ÎCCJ, decizie (scj.ro #114056)

Contract de consignație. Denunțarea unilaterală abuzivă a contractului de către consignatar. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în pretenții

- contract de consignație

- denunțare unilaterală

Codul civil din 1864, art. 1073, art. 1075

C. proc. civ. din 1865, art. 111, art. 129 alin. (6), art. 268 alin. (3),

art. 304 pct. 6, art. 720

1

Lipsa de disponibilitate a executării convenției de către consignatar, anunțată consignantului printr-o notificare de denunțare făcută cu încălcarea clauzelor contractuale, semnifică o neexecutare culpabilă a contractului din partea acestuia, de natură a atrage incidența art. 1073 și art. 1075 C. civ., adică obligația celui în culpă de a plăti despăgubiri.

Concretizând că în componența despăgubirii poate intra contravaloarea mărfii aflată la consignatar retrasă de la vânzare în condițiile încălcării contractului, nu se poate reproșa creditorului despăgubirii o conduită de minimizare a pagubei, manifestată prin disponibilitatea de ridicare a bunurilor aflate în detenția consignatarului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2627 din 23 septembrie 2014

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 05.06.2010, sub nr. xx911/3/2010, reclamanta SC I.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională P.R. SA a solicitat plata sumei de 1.123.848,50 lei, reprezentând contravaloare marfă deteriorată în depozitele pârâtei, din care 911.922,90 lei reprezentând contravaloare marfă existentă în aceste depozite și 211.921,60 lei reprezentând contravaloare marfă ridicată de reclamantă, precum și obligarea pârâtei la executarea obligației de distribuție și vânzare a mărfurilor comandate și neridicate conform contractului de consignație, și în caz de refuz, plata sumei de 269.004 lei reprezentând contravaloarea acestei mărfi.

În motivarea cererii s-a arătat că între reclamantă, în calitate de consignant, și pârâtă, în calitate de consignatar, a fost încheiat la data de 21.07.2008 un contract de consignație având ca obiect produse de birotică și papetărie ce urmau a fi distribuite, vândute și decontate prin intermediul subunităților pârâtei.

Reclamanta a arătat că pârâta nu și-a executat obligațiile de vânzare și conservare a bunurilor aflate în consignație, așa cum rezultă din contractul încheiat între părți și din dispozițiile Legii nr. 178/1934.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 969 C.civ., Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de consignație, art. 720

3

și urm. C. proc. civ.

Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca neîntemeiată a acțiunii. În apărare, s-a arătat că pârâta a denunțat contractul în baza art. 2 pct. 2 din convenție, prin notificarea nr. 1103545 din 13.08.2009, contractul urmând să înceteze la expirarea termenului de 120 zile de la data notificării.

Acțiunea reclamantei a fost ulterior completată, reclamanta solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate în plus că nu a încetat contractul de consignație nr. 101/4255 din 21.07.2008, acesta fiind valabil până la data de 31.12.2011, că pârâta nu are un drept de denunțare unilaterală a contractului mai sus menționat în orice moment și să fie obligată pârâta și la plata sumei de 83.391,24 lei reprezentând profit nerealizat ca urmare a achiziționării de către reclamantă, în vederea livrării și asigurării unui flux continuu de marfă.

1.2. Prin sentința civilă nr. 5403 din 19.07.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. xx911/3/2010, s-a admis în parte cererea așa cum a fost completată. S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 911.922,90 lei, reprezentând contravaloare marfă. S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 48.329,74 lei reprezentând cheltuieli de judecată, fiind respinse ca inadmisibile primele două capete ale cererii completatoare.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în data de 21.07.2008 între părți s-a încheiat contract de consignație în baza căruia pârâta în calitate de consignatar s-a obligat să vândă în regim de consignație, prin intermediul oficiilor poștale, produsele proprietatea consignantului, respectiv ale reclamantei. În cursul derulării contractului, prin adresa nr. 3545 din 13.08.2009, pârâta i-a notificat reclamantei denunțarea unilaterală a contractului, invocând dispozițiile art. 2.2 din contract. Prin notificarea înregistrată la pârâtă în data de 04.01.2013 reclamanta i-a adus la cunoștință acesteia faptul că începând cu data de 05.01.2010 va ridica parțial marfa nedepreciată existentă în depozitele pârâtei, marfă ce va fi identificată la fața locului și care va fi menționată în procesele-verbale încheiate cu reprezentanții pârâtei. De asemenea, reclamanta a arătat că nu poate ridica toată marfa până la data de 23.01.2010 întrucât nu dispune de logistica necesară, iar cheltuielile de transport a întregii mărfi existente în depozite ar fi colosale. Cu aceeași ocazie reclamanta a solicitat prelungirea termenului limită de ridicare în totalitate a mărfii existente în depozitele pârâtei. Între părți au avut loc mai multe întâlniri, în data de 15.01.2010, 21.01.2010, 21.04.2010 în cadrul cărora reclamanta a reiterat pretențiile ce fac obiectul prezentului dosar, fără ca părțile să ajungă la un acord.

