ÎCCJ, decizie (scj.ro #82865)

Bunuri res genera . Acțiune în revendicare mobiliară. Condiții de admisibilitate Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte Index alfabetic: acțiune în revendicare mobiliară - contract furnizare - bunuri res genera C. com., art. 46 C. civ., art. 1300 În cazul unei acțiuni în revendicare mobiliară ce vizează un bun ce trebuia individualizat prin măsurare, existența contractului și a facturii fiscale nu este suficientă pentru dovada dreptului de proprietate al cumpărătoarei, întrucât obiectul prestației îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra unui res genera, caz particular în care translația proprietății are loc prin individualizare conform art. 1300 C. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3840 din 8 noiembrie 2013 Notă : * În decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil Prin cererea înregistrată la nr. xx92/62/2009 din 8 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Brașov, Secția comercială și de contencios administrativ, reclamanta SC S. SA Brașov a chemat-o în judecată pe pârâta Comuna V. - prin primar și a solicitat ca instanța să o oblige pe pârâtă în principal la predarea în deplină posesie și proprietate a masei lemnoase în cantitate de 10.002 mc din trupul Ciuma, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic, conform celor asumate în art. III pct. 3 din contractul de furnizare a masei lemnoase pe picior nr. 2117 din 17 noiembrie 1999. În subsidiar, reclamanta a solicitat, pentru situația în care aducerea la îndeplinire a obligației arătate la petitul 1 nu este posibilă, ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 800.160 Ron, reprezentând contravaloarea a 10.002 mc.

de masă lemnoasă, cu titlu de daune-interese compensatorii conform art. 1082 C. civ. A solicitat cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că pârâta și-a asumat obligația de a preda masa lemnoasă precizată în petitul acțiunii cu titlu de dare în plată pentru lucrarea de gaz executată de reclamantă în temeiul contractului nr. 475 din 23 martie 1997 și al actului adițional din 15.07.2002, rațiunea operațiunii de dare în plată fiind lipsa resurselor financiare pentru plata lucrărilor executate. A susținut reclamanta că transferul dreptului de proprietate a avut loc la data contractului și că pârâta nu și-a onorat obligația asumată, obligând-o pe reclamantă să promoveze prezenta acțiune în conformitate cu dispozițiile art. 1020 - 1021, raportat la dispozițiile art. 1075 C. civ.

Cererea este întemeiată în drept și pe dispozițiile art. 480 , art.1082 și art. 1124 C. civ. La 9 noiembrie 2009, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția de netimbrare a acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția de necompetență materială a Secției comerciale și de contencios administrativ a tribunalului, fiind vorba de drepturi civile. Pârâta s-a apărat și pe fondul cererii, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată. Prin încheierea de ședință de la 7 decembrie 2009 s-a admis excepția necompetenței funcționale a completului de judecată și cauza a fost înaintată pentru a fi repartizată unui complet specializat în soluționarea cauzelor comerciale. Cauza a fost înregistrată sub nr. xx17/62/2009 la 8 decembrie 2009 pe rolul aceleiași instanțe.

La termenul din 19 octombrie 2010, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, la termenul din 23 noiembrie 2010 fiind respinsă excepția autorității de lucru judecat. Prin sentința civilă nr. 1764/C din 9 decembrie 2010, Tribunalul Brașov, Secția comercială și de contencios administrativ a admis excepția prescripției dreptului la acțiune. A respins ca nefondată acțiunea în revendicare mobiliară și ca prescrisă acțiunea în pretenții reprezentând daune-interese compensatorii. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea în revendicare mobiliară este nefondată, întrucât reclamanta nu este proprietara bunului revendicat, întrucât, fiind vorba despre o masă lemnoasă, bunul trebuia individualizat prin măsurarea și marcarea arborilor, transferul dreptului de proprietate operând doar la individualizare.

