ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7902/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 9/S din 18 ianuarie 2010, Tribunalul Brașov a respins ca prescrisă acțiunea reclamantului S.R.A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, SC R. SRL, Municipiul Brașov, prin primar, Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Brașov și Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Brașov.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că cererea dedusă judecății are caracterul unei acțiuni în pretenții, fiind întemeiată pe un drept de creanță pe care reclamantul pretinde că îl are împotriva pârâților, întemeiat în fond pe dispozițiile art. 483 C. civ., potrivit cu care fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune, și art. 485 C. civ., conform căruia posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.

Orice drept de creanță este prescriptibil în condițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică în 3 ani, termen care se calculează de la data nașterii dreptului la acțiune, conform art. 7 alin. (1) din același act normativ, astfel încât în speță, problema care se pune este aceea a determinării momentului nașterii dreptului la acțiune, în vederea calculării termenului de prescripție. Tribunalul a reținut că restituirea imobilului respectiv către reclamant (cu excepția apartamentului nr. 1) s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/2001, în urma notificării formulate de acesta, prin Decizia nr. 359 din 23 iulie 2004 emisă de pârâta SC R. SRL, dispunându-se restituirea în natură a părții din imobil care nu a fost înstrăinată (respectiv a apartamentelor nr. 2, 3 și 4), iar pentru terenul construit și neconstruit aferent acestora s-a dispus restituirea sub forma dreptului de folosință special prevăzut de O.U.G.

nr. 184/2002, dată fiind calitatea de cetățean străin a persoanei îndreptățite. În ceea ce privește apartamentul nr. 1, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, deoarece aceasta a fost înstrăinat foștilor chiriași, M.G. și M.T., conform Legii nr. 112/1995.

S-a reținut, de asemenea, că reclamantul a atacat în justiție această decizie, exclusiv sub aspectul nerestituirii în natură a apartamentului nr. 1 și sub aspectul obligației reclamantului, consemnată în decizie, de a restitui chiriașilor contravaloarea investițiilor efectuate la apartamentele ocupate de aceștia, după cum rezultă din copia contestației înregistrate pe rolul Tribunalului Brașov, precum și că, prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă prin neapelare, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat de foștii chiriași menționați mai sus și s-a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de aceștia, constatându-se totodată că nu mai au drepturi locative asupra imobilului.

Așadar, reclamantul (iar inițial autoarea sa, care a formulat notificarea) a înțeles să urmeze calea specială a Legii nr. 10/2001 în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului. Dat fiind că reclamantul a recurs la calea legii speciale, rezultă cu prisosință că situația juridică creată pin restituirea imobilului este în întregime guvernată de prevederile Legii nr. 10/2001, nefiind de conceput „combinarea” unor dispoziții cuprinse în legi speciale cu reglementarea generală. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (4) din acest act normativ, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Astfel fiind, cu privire la apartamentele nr. 2, 3 și 4 din imobil, reclamantul a redobândit dreptul de proprietate la data emiterii deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001, aceasta rămânând definitivă sub acest aspect, care nu a făcut obiectul contestației, decizia făcând dovada dreptului de proprietate al reclamantului și constituind titlu executoriu pentru punerea în posesie, potrivit dispoziției legale citate mai sus.

În aceste condiții, dreptul reclamantului de a pretinde restituirea fructelor produse de imobil (în privința apartamentelor nr. 2, 3 și 4), drept care decurge în mod direct din dreptul de proprietate, s-a născut la data emiterii deciziei, respectiv la data de 23 iulie 2004. În ceea ce privește fructele civile aferente dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 1, instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă prin neapelare, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat de foștii chiriași M.G. și M.T., s-a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de aceștia și s-a constatat că aceștia nu mai au drepturi locative asupra imobilului.

În consecință, reclamantul a redobândit calitatea de proprietar și asupra acestui apartament, dat fiind că, anterior, respectiv, la data de 23 iulie 2004, se constatase calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, în calitate de moștenitor al fostei proprietare tabulare, acest act făcând dovada proprietății. Raportat la faptul că acțiunea de față a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 20 noiembrie 2008, la mai mult de 3 ani de la data la care reclamantul redobândise calitatea de proprietar asupra imobilului, dată la care se născuse și dreptul său la acțiune în virtutea prevederilor art. 485 C. civ., rezultă că acest drept era prescris la data introducerii acțiunii.

