ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7902/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7902/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 9/S din 18 ianuarie

2010, Tribunalul Brașov a respins ca prescrisă acțiunea reclamantului S.R.A.,

în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

SC R. SRL, Municipiul Brașov, prin primar, Comisia Locală de aplicare a Legii

nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Brașov și Comisia Județeană de Aplicare a

Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Brașov.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că cererea dedusă judecății are

caracterul unei acțiuni în pretenții, fiind întemeiată pe un drept de creanță

pe care reclamantul pretinde că îl are împotriva pârâților, întemeiat în fond

pe dispozițiile art. 483 C. civ., potrivit cu care fructele naturale sau

industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se

cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune, și art. 485 C. civ.,

conform căruia posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu

bună-credință; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele,

împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.

Orice drept de

creanță este prescriptibil în condițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, adică în 3 ani, termen care se calculează de la data nașterii

dreptului la acțiune, conform art. 7 alin. (1) din același act normativ, astfel

încât în speță, problema care se pune este aceea a determinării momentului

nașterii dreptului la acțiune, în vederea calculării termenului de prescripție.

Tribunalul a reținut

că restituirea imobilului respectiv către reclamant (cu excepția apartamentului

nr. 1) s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/2001, în urma notificării formulate

de acesta, prin Decizia nr. 359 din 23 iulie 2004 emisă de pârâta SC R. SRL,

dispunându-se restituirea în natură a părții din imobil care nu a fost

înstrăinată (respectiv a apartamentelor nr. 2, 3 și 4), iar pentru terenul

construit și neconstruit aferent acestora s-a dispus restituirea sub forma

dreptului de folosință special prevăzut de O.U.G. nr. 184/2002, dată fiind

calitatea de cetățean străin a persoanei îndreptățite.

În ceea ce privește

apartamentul nr. 1, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent,

deoarece aceasta a fost înstrăinat foștilor chiriași, M.G. și M.T., conform

Legii nr. 112/1995.

S-a reținut, de

asemenea, că reclamantul a atacat în justiție această decizie, exclusiv sub

aspectul nerestituirii în natură a apartamentului nr. 1 și sub aspectul

obligației reclamantului, consemnată în decizie, de a restitui chiriașilor

contravaloarea investițiilor efectuate la apartamentele ocupate de aceștia,

după cum rezultă din copia contestației înregistrate pe rolul Tribunalului

Brașov, precum și că, prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a

Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă prin neapelare, s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat de foștii chiriași

menționați mai sus și s-a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de

proprietate dobândit de aceștia, constatându-se totodată că nu mai au drepturi

locative asupra imobilului.

Așadar, reclamantul

(iar inițial autoarea sa, care a formulat notificarea) a înțeles să urmeze

calea specială a Legii nr. 10/2001 în vederea redobândirii dreptului de

proprietate asupra imobilului.

Dat fiind că

reclamantul a recurs la calea legii speciale, rezultă cu prisosință că situația

juridică creată pin restituirea imobilului este în întregime guvernată de

prevederile Legii nr. 10/2001, nefiind de conceput „combinarea” unor dispoziții

cuprinse în legi speciale cu reglementarea generală.

Potrivit

dispozițiilor art. 25 alin. (4) din acest act normativ, decizia sau, după caz,

dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada

proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui

înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Astfel fiind, cu

privire la apartamentele nr. 2, 3 și 4 din imobil, reclamantul a redobândit

dreptul de proprietate la data emiterii deciziei emise în baza Legii nr.

10/2001, aceasta rămânând definitivă sub acest aspect, care nu a făcut obiectul

contestației, decizia făcând dovada dreptului de proprietate al reclamantului

și constituind titlu executoriu pentru punerea în posesie, potrivit dispoziției

legale citate mai sus.

În aceste condiții,

dreptul reclamantului de a pretinde restituirea fructelor produse de imobil (în

privința apartamentelor nr. 2, 3 și 4), drept care decurge în mod direct din

dreptul de proprietate, s-a născut la data emiterii deciziei, respectiv la data

de 23 iulie 2004.

În ceea ce privește

fructele civile aferente dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 1,

instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a

Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă prin neapelare, s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat de foștii chiriași M.G.

