

susținerii recurentului, prescripția nu putea începe să

curgă înaintea intrării în vigoare a actului normativ care dă

conținut și reglementare noului drept subiectiv, întrucât

prescripția nu curge înainte de nașterea dreptului și nu curge

contra celui care nu poate acționa ( contra non

valentem

agerre

non

currit

praescriptio

).

Față de

toate aceste considerente, s-a constatat că instanța de apel a

apreciat corect asupra excepției de prescripție extinctivă

și reținând greșita soluționare, prin admiterea acesteia,

de către prima instanță a fondului, a făcut în mod

corespunzător aplicarea dispozițiilor art. 297 Cod procedură

civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel fiind, criticile de

nelegalitate

formulate prin intermediul recursului sunt nefondate, calea de atac fiind

respinsă în consecință.