În ceea ce privește cererea subsidiară în pretenții, prima instanță a apreciat că dreptul la acțiune este prescris, întrucât în contractul de furnizare nr. 2117 din 17 noiembrie 1999 nu s-a prevăzut un termen pentru executarea obligațiilor, caz în care, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. A apreciat incidente dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Prin decizia nr. 107/Ap din 30 noiembrie 2011, Curtea de Apel Brașov, Secția comercială a respins apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond. Prin decizia nr. 4380 din 7 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia nr. 107/Ap din 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel Brașov, Secția comercială și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de casare a apreciat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 297 alin. (2) C.proc.civ., în sensul că, deși a reținut corect că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de obiect a acțiunii, trebuia să anuleze hotărârea primei instanțe și să rețină procesul spre rejudecare, nu să respingă apelul. În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. xx17/62/2009* la 20 decembrie 2012 pe rolul Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Prin decizia civilă nr. 9/Ap din 19 februarie 2013, instanța de apel de rejudecare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a admis apelul reclamantei, a anulat sentința de fond și a reținut cauza spre soluționare în fond.

Prin decizia civilă nr. 19/Ap din 19 martie 2013, pronunțată în același dosar, instanța de rejudecare a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei. Pentru a decide astfel, instanța a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., este ținută a se pronunța prioritar cu privire la excepțiile invocate. A apreciat că nu se susține excepția lipsei de obiect, întrucât acțiunea are ca obiect predarea masei lemnoase obținute de reclamantă în baza contractului nr. 2117 din 16 noiembrie 1997 și plata de daune-interese. A apreciat că nu se susțin excepția autorității de lucru judecat și excepția puterii de lucru judecat, întrucât între judecățile din cele două dosare invocate nu există identitate de obiect.

Din această perspectivă, instanța de rejudecare a apreciat că reclamanta are interes în promovarea acțiunii de față, interesul fiind născut, legitim și actual, întrucât vizează predarea efectivă a bunurilor date în plată. Pe fondul cauzei, instanța de rejudecare a luat act de precizările făcute de reclamantă cu privire la incidența dispozițiilor art. 480 C. civ. și, conform principiului disponibilității, a constatat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare. Pe cale de consecință, a apreciat că această acțiune nu întrunește condițiile art. 1909 C. civ., reclamanta nefiind proprietarul bunurilor, întrucât bunurile nu au fost individualizate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1300 C. civ.

În ceea ce privește actele de punere în valoare nr. 185 și 186 din 31 august 2006, instanța a reținut că acestea au vizat exploatarea unei cantități de masă lemnoasă care nu face obiectul litigiului, așadar acestea nu valorează punere în posesie. De asemenea, a reținut că nedepunerea de către pârâtă a studiului silvopastoral nu are relevanță sub aspectul revendicării masei lemnoase, constituind cel mult un motiv pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, aspecte ce nu fac obiectul acțiunii. Relativ la emiterea facturii aferente contractului, instanța a reținut că aceasta nu constituie o dovadă a dreptului de proprietate, câtă vreme nu au avut loc cântărirea, numărarea, individualizarea și predarea bunului în condițiile art. 1300 C. civ., fiind lipsite de relevanță sub același aspect recunoașterile pârâtei la interogatoriu cu privire la compensarea datoriilor dintre părți.

În privința cererii de acordare a daunelor-interese, instanța de rejudecare a reținut incidența dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și a apreciat că termenul de trei ani a fost depășit față de data formulării acțiunii, de data încheierii contractului și de data emiterii actelor de punere în valoare. A apreciat că nu au fost încălcate prevederile art. 6 alin. 1 din CEDO și nici cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât reclamanta nu este proprietara lucrului dat în plată, iar masa lemnoasă nu s-a aflat niciodată în posesia sa, dreptul său de proprietate nefiind justificat față de dispozițiile art. 1300 C. civ. Împotriva deciziei nr. 10/Ap, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 28 mai 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului, reclamanta a făcut o prezentare a situației de fapt pe care s-a grefat litigiul părților și a susținut în primul rând că instanța de fond și instanța de apel au reținut o situație de fapt contrară clauzelor stipulate între părți. Sub acest aspect, reclamanta a evocat actele de punere în valoare nr. 185 și 186 din 2006, în baza cărora pretinde că a exploatat cantitatea lemnoasă la care fac referire aceste acte și a susținut că în mod greșit a reținut instanța de rejudecare că acestea nu au fost emise în derularea contractului, câtă vreme niciuna dintre părți nu a contestat acest lucru, iar intimata nu a făcut dovada existenței între părți a unui alt raport juridic. Pe cale de consecință, a susținut reclamanta, în mod greșit s-a considerat că în cauză a intervenit prescripția.