și M.T., s-a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate

dobândit de aceștia și s-a constatat că aceștia nu mai au drepturi locative

asupra imobilului.

În consecință, reclamantul

a redobândit calitatea de proprietar și asupra acestui apartament, dat fiind

că, anterior, respectiv, la data de 23 iulie 2004, se constatase calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, în calitate de moștenitor

al fostei proprietare tabulare, acest act făcând dovada proprietății.

Raportat la faptul că

acțiunea de față a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 20

noiembrie 2008, la mai mult de 3 ani de la data la care reclamantul redobândise

calitatea de proprietar asupra imobilului, dată la care se născuse și dreptul

său la acțiune în virtutea prevederilor art. 485 C. civ., rezultă că acest

drept era prescris la data introducerii acțiunii.

Instanța de fond a

înlăturat susținerea reclamantului potrivit căreia dreptul său la acțiune s-a

născut la data rămânerii definitive a Sentinței civile nr. 4047 din 29 aprilie

2005 a Judecătoriei Brașov, pentru următoarele considerente:

Prin această sentință

a fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta H.S. și

continuată de moștenitorul acesteia, reclamantul din cauza de față, în

contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov prin Primar, SC R. SRL, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M.G. și M.T., și, în consecință, s-a

constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 483 din 7 iunie 1976 a fostului

Comitet Executiv al Consiliului Popular al Județului Brașov, emisă în baza

Decretului nr. 223/1974, de preluare în proprietatea Statului Român a

imobilului înscris în C.F. Brașov, situat în Brașov, str. N.B., s-a dispus

radierea dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de

administrare operativă al pârâtei S.C. R. S.R.L. din cartea funciară indicate

în această sentință și înscrierea dreptului de proprietate, succesiv, în

favoarea reclamantei inițiale și apoi a moștenitorului său - reclamantul de

față - și au fost obligați pârâții M. să lase reclamantului în deplină

proprietate și posesie apartamentul ocupat în imobilul în litigiu, fiind

respinse restul pretențiilor reclamantului.

Prin Decizia civilă

nr. 459/A din 19 decembrie 2005, Tribunalul Brașov a admis apelurile declarate

de Municipiul Brașov, prin primar, și SC R. SRL împotriva sentinței menționate

mai sus, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii cererilor

reclamantului vizând radierea dreptului de proprietate al Statului Român și a

dreptului de administrare al SC R. SRL, înscrierea dreptului de proprietate al

reclamantului și acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții

M.

Această decizie a

rămas irevocabilă prin nerecurare, după cum rezultă din mențiunea aplicată pe

aceasta.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a urmat calea Legii nr.

10/2001 în ceea ce privește restituirea imobilului, astfel că aceasta nu va

putea cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară și nu va avea la

dispoziție acțiunea în revendicare decât după parcurgerea întregii proceduri

prevăzute de actul normativ special.

În consecință, și

instanța de apel a apreciat în același sens, respectiv că redobândirea

dreptului de proprietate al reclamantului și respectiv exercitarea acestuia

este guvernată de Legea nr. 10/2001, ca act normativ special care derogă de la

reglementarea generală.

Față de cele expuse

mai sus, a rezultat că, la data pronunțării deciziei menționate, reclamantul

redobândise proprietatea imobilului în conformitate cu dispozițiile art. 25

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, neputând fi primită teza potrivit căreia

dreptul său s-ar fi născut la data constatării de către instanță a nevalabilității

titlului Statului.

Este de remarcat că

Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor ce fac obiectul său de

reglementare indiferent dacă acestea au fost preluate

cu

fără titlu sau cu titlu

, iar în această din urmă situație, fie acest titlu

valabil sau nevalabil, astfel că, sub aspectul exercitării dreptului de

proprietate asupra imobilelor restituite în temeiul acestei legi, legea nu

distinge după criteriul valabilității sau nevalabilității titlului Statului,

imobilele fiind supuse restituirii în egală măsură.

