ÎCCJ, decizie (scj.ro #83366)

16.

Contractul de depozit. Îndatoririle

deponentului

Cuprins pe materii:

Drept civil.

Contracte. Partea specială

Index alfabetic:

-deponentul

-depozitarul

-lucrul depozitat

C.civ.,

art.1618

Deponentul este îndatorat în a întoarce depozitarului

toate spezele făcute pentru păstrarea lucrului depozitat, și a-l

dezdăuna de toate pierderile cășunate lui din cauza depozitului,

în conformitate cu dispozițiile art.1618 C.civ.

(Secția comercială, decizia nr.1531

din 26 aprilie 2007)

Prin acțiunea înregistrată la

12 august 2004, reclamanta SC R. SA a chemat în judecată pe pârâta SC P.

Grup SA, solicitând ca, în baza sentinței ce se va pronunța, să

fie obligată la plata sumei de 75.710 Euro preț neachitat, 10.497

Euro, rest de plată preț, 826.490.096 lei, dobânda legală, de la

data scadenței până la 15 august 2004 și în continuare,

până la achitarea debitului.

În

susținerea cererii, reclamanta

a

arătat

că a livrat pârâtei diferite cantități de polietilenă, în

baza unor oferte urmate de comenzi, iar pentru încasarea prețului s-au

emis facturi nerefuzate la plată.

Pârâta a

depus întâmpinare, prin care

a

arătat că o

parte a debitului a fost achitat, că este de acord plata sumei de 10.259

Euro, dar nu se justifică cererea privind acordarea dobânzilor.

A formulat

și cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei

la plata

sumei de

293.435.611lei, reprezentând contravaloarea depozitării și

manipulării mărfii aparținând reclamantei, conform facturii nr.2696870

din 7 octombrie 2004.

Tribunalul

București, Secția a VI-a comercială, prin sentința nr.2541

din 30 mai 2005, a admis în parte cererea principală și a obligat

pârâta la plata sumei de 988.645.495 lei, dobândă legală,

respingându-se ca rămas fără obiect capătul de cerere

privind obligarea pârâtei la plata sumei de 75.710 Euro, preț neachitat.

De asemenea, s-a respins ca nefondat capătul de cerere privind

plata sumei de 10.497 Euro și plata dobânzii legale aferente la zi precum

și cererea reconvențională.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de fond a reținut că pârâta

și-

a

îndeplinit obligația de plată a

sumei de 75.710 Euro, după cum atestă cele două bilete la ordin

și cele 3 CEC-uri, iar pentru plata cu întârziere a facturilor

datorează dobânda legală aferentă.

În ceea ce

privește suma de 10.497 Euro, rest de plată și dobânda

legală aferentă, aceasta nu este datorată, întrucât

părțile nu au convenit cu privire la riscul devalorizării

valutei, monedă în care este stabilit inițial prețul, cu atât

mai mult cu cât facturile emise de către reclamanta-pârâtă au fost în

moneda națională, iar pentru neachitarea la scadență a

sumelor acceptate se datorează dobândă legală, în conformitate

cu dispozițiile art.43 C.com.

și

art.2

și 3 din OUG nr.9/2000.

Cu privire

la cererea reconvențională, s-a reținut că nu există

dovadă că reclamanta ar fi acceptat plata acestei sume, sau că

s-a încheiat o convenție cu privire

la plata

cheltuielilor pentru

bunurile ce se pretind a fi depozitate la pârâta-reclamantă.

Împotriva acestei

soluții, ambele părți au promovat apel, reclamanta criticând

hotărârea instanței de fond cu privire la neacordarea sumei de 10.259

Euro, ce ar reprezenta rest de preț ca urmare a devalorizării monedei

naționale, pârâta recunoscând temeinicia cererii prin

răspunsul

la

interogatoriu.

Criticile pârâtei SC P. Grup SA fac

referire la nerespectarea dispozițiilor art.1618 C.civ. care

justifică obligarea reclamantei pârâte la plata contravalorii

cheltuielilor de depozitare și manipulare a mărfii.

Curtea de

Apel

București

,

Secția a V-a comercială,

prin decizia nr.180 din 7 aprilie 2006, a

respins ca nefondate apelurile.

În

fundamentarea soluției, instanța de control judiciar a reținut

că elementele avute în vedere de către instanța de fond cu

referire la riscul valutar

ce

ar reprezenta

diferență de curs valutar sunt pertinente, din conținutul

interogatoriului nerezultând confirmarea pârâtei.

Cu privire

la apelul pârâtei, s-a reținut că nu s-a contestat existența

unui contract de depozit voluntar, numai că suma pretinsă nu se

referă la cheltuielile privind păstrarea bunurilor depozitate, în

condițiile art.1593 alin.(1) C. civ. cu referire la art.1618 C. civ.

Împotriva soluției instanței

de apel, pârâta SC P.G. SA a declarat recurs, criticile vizând modul de

soluționare a cererii reconvenționale.

S-a

susținut că, în urma relațiilor comerciale intervenite,

părțile au înțeles că sunt în fața unei forme de

depozit atipic și neregulat care alături de depozitul voluntar

și cel necesar, prevăzut în dispozițiile art.1594 C. civ. nu

este stipulat expres de lege, dar este unanim acceptat de

doctrină

și jurisprudență.

Urmarea contractului încheiat, cele

două părți s-au întâlnit pentru întocmirea anexei la contract,

dar care nu s-a concretizat într-un înscris. La aceste discuții s-a

exprimat consimțământul din partea deponentului R. SA pentru

instituirea unui depozit contra cost a mărfii de către depozitarul

P.G. SA, directorul comercial al acestuia fiind împuternicit de R. SA pentru

operațiunile de preluare, transport, depozitare, manipulare și

livrare a mărfii la diferiți beneficiari.

Recursul este nefondat.

Potrivit art.304 C.proc.civ.,

modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de

nelegalitate.

În speță, recurenta a

criticat modul de interpretare a probatoriilor, apreciind că

părțile au fost în prezența unui contract de depozit atipic

și neregulat, nefiind stipulat expres de lege.

Or, instanța de apel a făcut

o corectă interpretare a dispozițiilor art.1593 și urm. C.civ.

Părțile nu au contestat

existența unui contract de depozit valutar care s-a încheiat perfect

valabil la momentul tradițiunii bunurilor mobile, putându-se vorbi de o

exprimare a consimțământului din partea depozitarului și a

deponentului.

Din reglementările privind acest

tip de contract, a rezultat că este esențial gratuit, deponentul,

având numai îndatoririle prevăzute de art.1618 C.civ., respectiv să

plătească

cheltuielile

făcute de depozitar pentru păstrarea bunurilor depozitate.

Or, suma pretinsă de

recurentă includea prețul depozitării și operațiunilor

de manipulare, iar din înscrisurile depuse în recurs nu a rezultat

existența unei convenții legal încheiate, factura nefiind

acceptată.

Procesul verbal de custodie din 17

februarie 2004, face dovada depozitului voluntar, iar înscrisul depus la dosar,

face referire la delegația dată unui angajat al recurentei să

preia documentele și marfa ajunsă, fiind datată anterior

custodiei

.

În consecință, recursul declarat de pârâta SC P.G. SA

BAIA-MARE, împotriva deciziei nr.180 din 7 aprilie 2006, pronunțată

de Curtea de Apel București,Secția V a comercială, s-a

respins ca nefondat.