ÎCCJ, decizie (scj.ro #82865)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82865) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Bunuri

res

genera

.

Acțiune în revendicare mobiliară. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în revendicare mobiliară

- contract furnizare

-

bunuri

res genera

C.

com., art. 46

C.

civ., art. 1300

În

cazul unei acțiuni în revendicare mobiliară ce vizează un bun ce

trebuia individualizat prin măsurare, existența contractului și

a facturii fiscale nu este suficientă pentru dovada dreptului de

proprietate al cumpărătoarei, întrucât obiectul prestației îl

constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra unui res genera, caz

particular în care translația proprietății are loc prin

individualizare conform art. 1300 C. civ.

Secția a II-a civilă,

Decizia

nr. 3840 din 8 noiembrie  2013

Notă

: * În decizie au fost avute în

vedere dispozițiile din vechiul Cod civil

Prin

cererea înregistrată la nr. xx92/62/2009 din 8 octombrie 2009 pe rolul

Tribunalului Brașov, Secția comercială și de contencios

administrativ, reclamanta SC S. SA Brașov a chemat-o în judecată pe

pârâta Comuna V. - prin primar și a solicitat ca instanța să o

oblige pe pârâtă în principal la predarea în deplină posesie și

proprietate a masei lemnoase în cantitate de 10.002 mc din trupul Ciuma, atât

din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic, conform

celor asumate în art. III pct. 3 din contractul de furnizare a masei lemnoase

pe picior nr. 2117 din 17 noiembrie 1999. În subsidiar, reclamanta a solicitat,

pentru situația în care aducerea la îndeplinire a obligației

arătate la petitul 1 nu este posibilă, ca pârâta să fie

obligată la plata sumei de 800.160 Ron, reprezentând contravaloarea a

10.002 mc. de masă lemnoasă, cu titlu de daune-interese compensatorii

conform art. 1082 C. civ. A solicitat cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că

pârâta și-a asumat obligația de a preda masa lemnoasă precizată

în petitul acțiunii cu titlu de dare în plată pentru lucrarea de gaz

executată de reclamantă în temeiul contractului nr. 475 din 23 martie

1997 și al actului adițional din 15.07.2002, rațiunea

operațiunii de dare în plată fiind lipsa resurselor financiare pentru

plata lucrărilor executate.

A

susținut reclamanta că transferul dreptului de proprietate a avut loc

la data contractului și că pârâta nu și-a onorat obligația

asumată, obligând-o pe reclamantă să promoveze prezenta

acțiune în conformitate cu dispozițiile art. 1020 - 1021, raportat la

dispozițiile art. 1075 C. civ.

Cererea

este întemeiată în drept și pe dispozițiile art. 480 , art.1082

și art. 1124 C. civ.

La 9

noiembrie 2009, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția

de netimbrare a acțiunii, excepția prescripției dreptului la

acțiune și excepția de necompetență materială a

Secției comerciale și de contencios administrativ a tribunalului,

fiind vorba de drepturi civile.

Pârâta

s-a apărat și pe fondul cererii, solicitând respingerea  acesteia ca

neîntemeiată.

Prin

încheierea de ședință de la 7 decembrie 2009 s-a admis

excepția necompetenței funcționale a completului de

judecată și cauza a fost înaintată pentru a fi repartizată

unui complet specializat în soluționarea cauzelor comerciale.

Cauza a

fost înregistrată sub nr. xx17/62/2009 la 8 decembrie 2009 pe rolul

aceleiași instanțe.

La

termenul din 19 octombrie 2010, pârâta a invocat excepția

autorității de lucru judecat și excepția lipsei de interes

în promovarea acțiunii, la termenul din 23 noiembrie 2010 fiind

respinsă excepția autorității de lucru judecat.

Prin

sentința civilă nr. 1764/C din 9 decembrie 2010, Tribunalul

Brașov, Secția comercială și de contencios administrativ a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune. A  respins ca

nefondată acțiunea în revendicare mobiliară și ca

prescrisă acțiunea în pretenții reprezentând daune-interese

compensatorii.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că

acțiunea în revendicare mobiliară este nefondată, întrucât

reclamanta nu este proprietara bunului revendicat, întrucât, fiind vorba despre

o masă lemnoasă, bunul trebuia individualizat prin măsurarea

și marcarea arborilor, transferul dreptului de proprietate operând doar la

individualizare.

În

ceea ce privește cererea subsidiară  în pretenții, prima

instanță a apreciat că dreptul la acțiune este prescris,

întrucât în contractul de furnizare nr. 2117 din 17 noiembrie 1999 nu s-a

prevăzut un termen pentru executarea obligațiilor, caz în care,

conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe

să curgă de la data nașterii raportului de drept. A apreciat

incidente dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Prin

decizia nr. 107/Ap din 30 noiembrie 2011, Curtea de Apel Brașov, Secția

comercială a respins apelul declarat de reclamantă împotriva

hotărârii instanței de fond.