Instanța de fond a înlăturat susținerea reclamantului potrivit căreia dreptul său la acțiune s-a născut la data rămânerii definitive a Sentinței civile nr. 4047 din 29 aprilie 2005 a Judecătoriei Brașov, pentru următoarele considerente: Prin această sentință a fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta H.S. și continuată de moștenitorul acesteia, reclamantul din cauza de față, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov prin Primar, SC R. SRL, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M.G. și M.T., și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 483 din 7 iunie 1976 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Județului Brașov, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, de preluare în proprietatea Statului Român a imobilului înscris în C.F.

Brașov, situat în Brașov, str. N.B., s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de administrare operativă al pârâtei S.C. R. S.R.L. din cartea funciară indicate în această sentință și înscrierea dreptului de proprietate, succesiv, în favoarea reclamantei inițiale și apoi a moștenitorului său - reclamantul de față - și au fost obligați pârâții M. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul ocupat în imobilul în litigiu, fiind respinse restul pretențiilor reclamantului.

Prin Decizia civilă nr. 459/A din 19 decembrie 2005, Tribunalul Brașov a admis apelurile declarate de Municipiul Brașov, prin primar, și SC R. SRL împotriva sentinței menționate mai sus, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii cererilor reclamantului vizând radierea dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de administrare al SC R. SRL, înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului și acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții M. Această decizie a rămas irevocabilă prin nerecurare, după cum rezultă din mențiunea aplicată pe aceasta. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a urmat calea Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește restituirea imobilului, astfel că aceasta nu va putea cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară și nu va avea la dispoziție acțiunea în revendicare decât după parcurgerea întregii proceduri prevăzute de actul normativ special.

În consecință, și instanța de apel a apreciat în același sens, respectiv că redobândirea dreptului de proprietate al reclamantului și respectiv exercitarea acestuia este guvernată de Legea nr. 10/2001, ca act normativ special care derogă de la reglementarea generală. Față de cele expuse mai sus, a rezultat că, la data pronunțării deciziei menționate, reclamantul redobândise proprietatea imobilului în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, neputând fi primită teza potrivit căreia dreptul său s-ar fi născut la data constatării de către instanță a nevalabilității titlului Statului.

Este de remarcat că Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor ce fac obiectul său de reglementare indiferent dacă acestea au fost preluate cu fără titlu sau cu titlu , iar în această din urmă situație, fie acest titlu valabil sau nevalabil, astfel că, sub aspectul exercitării dreptului de proprietate asupra imobilelor restituite în temeiul acestei legi, legea nu distinge după criteriul valabilității sau nevalabilității titlului Statului, imobilele fiind supuse restituirii în egală măsură.

Cum dreptul reclamantului de a cere restituirea fructelor civile ale imobilului se naște direct din dreptul de proprietate, iar reclamantul - respectiv autoarea sa, care a formulat notificarea și în drepturile căreia reclamantul este subrogat de drept - a înțeles să supună restituirea acestui drept condițiilor legii speciale, rezultă că redobândirea proprietății este guvernată de dispozițiile acestui act normativ și a avut loc în modalitatea arătată mai sus, iar nu la data constatării, prin hotărâre judecătorească definitivă, a nevalabilității titlului Statului. Astfel fiind, rezultă că acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, excepția invocată în acest sens de pârâți fiind întemeiată.

Față de aceste considerente, în baza art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 raportate la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor publice, SC R. SRL și Municipiul Brașov prin Primar, și, în consecință, a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul S.R.A., prin mandatar S.F.G., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC R. SRL, Municipiul Brașov prin Primar, Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Brașov și Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Brașov, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul S.R.A. arătând că la momentul emiterii Deciziei nr. 359 din 23 iulie 2004 se prezumă că titlul cu care a trecut imobilul în proprietatea Statului Român este unul valabil și, pe cale de consecință, se prezumă și faptul că statul ar fi un posesor de bună-credință, iar reclamantul trebuia să răstoarne aceste prezumții făcând dovada contrarie - ceea ce s-a și întâmplat. Dreptul reclamantului de a solicita restituirea fructelor nu se născuse la acel moment din două motive: pe de-o parte reclamantul a contestat sub mai multe aspecte această decizie în care se menționa titlul valabil al statului, după cum se poate observa din contestația depusă la dosar, împrejurare în care nu putea solicita nici măcar fructele ulterioare emiterii ei.