S-a reținut că pentru angajarea răspunderii civile contractuale este necesară constatarea neexecutării sau executarea necorespunzătoare a unei obligații contractuale, existența unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui ce săvârșește fapta ilicită.

În ceea ce privește prima condiție privind angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, tribunalul a reținut că reclamanta a contestat modul în care pârâta a denunțat contractul și că aceasta și-a încălcat obligația de vânzare, conservare și asigurare a bunurilor aflate în consignație.

Aplicând regulile de interpretare a unei convenții stabilite în art. 977 C. civ., tribunalul a constatat că art. 2 din contract reglementează durata contractului și aspecte ce pot afecta acest element al contractului, respectiv prelungirea acesteia sau scurtarea prin denunțare și că art. 8 reglementează expres încetarea contractului doar prin două modalități: acordul părților sau expirarea duratei contractului.

În acest context, s-a apreciat că părțile au stabilit că denunțarea unilaterală a contractului poate interveni doar în condițiile reglementate de art. 2.1, cu 120 de zile înainte de expirarea duratei contractului și doar pentru a preîntâmpina prelungirea acestuia, iar mențiunile de la art. 2.2 teza finală sunt o reiterare a situației reglementate în alineatul precedent.

Având în vedere faptul că denunțarea unilaterală solicitată de pârâtă la data de 13.08.2009 nu a respectat condițiile stabilite la art. 2, respectiv nu a fost propusă cu 120 de zile înainte de expirarea termenului contractual și reținând faptul că, oricum, denunțarea unilaterală în temeiul art. 2 din contract nu conduce la încetarea anticipată a acestuia, prima instanță a constatat că denunțarea solicitată de pârâtă încalcă dispozițiile contractului reglementate la art. 2 și art. 8.

Urmare a denunțării unilaterale a contractului în data de 13.08.2009, pârâta a retras de la vânzare toate produsele reclamantei, solicitând acesteia ridicarea lor, astfel că pârâta a încălcat principala sa obligație asumată prin contract, aceea de vânzare a produselor reclamantei, în regim de consignație, pe toată durată contractului. Ulterior retragerii de la vânzare a bunurilor reclamantei, pârâta a mutat produsele de la oficiile locale la centrele județene, ocazie cu care s-au folosit pentru unele produse ambalaje necorespunzătoare, apoi condițiile de depozitare a produselor au fost improprii, împrejurări ce au condus la degradarea produselor, așa cum s-a stabilit în cadrul raportului de expertiză întocmit în cauză, care a cercetat bunurile aflate în depozitele pârâtei.

Față de cele constatate și în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 178/1934, tribunalul a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de conservare a bunurilor primite în regim de consignație, pe toată durată contractului, care nu a încetat anticipat, așa cum susține pârâta în baza denunțării unilaterale din 13.08.2009.

S-a mai reținut că în cursul lunii ianuarie 2010 a fost ridicată de reclamantă din depozitele pârâtei marfă în valoare de 294.980,20 lei, iar restul de marfă predată pârâtei în temeiul contractului, în valoare de 911.922,90 lei, nu a fost ridicată de reclamantă, aflându-se și în prezent în depozitele pârâtei. Aceste aspecte au rezultat din minutele întâlnirilor avute de reprezentanții părților în cursul lunii ianuarie 2010, din înscrisurile depuse de reclamantă și din raportul de expertiză întocmit în cauză.