Prin

decizia nr. 4380 din 7 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul declarat de

reclamantă, a casat decizia nr. 107/Ap din 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel Brașov, Secția comercială și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța

de casare a apreciat că instanța de apel a încălcat  prevederile

art. 297 alin. (2) C.proc.civ., în sensul că, deși a reținut

corect că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra

excepției lipsei de obiect a acțiunii, trebuia să anuleze

hotărârea primei instanțe și să rețină procesul

spre rejudecare, nu să respingă apelul.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. xx17/62/2009* la 20

decembrie 2012 pe rolul Curții de Apel Brașov, Secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Prin

decizia civilă nr. 9/Ap din 19 februarie 2013, instanța de apel de

rejudecare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a admis apelul reclamantei, a anulat sentința de fond și a reținut

cauza spre soluționare în fond.

Prin

decizia civilă nr. 19/Ap din 19 martie 2013, pronunțată în

același dosar, instanța de rejudecare a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune și a respins

acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei.

Pentru

a decide astfel, instanța a apreciat că, potrivit dispozițiilor

art. 137 C. proc. civ., este ținută a se pronunța prioritar cu

privire la excepțiile invocate.

A

apreciat că nu se susține excepția lipsei de obiect, întrucât

acțiunea are ca obiect predarea masei lemnoase obținute de

reclamantă în baza contractului nr. 2117 din 16 noiembrie 1997 și

plata de daune-interese.

A

apreciat că nu se susțin excepția autorității de lucru

judecat și excepția puterii de lucru judecat, întrucât între

judecățile din cele două dosare invocate nu există

identitate de obiect.

Din

această perspectivă, instanța de rejudecare a apreciat că

reclamanta are interes în promovarea acțiunii de față, interesul

fiind născut, legitim și actual, întrucât vizează predarea

efectivă a bunurilor date în plată.

Pe

fondul cauzei, instanța de rejudecare a luat act de precizările

făcute de reclamantă cu privire la incidența dispozițiilor

art. 480 C. civ. și, conform principiului disponibilității, a

constatat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în

revendicare. Pe cale de consecință, a apreciat că această

acțiune nu întrunește condițiile art. 1909 C. civ., reclamanta nefiind  proprietarul bunurilor, întrucât bunurile nu au fost

individualizate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1300 C. civ.

În ceea

ce privește actele de punere în valoare nr. 185 și 186 din 31 august

2006, instanța a reținut că acestea au vizat  exploatarea unei

cantități de masă lemnoasă care nu face obiectul

litigiului, așadar  acestea nu valorează punere în posesie.

De

asemenea, a reținut că nedepunerea de către pârâtă a

studiului silvopastoral

nu are relevanță sub aspectul

revendicării masei lemnoase, constituind cel mult un motiv pentru

neexecutarea obligațiilor contractuale, aspecte ce nu fac obiectul

acțiunii.

Relativ

la emiterea facturii aferente contractului, instanța a reținut

că aceasta nu constituie o dovadă a dreptului de  proprietate,

câtă vreme nu au avut loc cântărirea, numărarea,

individualizarea și predarea bunului în condițiile art. 1300 C. civ., fiind lipsite de relevanță sub același aspect recunoașterile

pârâtei la interogatoriu cu privire la compensarea datoriilor dintre

părți.

În privința

cererii de acordare a daunelor-interese, instanța de rejudecare a

reținut incidența dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul

nr. 167/1958 și a apreciat că termenul de trei ani a fost

depășit față de data formulării acțiunii, de data

încheierii contractului și de data emiterii actelor de punere în valoare.

A

apreciat că nu au fost încălcate prevederile art. 6 alin. 1 din CEDO

și nici cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât reclamanta nu este

proprietara lucrului dat în plată, iar masa lemnoasă nu s-a aflat

niciodată în posesia sa, dreptul său de proprietate nefiind

justificat față de dispozițiile art. 1300 C. civ.

Împotriva

deciziei nr. 10/Ap, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza

fiind înregistrată sub același număr unic la 28 mai 2013 pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a

II-a civilă.

În

motivarea recursului, reclamanta a făcut o prezentare a situației de

fapt pe care s-a grefat litigiul părților și a susținut în

primul rând că instanța de fond și instanța de apel au

reținut  o situație de fapt contrară clauzelor stipulate între

părți.

Sub

acest aspect, reclamanta a evocat actele de punere în valoare nr. 185 și

186 din 2006, în baza cărora pretinde că a exploatat cantitatea

lemnoasă la care fac referire aceste acte și a susținut că

în mod greșit a reținut instanța de rejudecare că acestea

nu au fost emise în derularea contractului, câtă vreme niciuna dintre

părți nu a contestat acest lucru, iar intimata nu a făcut dovada

existenței între părți a unui alt raport juridic.