Cum dreptul

reclamantului de a cere restituirea fructelor civile ale imobilului se naște

direct din dreptul de proprietate, iar reclamantul - respectiv autoarea sa,

care a formulat notificarea și în drepturile căreia reclamantul este subrogat

de drept - a înțeles să supună restituirea acestui drept condițiilor legii

speciale, rezultă că redobândirea proprietății este guvernată de dispozițiile

acestui act normativ și a avut loc în modalitatea arătată mai sus, iar nu la

data constatării, prin hotărâre judecătorească definitivă, a nevalabilității

titlului Statului.

Astfel fiind, rezultă

că acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani de

la data nașterii dreptului la acțiune, excepția invocată în acest sens de pârâți

fiind întemeiată.

Față de aceste

considerente, în baza art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958 raportate la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor publice, SC R. SRL și Municipiul Brașov prin

Primar, și, în consecință, a respins acțiunea civilă formulată și precizată de

reclamantul S.R.A., prin mandatar S.F.G., în contradictoriu cu pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC R. SRL, Municipiul Brașov prin

Primar, Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria

Brașov și Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă

Prefectura Brașov, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel reclamantul S.R.A. arătând că la momentul emiterii

Deciziei nr. 359 din 23 iulie 2004 se prezumă că titlul cu care a trecut

imobilul în proprietatea Statului Român este unul valabil și, pe cale de

consecință, se prezumă și faptul că statul ar fi un posesor de bună-credință,

iar reclamantul trebuia să răstoarne aceste prezumții făcând dovada contrarie -

ceea ce s-a și întâmplat.

Dreptul reclamantului

de a solicita restituirea fructelor nu se născuse la acel moment din două

motive: pe de-o parte reclamantul a contestat sub mai multe aspecte această

decizie în care se menționa titlul valabil al statului, după cum se poate

observa din contestația depusă la dosar, împrejurare în care nu putea solicita

nici măcar fructele ulterioare emiterii ei.

Prin Decizia civilă

nr. 459/A din 19 decembrie 2005 definitivă și irevocabilă pronunțată de

Tribunalul Brașov, s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului.

Astfel, de la acest

moment - 19 decembrie 2005 - nu numai că avem de-a face cu un titlu nul

absolut, ci și cu un posesor care nu a fost niciodată de bună-credință.

Este adevărat că

dreptul reclamantului de creanță este prescriptibil în termenul de 3 ani, însă

acest termen a început să curgă de la momentul rămânerii definitive a Deciziei

459/A din 19 decembrie 2005, întrucât atunci s-a născut dreptul reclamantului

de a solicita restituirea fructelor. Reclamantul a introdus acțiunea în

termenul legal, conform mențiunii că cererea de chemare în judecată a fost

depusă la data de 16 decembrie 2008.

De asemenea,

împotriva hotărârii primei instanțe a formulat apel și pârâtul Municipiul

Brașov, prin Primar, însă ulterior, această parte a renunțat la judecarea

apelului.

Prin Decizia civilă

nr. 113/Ap din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reținând că pretențiile

din acțiunea dedusă judecății sunt prescriptibile în termenul general de prescripție

de 3 ani iar instanța de fond în mod corect a apreciat că acest termen începe

să curgă la data emiterii deciziei în temeiul Legii nr. 10/2001 din 23 iulie

2004 (în ceea ce privește apartamentele nr. 2, 3 și 4).

În ceea ce privește

apartamentul nr. 1, dreptul de a pretinde restituirea fructelor civile s-a

născut la data constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.

X/1997 prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei

Brașov.

Potrivit art. 7 din

Decizia nr. 167/1958 prescripția începe să curgă de la data la care se naște

dreptul material la acțiune, iar în aprecierea concretă a acestui moment

instanța trebuie să determine data la care reclamantul putea cere restituirea

fructelor produse de imobilul proprietatea sa.

Întrucât dreptul la

restituirea fructelor curge direct din dreptul de proprietate, în mod corect

prima instanță a reținut că data dobândirii dreptului de proprietate al

reclamantului asupra apartamentelor nr. 2, 3 și 4 din imobil este data emiterii

deciziei de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv data de 23 iulie

2004.

Cu privire la

apartamentul nr. 1, reclamantul a solicitat instanței constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, nulitate ce a fost dispusă prin Sentința civilă nr. 8699 din 18

octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov rămasă definitivă prin neapelare, iar de

la data pronunțării acestei hotărâri reclamantul a redobândit calitatea de

proprietar și cu privire la acest apartament.