Tribunalul a stabilit că prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale de către pârâtă se ridică la suma de 911.922,90 lei, reprezentând valoarea produselor livrate în temeiul contractului și retrase de la vânzare abuziv de către pârâtă. S-a apreciat că valoarea prejudiciului nu se reduce doar la produsele depreciate sau expirate, ci vizează toate produsele predate pârâtei în temeiul contractului și nerestituite deoarece obligația de vânzare încălcată de pârâtă viza toate aceste produse și obligația de vânzare a existat pe toată durată contractului. Faptul că, ulterior notificării de denunțare unilaterală a contractului, reclamanta nu a ridicat întreaga cantitate de produse predată pârâtei nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru pârâtă, reclamanta neavând obligația de ridicare a mărfii în condițiile în care denunțarea respectivă a fost realizată cu încălcarea termenilor convenției.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită, neîndeplinirea obligațiilor contractuale mai sus amintite și prejudiciul dovedit a fost directă, iar culpa pârâtei pentru neîndeplinirea acestor obligații derivă din natura raportului juridic dintre părți.

Nu se circumscrie prejudiciului valoarea de 294.980,20 lei reprezentând produsele retrase de la vânzare dar ridicate de reclamantă în luna ianuarie 2010, motiv pentru care această pretenție a fost respinsă, iar susținerea reclamantei în sensul că produsele ridicate de la pârâtă în luna ianuarie 2010 erau degradate nu a fost probată.

Referitor la solicitarea reclamantei de plată a profitului nerealizat, ce se ridică potrivit propriei evaluări la suma de 83.391,24 lei, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată. Sarcina probei nerevenind reclamantei, în temeiul art. 1169 C.civ, aceasta nu a probat aceste aspecte indispensabile angajării răspunderii contractuale a pârâtei cu privire la pretențiile solicitate pe capătul trei de cerere.

2.1. Împotriva sentinței civile sus menționate a formulat apel pârâta Compania Națională P.R. SA.

Un prim motiv de apel a avut în vedere stabilirea greșită a situației de fapt între părțile în litigiu. S-a reproșat raționamentului primei instanțe că deși impune concluzia că nu putea fi denunțată convenția anterior expirării duratei contractuale, validează comportamentul reclamantei care corespunde acceptării acestei denunțări.

S-au invocat și greșeli procedurale legate de nesocotirea caracterului interlocutoriu al uneia dintre încheierile de ședință adoptate pe parcursul judecății în fond, respectiv tratarea explicită a capătului de cerere privind obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 83.391,24 de lei cu titlu de profit nerealizat. Deși acest capăt de cerere a fost menționat în cadrul cererii precizatoare formulate de pârâtă la data de 22.02.2011 și a fost abordat de prima instanță din perspectiva temeiniciei, aspectele au făcut obiectul unei pronunțări cu caracter interlocutoriu în cadrul încheierii de ședință din data de 06.05.2011, dată la care instanța de fond a admis argumentul de prematuritate invocat de societatea apelantă în raport cu obiectul concilierii derulate între părți anterior sesizării instanței de judecată în condițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Un al doilea motiv de apel invocat a fost legat de modul greșit în care instanța de fond a aplicat prevederile legale incidente in litigiu în ceea ce privește modul de interpretare a clauzelor contractuale.

În acest context, a arătat că dreptul de denunțare unilaterală al unui contract de consignație este garantat

ope legis

consignantului de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 178/1934 care prevăd

in terminis

prin art. 3: ”contractul de consignație nu transmite consignatarului proprietatea bunurilor ce i-au fost încredințate. El este revocabil de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată, afară de stipulațiune contrară în act. Consignantul păstrează toate drepturile asupra bunurilor încredințate și continuă a putea dispune oricând de ele, afară de stipulațiune contrară în contract."

Expunând procedeul de interpretare a legii, apelanta a considerat că prevederile art. 2.1 și 2.2 din contractul de consignație nr. 101/4255 din 21.07.2008 trebuie interpretate în sensul recunoașterii fiecărei părți a beneficiului dreptului de a înceta contractul prin denunțare unilaterală cu respectarea unui preaviz care în cazul de față a fost de 120 de zile.