Pe cale

de consecință, a susținut reclamanta, în mod greșit s-a

considerat că în cauză a intervenit prescripția.

A doua

critică vizează faptul că instanța de judecată a golit

de conținut atât acțiunea în revendicare mobiliară, cât și

pe cea în pretenții contractuale.

A

susținut că, prin soluția pronunțată, s-ar ajunge ca

reclamanta să fie păgubită de două ori, o dată prin

neplata  lucrărilor efectuate și o dată prin nerespectarea de

către intimată a obligațiilor contractuale.

În

cadrul acestei critici, reclamanta a susținut că instanțele au

ignorat faptul că, la momentul încheierii contractului, intimata a emis

factură pentru marfa vândută, care reprezintă ,,masă

lemnoasă pe picior – rășinoase conform contractului nr. 2117 din

16 noiembrie 1999”, fiind respectate toate cerințele prevăzute de

Legea nr. 82/1991 la completarea facturii.

A

apreciat ca relevantă și recunoașterea făcută de

intimată la interogatoriu și, având în vedere actele dosarului, a

conchis că sunt întrunite condițiile pentru exercitarea unei

acțiuni reale de revendicare mobiliară, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

A treia

critică este formulată de reclamantă „din punct de vedere

procedural” și se întemeiază pe susținerea că dreptul de

proprietate al reclamantei trebuie analizat prin prisma art. 6 din CEDO și

a art. 1 din Protocolul nr. 1.

A

arătat reclamanta că România a fost sancționată printr-o

multitudine de hotărâri pronunțate de CEDO, ceea ce conduce la

concluzia că nu se aplică pe teritoriul României acele

dispoziții comunitare care se referă la dreptul de proprietate.

A

arătat că, atunci când dreptul revendicat este unul cu caracter

civil, ca în speță, art. 6 alin. 1 din CEDO constituie o

lex

specialis

comparativ cu art. 13.

În ceea

ce privește pretinsa încălcare a art.1 din Protocolul nr. 1, a evocat prevederile acestui articol, a definit dreptul de  proprietate și  i-a subliniat

caracteristicile și prerogativele conferite și a susținut

că instanța de apel a analizat în mod trunchiat aceste aspecte,

încălcând dispozițiile art. 261 alin. (5) C.pr.civ. privind motivarea

în fapt și drept a hotărârii  pronunțate.

A patra

critică vizează admiterea excepției prescripției dreptului

material la acțiune.

În

cadrul acestui motiv de recurs, reclamanta a definit acțiunea în revendicare,

i-a subliniat caracterele juridice și a susținut că

instanțele de judecată au apreciat în mod greșit raportul

obligațional dedus judecății.

Astfel,

reclamanta a evocat HCL nr. 5/2000 prin care pârâta și-a  recunoscut

datoria, a evocat contractul de dare în plată și  factura în care se

menționează  că marfa a fost vândută și a

susținut că în mod nereal a reținut instanța de apel

că actele  de punere în valoare nr. 185 și 186 vizează o

cantitate de masă lemnoasă care nu are legătură  cu

obiectul litigiului de față, după cum în mod nereal a

reținut  că nedepunerea studiului silvopastoral de către

intimata nu are importanță sub aspectul revendicării.

Ultima

critică vizează, în opinia reclamantei, un aspect de nelegalitate,

anume ignorarea dispozițiilor legale care prevăd că

înregistrarea în contabilitatea ambelor părți a facturii fiscale

reprezintă mijlocul de înregistrare a tranzacției.

În

cadrul acestei critici, reclamanta a susținut că factura este un

mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, că nu

are valoare de act juridic și de aceea nu trebuie să

îndeplinească cerințele art. 948 C. civ.

Raportat

la definiția juridică a facturii fiscale, reclamanta a susținut

că a devenit proprietara cantității de 20.000 mc de material

lemnos la momentul emiterii acestei facturi.

Recursul

este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 312, raportat la art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

La 23

septembrie 2013, pârâta a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt

și în drept față de motivele de recurs, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

Față

de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în

cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a

apreciat recursul ca nefondat și l-a respins cu această motivare

și pentru următoarele considerente:

Prima

critică este nefondată. Înalta Curte constată, pe de o parte,

că reclamanta critică în esență aprecierea pe care

instanța de apel a făcut-o în legătură cu două

înscrisuri, respectiv cu actele de punere  în valoare nr. 185 și 186 din

31 august 2006, ceea ce nu se subsumează nici unuia din motivele de

recurs  prevăzut de art. 304 C.proc.civ.