Prin Decizia civilă nr. 459/A din 19 decembrie 2005 definitivă și irevocabilă pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului. Astfel, de la acest moment - 19 decembrie 2005 - nu numai că avem de-a face cu un titlu nul absolut, ci și cu un posesor care nu a fost niciodată de bună-credință. Este adevărat că dreptul reclamantului de creanță este prescriptibil în termenul de 3 ani, însă acest termen a început să curgă de la momentul rămânerii definitive a Deciziei 459/A din 19 decembrie 2005, întrucât atunci s-a născut dreptul reclamantului de a solicita restituirea fructelor. Reclamantul a introdus acțiunea în termenul legal, conform mențiunii că cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 16 decembrie 2008. De asemenea, împotriva hotărârii primei instanțe a formulat apel și pârâtul Municipiul Brașov, prin Primar, însă ulterior, această parte a renunțat la judecarea apelului.

Prin Decizia civilă nr. 113/Ap din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reținând că pretențiile din acțiunea dedusă judecății sunt prescriptibile în termenul general de prescripție de 3 ani iar instanța de fond în mod corect a apreciat că acest termen începe să curgă la data emiterii deciziei în temeiul Legii nr. 10/2001 din 23 iulie 2004 (în ceea ce privește apartamentele nr. 2, 3 și 4). În ceea ce privește apartamentul nr. 1, dreptul de a pretinde restituirea fructelor civile s-a născut la data constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov.

Potrivit art. 7 din Decizia nr. 167/1958 prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul material la acțiune, iar în aprecierea concretă a acestui moment instanța trebuie să determine data la care reclamantul putea cere restituirea fructelor produse de imobilul proprietatea sa.

Întrucât dreptul la restituirea fructelor curge direct din dreptul de proprietate, în mod corect prima instanță a reținut că data dobândirii dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentelor nr. 2, 3 și 4 din imobil este data emiterii deciziei de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv data de 23 iulie 2004. Cu privire la apartamentul nr. 1, reclamantul a solicitat instanței constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nulitate ce a fost dispusă prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov rămasă definitivă prin neapelare, iar de la data pronunțării acestei hotărâri reclamantul a redobândit calitatea de proprietar și cu privire la acest apartament.

Motivul de apel potrivit căruia termenul de prescripție curge de la data rămânerii definitive a Sentinței civile nr. 4047 din 29 aprilie 2005 a Judecătoriei Brașov nu poate fi reținut deoarece prin această hotărâre, astfel cum a fost modificată în apel prin Decizia civilă nr. 459 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Brașov au fost respinse cererile reclamantului vizând radierea dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de administrare al SC R. SRL și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară pe considerentul că reclamantul a urmat calea Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește restituirea imobilului.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a apreciat că redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către reclamant s-a realizat în temeiul Legii nr. 10/2001, prin decizia emisă de unitatea deținătoare cu privire la apartamentele nr. 2, 3 și 4 și prin Sentința civilă nr. 8699/2004 a Tribunalului Brașov în ceea ce privește apartamentul nr. 1 din imobil.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.R.A., arătând că acțiunea a fost introdusă în termenul legal de prescripție raportat la data nașterii dreptului la restituirea fructelor, respectiv, la momentul rămânerii definitive a Deciziei civile nr. 459/A din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Brașov, instanța de apel reținând în mod greșit că data dobândirii dreptului de proprietate este data emiterii decizie de restituire (23 iulie 2004). Constatarea calității de proprietar și constatarea nevalabilității titlului statului s-a făcut prin Decizia civilă nr. 459 din 19 decembrie 2005, astfel încât termenul de prescripție atât pentru apartamentele nr. 2, 3 și 4 (față de care s-a dispus restituirea prin Decizia nr. 359 din 23 iulie 2004 emisă de SC R. SRL, decizie contestată în prezent în instanță, dar a cărei judecată este suspendată) cât și pentru apartamentul nr. 1 (față de care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov) se calculează începând cu această dată.

Reclamantul mai arată că nu se poate reține că dreptul material la acțiune s-ar fi născut la data emiterii deciziei de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, întrucât, pe de o parte, această decizie este în prezent contestată în procedura judiciară, iar pe de altă parte, la acel moment exista încă prezumția de titlu valabil și de bună-credință a Statului Român, răsturnată ulterior prin Decizia nr. 459 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Brașov.

Nici raportarea instanțelor la Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov nu este corectă, întrucât prin hotărârea evocată s-a constatat doar nulitatea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 1, lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie fiind dispusă prin Decizia nr. 459 din 19 decembrie 2005. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele argumente: Prescripția extinctivă reprezintă mijlocul de stingere a dreptului la acțiune în sens material, ca urmare a neexecutării lui în intervalul de timp prevăzut de lege, respectiv, privarea titularului unui drept subiectiv de a-și valorifica dreptul său prin intermediul instanțelor judecătorești, ca efect al pasivității în exercitarea acelui drept, dincolo de termenul pe care legea îl consacră în acest scop.