Un al treilea motiv de apel s-a raportat la modul greșit în care instanța de fond a aplicat prevederile legale incidente în litigiu în ceea ce privește răspunderea contractuală a fiecărei părți în raport de obligațiile asumate.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare în apel, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susținând, în esență, că denunțarea unilaterală a contractului putea interveni doar în condițiile reglementate prin art. 2.1 din contract, cu 120 de zile înainte de expirarea duratei convenției și doar pentru a preîntâmpina prelungirea acesteia. S-a mai susținut că faptul că reclamanta a ridicat o parte din bunuri nu echivalează cu consimțământul acesteia pentru încetarea contractului.

2.2. Prin decizia civilă nr. 388 din 24.10.2013, Curtea de Apel București, Secția  a V-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, raportat la materialul probator administrat în cauză, prima instanță a stabilit o situație de fapt corectă, procedând la o interpretare legală și temeinică a clauzelor contractuale.

Reluând dispozițiile art. 2 și pe cele ale art. 8 din contractul de consignație încheiat de părți și aplicând regulile de interpretare a contractelor stabilite prin art. 977 C. civ., instanța de apel a reținut, de asemenea, că denunțarea unilaterală a contractului poate interveni doar în condițiile reglementate de art. 2.1 cu 120 de zile înainte de expirarea duratei contractului și doar pentru a preîntâmpina prelungirea acestuia, iar mențiunile de la art. 2.2 teza finală sunt o reiterare a situației reglementate în alineatul precedent.

S-a subliniat și că această interpretare a clauzelor nu este de natură a fi infirmată de conduita reclamantei care a ridicat o parte din mărfuri, atâta vreme cât prin adresa nr. 110/3545 din 13.08, pârâta a notificat reclamantei denunțarea unilaterală a contractului, invocând dispozițiile art. 2.2 din acesta, solicitându-i totodată ridicarea tuturor bunurilor ce fac obiectul contractului. În acest context atitudinea reclamantei a avut caracter conservator și de limitare a pagubelor, prin prevenirea degradării bunurilor ridicate, fără ca această manifestare să întrunească un acord asupra încetării contractului înainte de termen.

S-a arătat că și dacă prin încheierea de ședință din 25.03.2011 s-a admis excepția inadmisibilității capetelor 1 si 2 din cererea de chemare în judecată, aceasta nu lipsește de substanță motivarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată și precizată, în ceea ce privește neînțelegerea dintre părți cu privire la încetarea contractului și dreptul de denunțare unilaterală al pârâtei, întrucât aceste petite rămân integrate cauzei litigiului, la care instanța de judecată este obligată să se raporteze.

A fost considerată lipsită de interes critica apelantei-pârâte referitoare la tratarea explicită a capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 83.391,24 lei, cu titlu de profit nerealizat, deși instanța de fond admisese anterior argumentul de prematuritate invocat de pârâtă, atâta vreme cât pentru respectivul capăt de cerere s-a reținut netemeinicia, cu consecința respingerii, soluție așadar favorabilă pârâtei și cu consecințe mult mai grave și riguroase pentru partea adversă.

Reiterând că modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale realizată de prima instanță este una corectă, în concordanță cu voința părților exprimată prin convenția încheiată dar și cu art. 978 C. civ., instanța de apel a arătat că SC I.E. SRL are calitatea de consignant, iar Compania Națională P.R. SA are calitatea de consignatar, iar prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 178/1934 stabilesc că este revocabil contractul de consignație în orice moment de către consignant, părțile neprevăzând acest drept și pentru consignatar.

Aspectele redate de către apelantă, privind poziția exprimată în cadrul minutei nr. 104/199 din 21.01.2010, nu sunt de natură a susține probator modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale invocată de către aceasta, raportându-se doar la negocierile purtate de părți anterior declanșării prezentului litigiu asupra aspectelor patrimoniale divergente, fără a se statua în concret raportat la interpretarea convenției în ceea ce privește dreptul pârâtei de denunțare unilaterală.

A fost găsit nefondat și al treilea motiv de apel susținut de către apelanta-pârâtă, prima instanță aplicând în mod corect prevederile legale incidente în litigiu în ceea ce privește răspunderea contractuală a fiecărei părți, ținând cont de clauzele convenției încheiate și de probele administrate în cauză. Modalitatea de determinare a prejudiciului suferit de către reclamantă este în strânsă corelație cu interpretarea clauzelor contractuale; în condițiile în care s-a reținut că denunțarea solicitată de pârâtă a încălcat prevederile contractului, iar pârâta a nesocotit principala sa obligație asumată prin convenție, aceea de vânzare a produselor reclamantei, în regim de consignație,

pe toată durata contractului,

în mod corect s-au apreciat ca îndeplinite toate condițiile răspunderii contractuale, inclusiv prejudiciul în sumă de 911.922,90 lei, reprezentând valoarea produselor livrate și retrase de la vânzare în mod abuziv de către pârâtă.