Pe de

altă parte, Înalta Curte apreciază că, legat de interpretarea

care ar trebui dată de instanță acelor înscrisuri, reclamanta

invocă în realitate, în mod implicit, desigur, un motiv de întrerupere a

cursului prescripției prin recunoaștere ori printr-un act

începător de  executare, motiv de întrerupere ignorat de instanțe

și care a condus la admiterea excepției prescripției dreptului

la acțiune cu încălcarea prevederilor art. 16 alin. 1 lit. a) sau

lit. c) din Decretul nr. 167/1958.

Din

acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că această

critică trebuie luată în analiză, întrucât se subsumează,

într-adevăr, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ..

Critica

este apreciată ca nefondată și dacă s-ar pleca de la

ipoteza propusă de reclamantă, întrucât termenul de  prescripție

de trei ani, prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, ar

începe să curgă de la 31 august 2006, data pretinsei întreruperi a

cursului prescripției, conform art. 17 alin. 1 și 2 din Decretul nr.

167/1958 și s-ar împlini la 31 august 2009, cererea de chemare în

judecată fiind formulată peste acest termen, respectiv la 7 octombrie

2009 (…).

A doua

critică este nefondată. Din argumentele aduse în susținerea

acesteia se constată că reclamanta critică în realitate neluarea

în seamă de către instanță a unei facturi emise cu

respectarea cerințelor Legii nr. 82/1991, a recunoașterii făcute

de pârâtă la interogatoriu și a înscrisurilor depuse la dosar, dovezi

care, susține reclamanta, probează calitatea sa de proprietar al

bunurilor revendicate.

Așa

cum Înalta Curte a reținut în considerentele prin care a răspuns

primei critici, aprecierea probatoriului, făcută de instanța a

cărei hotărâre este recurată, nu constituie o critică de

nelegalitate și nu se subsumează niciunuia din motivele de recurs

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Aceleași

considerente sunt apreciate de Înalta Curte ca valabile și în

legătură cu cea de a patra critică, cu sublinierea că,

deși strict formal reclamanta a invocat aprecierea greșită a

raportului obligațional de către instanțe (motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.), în realitate ceea ce se

critică este aprecierea și valorificarea de către

instanță a probatoriului administrat.

A treia

critică este nefondată. Reclamanta face trimitere la încălcarea

de către instanța de rejudecare a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și susține, implicit, că hotărârea recurată nu este motivată

în fapt și în drept sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 6

par.1 din CEDO și ale art. 1 din Protocolul nr. 1.

Acest

motiv de recurs, care este în realitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiat.

Înalta

Curte reține că în decizia recurată s-a făcut o  referire,

sintetică, e adevărat, dar argumentată, la temeiurile juridice

invocate de reclamantă, apreciindu-se că nu poate fi vorba despre

încălcarea dispozițiilor legale precitate, câtă vreme reclamanta

nu este proprietarul  bunurilor, nu s-a aflat în posesia acestora, iar dreptul

său nu este justificat față de dispozițiile art. 1300 C. civ.

Aceste

considerente ale instanței de apel de rejudecare nu au fost criticate de

către reclamantă, care nu a contestat nici aplicarea de către

instanțe a dispozițiilor art. 1300 din Codul civil de la 1864 și

nici nu a probat că a avut loc o individualizare a lui

res genera

,

individualizare care, subsecventă dării în plată cu efect

translativ de proprietate similar vânzării, să fi marcat momentul

transferului proprietății și să îi fi conferit calitatea de

proprietar, condiție

sine-qua-non

pentru exercitarea acțiunii

în revendicare.

Ultima

critică este nefondată.  Susținerile cu privire la natura

juridică a facturii fiscale, la deosebirile dintre factura fiscală

și actul juridic sunt corecte.

În

condițiile art. 46 C. com., aplicabil raportului juridic dintre

părți conform principiului

tempus regis actum

, nimic nu s-ar

opune ca proba obligațiilor comerciale și a  drepturilor ce decurg

din acestea să se facă, de principiu, inclusiv cu facturi fiscale.

În

speță, însă, existența contractului și a facturii

fiscale nu este suficientă pentru dovada dreptului de proprietate al

reclamantei, întrucât obiectul prestației îl constituie  transmiterea

dreptului de proprietate asupra unui

res genera

, caz  particular în care

translația proprietății are loc prin individualizare conform

art. 1300 C. civ., iar dovada acestei operații nu a fost făcută.

Toate

aceste considerente au fundamentat convingerea Înaltei Curți că în

cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.

5, 8 și 9 C. proc. civ., de aceea recursul a fost respins ca nefondat în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ.

În

temeiul art. 316, raportat la art. 298 și la art. 274 C. proc. civ.,  Înalta Curte a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei

cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, cheltuieli

efectuate în recurs.