Motivul de apel

potrivit căruia termenul de prescripție curge de la data rămânerii definitive a

Sentinței civile nr. 4047 din 29 aprilie 2005 a Judecătoriei Brașov nu poate fi

reținut deoarece prin această hotărâre, astfel cum a fost modificată în apel

prin Decizia civilă nr. 459 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Brașov au fost

respinse cererile reclamantului vizând radierea dreptului de proprietate al

Statului Român și a dreptului de administrare al SC R. SRL și înscrierea

dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară pe considerentul

că reclamantul a urmat calea Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește restituirea

imobilului.

Prin urmare, în mod

corect prima instanță a apreciat că redobândirea dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu de către reclamant s-a realizat în temeiul Legii

nr. 10/2001, prin decizia emisă de unitatea deținătoare cu privire la

apartamentele nr. 2, 3 și 4 și prin Sentința civilă nr. 8699/2004 a

Tribunalului Brașov în ceea ce privește apartamentul nr. 1 din imobil.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul S.R.A., arătând că acțiunea a fost

introdusă în termenul legal de prescripție raportat la data nașterii dreptului

la restituirea fructelor, respectiv, la momentul rămânerii definitive a Deciziei

civile nr. 459/A din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Brașov, instanța de apel

reținând în mod greșit că data dobândirii dreptului de proprietate este data

emiterii decizie de restituire (23 iulie 2004).

Constatarea calității

de proprietar și constatarea nevalabilității titlului statului s-a făcut prin

Decizia civilă nr. 459 din 19 decembrie 2005, astfel încât termenul de

prescripție atât pentru apartamentele nr. 2, 3 și 4 (față de care s-a dispus

restituirea prin Decizia nr. 359 din 23 iulie 2004 emisă de SC R. SRL, decizie

contestată în prezent în instanță, dar a cărei judecată este suspendată) cât și

pentru apartamentul nr. 1 (față de care s-a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a

Judecătoriei Brașov) se calculează începând cu această dată.

Reclamantul mai arată

că nu se poate reține că dreptul material la acțiune s-ar fi născut la data

emiterii deciziei de către entitatea învestită cu soluționarea notificării,

întrucât, pe de o parte, această decizie este în prezent contestată în

procedura judiciară, iar pe de altă parte, la acel moment exista încă prezumția

de titlu valabil și de bună-credință a Statului Român, răsturnată ulterior prin

Decizia nr. 459 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Brașov.

Nici raportarea

instanțelor la Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei

Brașov nu este corectă, întrucât prin hotărârea evocată s-a constatat doar

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 1,

lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie fiind dispusă prin Decizia

nr. 459 din 19 decembrie 2005.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele argumente:

Prescripția

extinctivă reprezintă mijlocul de stingere a dreptului la acțiune în sens

material, ca urmare a neexecutării lui în intervalul de timp prevăzut de lege,

respectiv, privarea titularului unui drept subiectiv de a-și valorifica dreptul

său prin intermediul instanțelor judecătorești, ca efect al pasivității în

exercitarea acelui drept, dincolo de termenul pe care legea îl consacră în

acest scop.

Funcția prescripției

extinctive rezidă astfel, pe de o parte, în aceea de a asigura stabilitatea și

securitatea circuitului juridic civil, întrucât atâta timp cât un drept

subiectiv nu este exercitat, iar obligația corelativă nu este îndeplinită,

asupra existenței și valabilității dreptului, respectiv, a obligației, există o

oarecare incertitudine, iar pe de altă parte, în a sancționa titularul

dreptului pentru pasivitatea prelungită și nejustificată în afirmarea

pretențiilor sale.

Reglementarea

generală de drept comun în privința prescripției extinctive este realizată prin

dispozițiile Decretului nr. 167/1954, care statuează că ceea ce se stinge prin

prescripție este, după caz, dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea

silită și stabilește regula conform căreia termenul de prescripție începe să

curgă din momentul în care a luat naștere dreptul la acțiune sau dreptul de a

cere executarea silită.