Întrucât nu se poate stabili câtimea produselor care ar fi fost vândute dacă pârâta ar fi respectat dispozițiile contractuale, iar convenția nu ar fi fost în mod nelegal denunțată și observând că întreaga situație conflictuală dintre părți a fost generată din culpa pârâtei, în mod corect prima instanță a apreciat că valoarea prejudiciului nu se reduce doar la produsele depreciate sau expirate, ci vizează toate produsele predate pârâtei în temeiul contractului și nerestituite, deoarece obligația de vânzare încălcată de pârâtă viza toate aceste produse și obligația de vânzare a existat pe toată durata contractului.

Nu s-a reținut o culpă concurentă a reclamantei, în sensul că nu a procedat la ridicarea mărfii, atâta vreme cât aceasta nu avea o obligație de ridicare la momentul când i s-a pretins acest lucru, respectiv când pârâta a procedat în mod nelegal la denunțarea unilaterală a contractului, denunțare nelegală care lipsește de efecte termenul de preaviz de 120 de zile.

S-a reținut a fi corect aplicate prevederile art. 1073 C. civ., conform cărora ”creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar are dreptul la dezdăunare”, în condițiile în care se solicită repararea unui prejudiciu suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligațiilor contractuale.

3.1. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Compania Națională P.R. SA, solicitând modificarea sa în totalitate și, prin rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei SC I.E. SRL ca neîntemeiată.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 404

1

-404

2

C. proc. civ., recurenta a solicitat instanței de recurs să dispună întoarcerea executării silite și restabilirea situației anterioare executării efectuate în baza hotărârii judecătorești atacate.

În memoriul de recurs recurenta a arătat că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

S-a susținut că atât prin sentința primei instanțe, cât și prin decizia recurată pârâta Compania Națională P.R. SA a fost obligată la plata sumei de 911.922,90 lei prejudiciu egal contravalorii mărfii predate de către consignant consignatarului în temeiul contractului de consignație nr. 101/4255 din 21.07.2008.

Totuși, făcând abstracție de efectele încheierii interlocutorii din 25.03.2011, prin care capetele de cerere în constatare au fost considerate inadmisibile, cu încălcarea dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanțele au constatat că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de conservare a bunurilor primite în regim de consignație pe toata durata contractului care nu a încetat în baza notificării unilaterale de denunțare emisă de către pârâtă.

În același mod, nelegal instanța de apel a considerat că nu este fondată critica din apel referitoare la încălcarea efectului interlocutoriu al încheierii din 25.01.2011 prin care a fost admisă excepția prematurității capătului de cerere referitor la plata despăgubirii de 83.391,24 lei, profit nerealizat, în condițiile în care prima instanța a cercetat și pe fond acest capăt de cerere, respingându-l ca nefondat.

Al doilea motiv de recurs vizează caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv recurenta a arătat că aplicând principiul interpretării convenției potrivit intenției comune a părților, instanța de fond a validat conduita contractuală a părții reclamante care și-a ridicat o parte din marfa aflată la consignatar ca o consecință firească a încetării contractului prin denunțare.

Or, de vreme ce s-a reținut ca relevantă poziția reclamantei care a notificat pârâtei că începând cu 05.01.2010 va ridica parțial marfa nedepreciată și a solicitat prelungirea termenului limită pentru preluarea integrală a mărfii, este evident că aceasta a validat efectele notificării de denunțare contestată ulterior în proces.

Instanța de apel nu a oferit un răspuns coerent asupra relevanței factuale a acestor două manifestări de voință contradictorii ale reclamantei, reținând sumar că ridicarea integrală a mărfurilor la încetarea, în orice mod, a contractului reprezintă o conduită firească a oricărui consignant. S-a validat total nejustificat și nesusținut în plan probator teza referitoare la lipsa acordului de încetare a contractului concomitent cu considerentul că reclamanta a acceptat ridicarea mărfii tocmai acceptând ideea încetării contractului înainte de termen.