Funcția prescripției extinctive rezidă astfel, pe de o parte, în aceea de a asigura stabilitatea și securitatea circuitului juridic civil, întrucât atâta timp cât un drept subiectiv nu este exercitat, iar obligația corelativă nu este îndeplinită, asupra existenței și valabilității dreptului, respectiv, a obligației, există o oarecare incertitudine, iar pe de altă parte, în a sancționa titularul dreptului pentru pasivitatea prelungită și nejustificată în afirmarea pretențiilor sale. Reglementarea generală de drept comun în privința prescripției extinctive este realizată prin dispozițiile Decretului nr. 167/1954, care statuează că ceea ce se stinge prin prescripție este, după caz, dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită și stabilește regula conform căreia termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care a luat naștere dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În cazul drepturilor de creanță, cum este și cel dedus judecății în prezenta cauză, termenul general de prescripție este de 3 ani, afară de cazul în care, prin dispoziții legale exprese, se stabilesc termene de prescripție speciale. În speță, autoarea reclamantului a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Brașov, str.N.B., soluționată prin Decizia nr. 359 din 23 iulie 2004 emisă de SC R. SRL, prin care s-a dispus restituirea apartamentelor nr. 2, 3 și 4 deținute cu contracte de închiriere și s-au acordat măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 1 înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

În urma demersurilor procesuale ale reclamantului, care a contestat în procedura judiciară atât dispoziția de restituire, cât și valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta a obținut constatarea nulității actului de înstrăinare menționat, prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov. Prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 20 noiembrie 2008, fiind declinată competența de soluționare a cauzei, raportat la valoarea obiectului acesteia (restituirea fructelor civile constând în chiria percepută și nepercepută în sumă de 2.134.242 RON, precum și dobânzile aferente acestei sume, pentru imobilul obiect al restituirii) către Tribunalul Brașov, unde a fost constatată prescripția dreptului la acțiune al reclamantului.

Este evident că cererea dedusă judecății reprezintă o acțiune în pretenții, întemeiată pe un drept de creanță pe care reclamantul pretinde că îl are împotriva pârâților, drept de creanță prescriptibil în condițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică în 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, conform art. 7 alin. (1) din același act normativ. Ceea ce interesează deci, în calcularea termenului de prescripție arătat, este determinarea momentului nașterii dreptului la acțiune, corect analizat și stabilit de instanțele anterioare.

Astfel, întrucât dreptul la restituirea fructelor curge în mod direct din dreptul de proprietate, data dobândirii dreptului de proprietate și, implicit, data nașterii dreptului la acțiune, cu privire la apartamentele nr. 2, 3 și 4 din imobilul în litigiu este reprezentată de data deciziei de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv, 23 iulie 2004. Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „decizia, sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”.

Rezultă că decizia/dispoziția de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere ce atestă restituirea proprietății și care, odată îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun, adică devine act de proprietate în sensul prevederilor C. civ. Nu are niciun fel de relevanță în cauză faptul că decizia de restituire a fost contestată în procedura judiciară, astfel cum rezultă din copia contestației înregistrate pe rolul Tribunalului Brașov, atâta timp cât această procedură nu a fost finalizată și nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească care să anuleze ori să modifice actul administrativ în discuție.

De asemenea, nu prezintă importanță în calcularea termenului de prescripție nici faptul că prin Decizia civilă nr. 459/A din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Brașov (rămasă irevocabilă prin nerecurare, conform mențiunilor existente) a constatat nevalabilitatea titlului statului, întrucât la data pronunțării acestei decizii reclamantul redobândise proprietatea imobilului în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, neputând fi primită teza potrivit căreia dreptul său s-ar fi născut la data constatării, de către instanță, a nevalabilității titlului statului.

Cu privire la apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu reclamantul a dobândit dreptul de proprietate prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov (rămasă definitivă prin neapelare) prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, așa cum în mod corect s-a reținut în fazele procesuale anterioare. Cum acțiunea reclamantului din prezenta cauză a fost înregistrată la data de 20 noiembrie 2008, deci în afara termenului de 3 ani de la data la care acesta redobândise calitatea de proprietar asupra imobilului, dată la care se născuse și dreptul său la acțiune în temeiul prevederilor art. 485 C. civ., rezultă că acest drept era prescris la data introducerii acțiunii.

Față de aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.R.A. împotriva Deciziei nr. 113/Ap din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.