A doua critică vizează faptul că instanța de judecată a golit de conținut atât acțiunea în revendicare mobiliară, cât și pe cea în pretenții contractuale. A susținut că, prin soluția pronunțată, s-ar ajunge ca reclamanta să fie păgubită de două ori, o dată prin neplata lucrărilor efectuate și o dată prin nerespectarea de către intimată a obligațiilor contractuale. În cadrul acestei critici, reclamanta a susținut că instanțele au ignorat faptul că, la momentul încheierii contractului, intimata a emis factură pentru marfa vândută, care reprezintă ,,masă lemnoasă pe picior – rășinoase conform contractului nr. 2117 din 16 noiembrie 1999”, fiind respectate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 82/1991 la completarea facturii.

A apreciat ca relevantă și recunoașterea făcută de intimată la interogatoriu și, având în vedere actele dosarului, a conchis că sunt întrunite condițiile pentru exercitarea unei acțiuni reale de revendicare mobiliară, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. A treia critică este formulată de reclamantă „din punct de vedere procedural” și se întemeiază pe susținerea că dreptul de proprietate al reclamantei trebuie analizat prin prisma art. 6 din CEDO și a art. 1 din Protocolul nr. 1. A arătat reclamanta că România a fost sancționată printr-o multitudine de hotărâri pronunțate de CEDO, ceea ce conduce la concluzia că nu se aplică pe teritoriul României acele dispoziții comunitare care se referă la dreptul de proprietate.

A arătat că, atunci când dreptul revendicat este unul cu caracter civil, ca în speță, art. 6 alin. 1 din CEDO constituie o lex specialis comparativ cu art. 13. În ceea ce privește pretinsa încălcare a art.1 din Protocolul nr. 1, a evocat prevederile acestui articol, a definit dreptul de proprietate și i-a subliniat caracteristicile și prerogativele conferite și a susținut că instanța de apel a analizat în mod trunchiat aceste aspecte, încălcând dispozițiile art. 261 alin. (5) C.pr.civ. privind motivarea în fapt și drept a hotărârii pronunțate. A patra critică vizează admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. În cadrul acestui motiv de recurs, reclamanta a definit acțiunea în revendicare, i-a subliniat caracterele juridice și a susținut că instanțele de judecată au apreciat în mod greșit raportul obligațional dedus judecății.

Astfel, reclamanta a evocat HCL nr. 5/2000 prin care pârâta și-a recunoscut datoria, a evocat contractul de dare în plată și factura în care se menționează că marfa a fost vândută și a susținut că în mod nereal a reținut instanța de apel că actele de punere în valoare nr. 185 și 186 vizează o cantitate de masă lemnoasă care nu are legătură cu obiectul litigiului de față, după cum în mod nereal a reținut că nedepunerea studiului silvopastoral de către intimata nu are importanță sub aspectul revendicării. Ultima critică vizează, în opinia reclamantei, un aspect de nelegalitate, anume ignorarea dispozițiilor legale care prevăd că înregistrarea în contabilitatea ambelor părți a facturii fiscale reprezintă mijlocul de înregistrare a tranzacției.