Astfel, din succesiunea actelor se reține că una dintre părțile contractului a inițiat încetarea contractului și a comunicat celeilalte părți intenția de denunțare, iar cealaltă parte, în acord cu această acțiune, a notificat un termen de ridicare a mărfurilor proprii, deținute de consignatar în temeiul contractului astfel denunțat. Cu toate acestea, instanța de apel a aplicat, contrar probatoriului o prezumție simplă, anume că reclamanta a avut un comportament conservator, fără nicio semnificație în planul încetării contractului.

Al treilea motiv de recurs are în vedere interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății cu consecința schimbării înțelesului său lămurit și neîndoielnic, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că instanța de apel, validând judecata primei instanțe, a cuantificat prejudiciul suferit de reclamantă prin raportare la valoarea produselor livrate și retrase de la vânzare în mod abuziv de către pârâtă.

Se arată că această concluzie are la bază o interpretare greșită a clauzelor contractuale, respectiv art. 3.1 din contractul de consignație în care se specifică: ”prețul de vânzare cu amănuntul (care include și comisionul de 10%) va fi înscris în avizul de însoțire a mărfii conform anexei care face parte integrantă din prezentul contract”. Din modalitatea în care instanța de apel a stabilit valoarea prejudiciului se deduce că a fost inclus în acesta și valoarea comisionului care s-ar fi cuvenit recurentei, punându-se în mod greșit semnul egalității între prejudiciu și valoarea de comercializare a mărfurilor.

Astfel, interpretând greșit clauzele convenției și ignorând orice fundament juridic, instanței de apel îi scapă un aspect esențial care ține de natura contractului, acela că bunurile date în consignație sunt și rămân în proprietatea consignantului pe toata durata convenției. Rezultă de aici că, deși reclamanta a fost despăgubită cu o sumă egală cu contravaloarea mărfurilor aflate la consignatar, această măsură coexistă cu dreptul acesteia de a-și prelua mărfurile, semnificând o îmbogățire fără justă cauză, contrară dispozițiilor art. 1073 C. civ.

S-a ignorat și împrejurarea că la stabilirea contravalorii pretinsului prejudiciu s-a inclus în valoarea mărfurilor și adaosul comercial practicat de către reclamantă la vânzarea bunurilor, de natură a crește artificial valoarea estimată a pagubei efective.

Mai mult, în evaluarea prejudiciului a fost complet ignorată clauza 4.2.5 din contract care instituia în sarcina consignantului obligația de preluare a mărfurilor greu vandabile după o perioadă de 3 luni de la punerea lor în vânzare, obligație pe care, în condițiile încetării contractului, reclamanta nu și-a îndeplinit-o.

Împotriva acestui recurs a formulat întâmpinare reclamanta SC I.E. SRL prin care a dezvoltat apărări împotriva fiecărui motiv de recurs, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată.

În cadrul recursului nu au fost administrate noi probe.

3.2.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a respins pentru considerentele care urmează.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. presupune încălcarea, prin depășirea limitelor învestirii, a principiului disponibilității procesului civil, statuat prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Respectarea acestui principiu presupune subordonarea analizei instanței limitelor obiectului cererii de chemare în judecată și raportarea analizei de temeinicie la cauza cererii, privită ca temei de fapt încadrat juridic, inclusiv prin respectarea efectelor încheierilor interlocutorii care se răsfrâng asupra acestor elemente, potrivit art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Este, astfel, adevărat că prin încheierea interlocutorie din 25.03.2011, instanța a soluționat în sensul admiterii excepția inadmisibilității capetelor 1 și 2 din cererea de chemare în judecată, petite care aveau ca obiect constatarea că, potrivit contractului de consignație nr. 101/4255/2008, pârâta Compania Națională P.R. SA nu avea un drept de denunțare unilaterală a contractului și că, astfel, acest contract nu a încetat la expirarea unui termen de 120 de zile de la notificarea de denunțare a pârâtei, continuându-și valabilitatea până la 31.12.2011.