În cazul drepturilor

de creanță, cum este și cel dedus judecății în prezenta cauză, termenul general

de prescripție este de 3 ani, afară de cazul în care, prin dispoziții legale

exprese, se stabilesc termene de prescripție speciale.

În speță, autoarea

reclamantului a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 solicitând

restituirea în natură a imobilului situat în Brașov, str.N.B., soluționată prin

Decizia nr. 359 din 23 iulie 2004 emisă de SC R. SRL, prin care s-a dispus

restituirea apartamentelor nr. 2, 3 și 4 deținute cu contracte de închiriere și

s-au acordat măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 1 înstrăinat în baza

Legii nr. 112/1995.

În urma demersurilor

procesuale ale reclamantului, care a contestat în procedura judiciară atât

dispoziția de restituire, cât și valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta a obținut

constatarea nulității actului de înstrăinare menționat, prin Sentința civilă

nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov.

Prezenta cerere a

fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 20 noiembrie 2008,

fiind declinată competența de soluționare a cauzei, raportat la valoarea

obiectului acesteia (restituirea fructelor civile constând în chiria percepută

și nepercepută în sumă de 2.134.242 RON, precum și dobânzile aferente acestei

sume, pentru imobilul obiect al restituirii) către Tribunalul Brașov, unde a

fost constatată prescripția dreptului la acțiune al reclamantului.

Este evident că

cererea dedusă judecății reprezintă o acțiune în pretenții, întemeiată pe un

drept de creanță pe care reclamantul pretinde că îl are împotriva pârâților,

drept de creanță prescriptibil în condițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, adică în 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, conform art.

7 alin. (1) din același act normativ.

Ceea ce interesează

deci, în calcularea termenului de prescripție arătat, este determinarea

momentului nașterii dreptului la acțiune, corect analizat și stabilit de

instanțele anterioare.

Astfel, întrucât

dreptul la restituirea fructelor curge în mod direct din dreptul de

proprietate, data dobândirii dreptului de proprietate și, implicit, data

nașterii dreptului la acțiune, cu privire la apartamentele nr. 2, 3 și 4 din

imobilul în litigiu este reprezentată de data deciziei de restituire în temeiul

Legii nr. 10/2001, respectiv, 23 iulie 2004.

Potrivit art. 25

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „decizia, sau, după caz, dispoziția de

aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei

îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și

constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară”.

Rezultă că

decizia/dispoziția de aprobare a restituirii în natură este un act

administrativ de putere ce atestă restituirea proprietății și care, odată

îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu

de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun, adică devine act de

proprietate în sensul prevederilor C. civ.

Nu are niciun fel de

relevanță în cauză faptul că decizia de restituire a fost contestată în

procedura judiciară, astfel cum rezultă din copia contestației înregistrate pe

rolul Tribunalului Brașov, atâta timp cât această procedură nu a fost

finalizată și nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească care să anuleze

ori să modifice actul administrativ în discuție.

De asemenea, nu

prezintă importanță în calcularea termenului de prescripție nici faptul că prin

Decizia civilă nr. 459/A din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Brașov (rămasă

irevocabilă prin nerecurare, conform mențiunilor existente) a constatat

nevalabilitatea titlului statului, întrucât la data pronunțării acestei decizii

reclamantul redobândise proprietatea imobilului în conformitate cu dispozițiile

art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, neputând fi primită teza potrivit

căreia dreptul său s-ar fi născut la data constatării, de către instanță, a

nevalabilității titlului statului.

Cu privire la

apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu reclamantul a dobândit dreptul de

proprietate prin Sentința civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei

Brașov (rămasă definitivă prin neapelare) prin care s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, așa cum în mod corect s-a reținut în fazele procesuale anterioare.

Cum acțiunea

reclamantului din prezenta cauză a fost înregistrată la data de 20 noiembrie

2008, deci în afara termenului de 3 ani de la data la care acesta redobândise

calitatea de proprietar asupra imobilului, dată la care se născuse și dreptul

său la acțiune în temeiul prevederilor art. 485 C. civ., rezultă că acest drept

era prescris la data introducerii acțiunii.

Față de aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.R.A. împotriva Deciziei nr. 113/Ap

din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.