În cadrul acestei critici, reclamanta a susținut că factura este un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, că nu are valoare de act juridic și de aceea nu trebuie să îndeplinească cerințele art. 948 C. civ. Raportat la definiția juridică a facturii fiscale, reclamanta a susținut că a devenit proprietara cantității de 20.000 mc de material lemnos la momentul emiterii acestei facturi. Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 312, raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La 23 septembrie 2013, pârâta a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de motivele de recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru următoarele considerente: Prima critică este nefondată.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că reclamanta critică în esență aprecierea pe care instanța de apel a făcut-o în legătură cu două înscrisuri, respectiv cu actele de punere în valoare nr. 185 și 186 din 31 august 2006, ceea ce nu se subsumează nici unuia din motivele de recurs prevăzut de art. 304 C.proc.civ. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, legat de interpretarea care ar trebui dată de instanță acelor înscrisuri, reclamanta invocă în realitate, în mod implicit, desigur, un motiv de întrerupere a cursului prescripției prin recunoaștere ori printr-un act începător de executare, motiv de întrerupere ignorat de instanțe și care a condus la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune cu încălcarea prevederilor art. 16 alin. 1 lit. a) sau lit. c) din Decretul nr. 167/1958.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că această critică trebuie luată în analiză, întrucât se subsumează, într-adevăr, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.. Critica este apreciată ca nefondată și dacă s-ar pleca de la ipoteza propusă de reclamantă, întrucât termenul de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, ar începe să curgă de la 31 august 2006, data pretinsei întreruperi a cursului prescripției, conform art. 17 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 167/1958 și s-ar împlini la 31 august 2009, cererea de chemare în judecată fiind formulată peste acest termen, respectiv la 7 octombrie 2009 (…). A doua critică este nefondată.

Din argumentele aduse în susținerea acesteia se constată că reclamanta critică în realitate neluarea în seamă de către instanță a unei facturi emise cu respectarea cerințelor Legii nr. 82/1991, a recunoașterii făcute de pârâtă la interogatoriu și a înscrisurilor depuse la dosar, dovezi care, susține reclamanta, probează calitatea sa de proprietar al bunurilor revendicate. Așa cum Înalta Curte a reținut în considerentele prin care a răspuns primei critici, aprecierea probatoriului, făcută de instanța a cărei hotărâre este recurată, nu constituie o critică de nelegalitate și nu se subsumează niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Aceleași considerente sunt apreciate de Înalta Curte ca valabile și în legătură cu cea de a patra critică, cu sublinierea că, deși strict formal reclamanta a invocat aprecierea greșită a raportului obligațional de către instanțe (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.), în realitate ceea ce se critică este aprecierea și valorificarea de către instanță a probatoriului administrat. A treia critică este nefondată. Reclamanta face trimitere la încălcarea de către instanța de rejudecare a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și susține, implicit, că hotărârea recurată nu este motivată în fapt și în drept sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 6 par.1 din CEDO și ale art. 1 din Protocolul nr. 1. Acest motiv de recurs, care este în realitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., este neîntemeiat. Înalta Curte reține că în decizia recurată s-a făcut o referire, sintetică, e adevărat, dar argumentată, la temeiurile juridice invocate de reclamantă, apreciindu-se că nu poate fi vorba despre încălcarea dispozițiilor legale precitate, câtă vreme reclamanta nu este proprietarul bunurilor, nu s-a aflat în posesia acestora, iar dreptul său nu este justificat față de dispozițiile art. 1300 C. civ. Aceste considerente ale instanței de apel de rejudecare nu au fost criticate de către reclamantă, care nu a contestat nici aplicarea de către instanțe a dispozițiilor art. 1300 din Codul civil de la 1864 și nici nu a probat că a avut loc o individualizare a lui res genera , individualizare care, subsecventă dării în plată cu efect translativ de proprietate similar vânzării, să fi marcat momentul transferului proprietății și să îi fi conferit calitatea de proprietar, condiție sine-qua-non pentru exercitarea acțiunii în revendicare.

Ultima critică este nefondată. Susținerile cu privire la natura juridică a facturii fiscale, la deosebirile dintre factura fiscală și actul juridic sunt corecte. În condițiile art. 46 C. com., aplicabil raportului juridic dintre părți conform principiului tempus regis actum , nimic nu s-ar opune ca proba obligațiilor comerciale și a drepturilor ce decurg din acestea să se facă, de principiu, inclusiv cu facturi fiscale. În speță, însă, existența contractului și a facturii fiscale nu este suficientă pentru dovada dreptului de proprietate al reclamantei, întrucât obiectul prestației îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra unui res genera , caz particular în care translația proprietății are loc prin individualizare conform art. 1300 C. civ., iar dovada acestei operații nu a fost făcută.

Toate aceste considerente au fundamentat convingerea Înaltei Curți că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., de aceea recursul a fost respins ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ. În temeiul art. 316, raportat la art. 298 și la art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, cheltuieli efectuate în recurs.