Plecând de la dispozițiile art. 111 C. proc. civ., prima instanță de fond a arătat că acțiunea în constatare are un caracter subsidiar față de acțiunea în realizare care, la rândul său, are ca obiect executarea contractului cu despăgubiri, potrivit petitului 3 al cererii de chemare în judecată. Astfel, constatarea lipsei dreptului pârâtei la denunțarea unilaterală a contractului, dublată de constatarea împrejurării că până la 31.12.2011 contractul de consignație este în ființă devin integrate

cauzei

ultimului petit al cererii de chemare în judecată care presupunea plata despăgubirilor. Devine, astfel, necesară analiza acestor aspecte în evaluarea modului necorespunzător de executare a obligațiilor contractuale de către pârâtă. De altfel, cauza cererii de chemare în judecată, temeiurile pe care reclamanta și-a motivat acțiunea puneau în discuție și presupuneau verificarea aspectelor pe care inițial reclamanta le-a formulat ca petite distincte în constatare. În acest mod instanța de fond, analizând și interpretând dispozițiile contractuale din art. 2 și art. 8, a reținut inexistența dreptului pârâtei la denunțare și valabilitatea contractului ca justificări ale soluției pronunțate integrate motivelor cererii și care au făcut obiect al dezbaterii.

Principiul disponibilității acțiunii și efectul obligatoriu al încheierii interlocutorii din 25.03.2011 au fost conservate, în măsura în care nicio instanță nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere în constatare apreciate anterior inadmisibile.

Chiar dacă o aplicare consecventă a dispozițiilor art. 268 alin. (3) și art. 129 alin. (6) C. proc. civ. ar fi presupus ca prin sentința tribunalului petitele în constatare să fie respinse ca inadmisibile, lipsa totală a pronunțării asupra acestora nu reprezintă o depășire a limitelor învestirii prin pronunțare excedentară, ci chiar opusul său.

Cât privește critica depășirii limitelor învestirii prin analizarea, pe fond, a cererii completatoare vizând plata profitului nerealizat, formulată la data de 25.02.2011, aceasta este, de asemenea, nefondată.

Așa cum curtea de apel a observat, în legătură cu această pretenție prima instanță de fond a admis excepția prematurității, fondată pe dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., potrivit încheierii cu caracter interlocutoriu din 25.03.2011. Aceasta ar fi presupus, consecvent, subsumat obligației de pronunțare a instanței asupra tuturor pretențiilor deduse judecății, respingerea acestui capăt al cererii ca prematur, întrucât judecata sa făcea obiectul învestirii.

Astfel, nu se poate considera că instanța s-a pronunțat excedentar asupra acestui petit, deoarece ipoteza vizată de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., presupune așa cum s-a arătat deja, recunoașterea prin dispozitiv a unui drept care nu a fost solicitat prin actul de sesizare.

Este, însă, adevărat că analiza acestei pretenții pe fond a presupus încălcarea efectelor interlocutorii ale încheierii din 25.03.2011, ceea ce implică însă greșita aplicare a normelor legale de drept procedural și încadrarea criticii în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, sunt corecte considerentele curții de apel care, răspunzând acestei critici a stabilit că nu corespunde interesului procesual al pârâtei reformarea hotărârii, în măsura în care soluția primei instanțe corespunde respingerii pe fond a acestei pretenții.

Nici recursul promovat pentru aceste motiv nu corespunde interesului procesual al recurentei, deoarece efectul de modificare pe care îl implică nu atrage crearea unei situații mai favorabile părții care îl invocă.

Astfel, primul motiv de recurs este nefondat.

Nu se poate considera nici că decizia recurată cuprinde motive contradictorii de natură să atragă modificarea acesteia, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Interpretarea corectă a dispozițiilor art. 2 și art. 8 ale contractului de consignație a implicat concluzia că acesta nu putea fi denunțat unilateral de către pârâta Compania Națională P.R. SA și că până la 31.12 2011 contractul ar fi trebuit să se afle în derulare.

Lipsa de disponibilitate a executării convenției de către pârâtă, în calitate de consignatar, anunțată reclamantei prin notificarea de denunțare nr. 110/3545 din 13.08.2009, a semnificat o neexecutare culpabilă a contractului din partea Companiei Națională P.R. SA, de natură a atrage incidența art. 1073  și art. 1075 C. civ., adică obligația celui în culpă de a plăti despăgubiri. Concretizând că în componența despăgubirii poate intra contravaloarea mărfii aflată la consignatar retrasă de la vânzare în condițiile încălcării contractului, nu se poate reproșa creditorului despăgubirii o conduită de minimizare a pagubei, manifestată prin disponibilitatea de ridicare a bunurilor aflate în detenția pârâtei.

De aceea, corespondența reclamantei nr. 101/353 din 25.01.2010 prin care își arăta disponibilitatea de preluare treptată a mărfii nedepreciate a fost evaluată ca un comportament conservator care nu intră în contradicție cu concluzia că denunțarea unilaterală provenind de la pârâtă nu semnifică încetarea contractului. Astfel, în mod corect instanța de apel a considerat că atitudinea reclamantei nu reprezintă o acceptare a denunțării de natură să ducă la încetarea chiar mutuală a contractului și că nu este de natură să susțină din punct de vedere probator modalitatea de interpretare a contractului propusă de către apelanta-pârâtă.

De aceea, răspunsul instanței de apel la aceste critici ale apelantei nu reprezintă o motivare insuficientă sau contradictorie, deoarece concluziile asupra analizei contractului coroborate cu elementele probatorii analizate au arătat în mod suficient de ce cele două manifestări de voință, succesive și independente sub aspect formal, răspund aceleiași finalități cât privește mecanismul de derulare a contractului.

În fine, nici ultimul motiv al recursului nu este fondat. Deși critica fondată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. are în vedere în mod limitativ nelegalitatea unei hotărâri derivate din schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unei convenții, recurenta dezvoltă sub acest motiv exclusiv critici de netemeinicie referitoare la cuantificarea prejudiciului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate implica o reinterpretare a clauzelor individuale ale contractului.

Acest motiv de recurs trebuie considerat incident numai în măsura în care instanța de fond, printr-o interpretare integrală a convenției, a schimbat natura ori înțelesul vădit și neîndoielnic al acesteia, deturnând prin interpretare chiar voința reală a părților ca element esențial al contractului.

Nu se poate integra în acest motiv de recurs operațiunea de interpretare a unei clauze contractuale care, prin modalitatea sa de redactare, prin corelarea sa cu alte clauze ale convenției este susceptibilă de interpretare în întreaga economie a contractului.

În măsura în care o atare interpretare a unei clauze contractuale vine în contradicție cu o dispoziție legală, așa cum dezvoltă recurenta în cadrul acestui motiv de recurs, critica va fi considerată corespunzător motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține, astfel, că prin modalitatea de cuantificare a prejudiciului instanța de apel a girat o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei în măsura în care aceasta este și rămâne proprietarul mărfurilor având inclusiv dreptul de a le ridica din detenția precară a pârâtei, dar și pentru că a valorizat prejudiciul prin considerarea inclusiv a valorii adaosului comercial aplicat de către reclamantă și a comisionului la vânzare pe care ar fi trebuit să îl încaseze pârâta prin efectul contractului.

Înalta Curte arată, în primul rând, că cuantificarea prejudiciului s-a raportat la evaluarea mărfii depreciate calitativ printr-o ambalare și depozitare defectuoase din partea pârâtei, deci, a avut în vedere acea parte din marfă care, chiar fiind la dispoziția reclamantei prin natura contractului de consignație, nu mai are valoare de exploatare. În al doilea rând, determinarea valorică a prejudiciului s-a realizat prin efectuarea unei expertize evaluatorii, probă judiciară care a fost interpretată de către instanțele de fond în stabilirea situației de fapt care, în recurs, nu mai poate fi repusă în discuție.

Nici greșita interpretare a dispozițiilor contractuale nu poate fi considerată întemeiată, deoarece art. 4.2.5 din contract la care recurenta face trimitere stabilește obligații ale consignantului în ipoteza desfășurării normale a contractului, iar nu în ipoteza încetării sale intempestive, determinate cu culpă din partea consignatarului.

În concluzie, motivele analizate ale recursului sunt nefondate, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1), recursul a fost respins ca nefondat.

Pe cale de consecință, nefiind incidentă situația desființării titlului executoriu în calea de atac potrivit art. 404

2

alin. (2) C. proc. civ., a fost respinsă cererea de întoarcere a executării silite formulată de recurentă pentru ipoteza modificării deciziei recurate.