ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2627/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2627/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra recursului,

constată:

1.1.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a

civilă, la 05 iunie 2010, sub nr. 27911/3/2010, reclamanta SC l.E. SRL, în

contradictoriu cu pârâta CN P.R. SA a solicitat p'ata sumei de 1.123.848,50

lei, reprezentând contravaloare marfă deteriorată în depozitele pârâtei, din care,

911.922,90 lei reprezentând contravaloare marfă existentă în aceste depozite și

211.921,60 lei reprezentând contravaloare marfă ridicată de reclamanta, precum

și obligarea pârâtei la executarea obligației de distribuție si vânzare a

mărfurilor comandate si neridicate conform contractului de consignație, și în

caz de refuz, plata sumei de 269.004 lei reprezentând contravaloarea acestei

mărfi.

În motivarea cererii se arată că între

reclamantă, în calitate de consignant, și pârâtă, în calitate de consignatar, a

fost încheiat la data de 21 iulie 2008 un contract de consignație având ca

obiect produse de birotica si papetărie ce urmau a fi distribuite, vândute si

decontate prin intermediul subunităților pârâtei.

Reclamanta a arătat că pârâta nu și-a

executat obligațiile de vânzare și conservare a bunurilor aflate în

consignație, așa cum rezultă din contractul încheiat intre părți și din

dispozițiile Legii nr. 178/1934.

În drept au fost invocate dispozițiile

art. 969 C. civ., Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de

consignație, art. 720

3

și urm. C. proc. civ.

Pârâta a depus întâmpinare, solicitând

respingerea ca neîntemeiata a acțiunii. în apărare, se arată că pârâta a

denunțat contractul în baza art. 2 pct. 2 din convenție, prin notificarea din 13

august 2009, contractul urmând sa înceteze la expirarea termenului de 120 zile

de .a data notificării.

Acțiunea reclamantei a fost ulterior

completată, reclamanta solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

sa se constate în plus, că nu a încetat contractul de consignație din 21 iulie

2008, acesta fiind valabil pana la data de 31 decembrie 2011, că pârâta nu are

un drept de denunțare unilaterala a contractului mai sus menționat in orice

moment și să fie obligată pârâta și la plata sumei de 83.391,24 lei

reprezentând profit nerealizat ca urmare a achiziționării de către reclamanta,

în vederea livrării și asigurării unui flux continuu de marfa.

1.2. Prin sentința civilă nr. 5403 din

19 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în

Dosarul nr. 27911/3/2010, s-a admis în parte cererea așa cum a fost completată.

S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 911.922,90

lei, reprezentând contravaloare marfă. S-a dispus obligarea pârâtei la plata

către reclamantă a sumei de 48.329,74 lei reprezentând cheltuieli de judecată,

fiind respinse ca inadmisibile primele două capete ale cererii completatoare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că în data de 21 iulie 2008 între părți s-a încheiat

contract de consignație în baza căruia pârâta în calitate de consignatar s-a

obligat să vândă în regim de consignație, prin intermediul oficiilor poștale,

produsele proprietatea consignantului, respectiv ale reclamantei. în cursul

derulării contractului, prin adresa din 13 august 2009, pârâta i-a notificat

reclamantei denunțarea unilaterală a contractului, invocând dispozițiile art.

2.2 din contract. Prin notificarea înregistrată la pârâtă în data de 04

ianuarie 2013 reclamanta i-a adus la cunoștință acesteia faptul că începând cu

data de 05 ianuarie 2010 va ridica parțial marfa nedepreciată existentă în

depozitele pârâtei, marfă ce va fi identificată la fața locului și care va fi

menționată în procesele verbale încheiate cu reprezentanții pârâtei. De asemenea,

reclamanta a arătat că nu poate ridica toată marfa până la data de 23 ianuarie

2010 întrucât nu dispune de logistica necesară, iar cheltuielile de transport a

întregii mărfi existente în depozite ar fi colosale. Cu aceeași ocazie

reclamanta a solicitat prelungirea termenului limită de ridicare în totalitate

a mărfii existente în depozitele pârâtei. între părți au avut loc mai multe

întâlniri, în data de 15 ianuarie 2010, 21 ianuarie 2010, 21 aprilie 2010 în

cadrul cărora reclamanta a reiterat pretențiile ce fac obiectul prezentului

dosar, fără ca părțile să ajungă la un acord.

S-a reținut că pentru angajarea

răspunderii civile contractuale este necesară constatarea neexecutării sau

executarea necorespunzătoare a unei obligații contractuale, existența unui

prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și

vinovăția celui ce săvârșește fapta ilicită.

În ceea ce privește prima condiție

privind angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, tribunalul a reținut că

reclamanta a contestat modul în care pârâta a denunțat contractul și că aceasta

și-a încălcat obligația de vânzare, conservare și asigurare a bunurilor aflate

în consignație.

Aplicând regulile de interpretare a

unei convenții stabilite în art. 977 C. civ., tribunalul a constatat că art. 2

din contract reglementează durata contractului și aspecte ce pot afecta acest

element al contractului, respectiv prelungirea acesteia sau scurtarea prin

denunțare și că art. 8 reglementează expres încetarea contractului doar prin

două modalități: acordul părților sau expirarea duratei contractului.

În acest context, s-a apreciat că

părțile au stabilit că denunțarea unilaterală a contractului poate interveni

doar în condițiile reglementate de art. 2.1, cu 120 de zile înainte de

expirarea duratei contractului și doar pentru a preîntâmpina prelungirea

acestuia, iar mențiunile de la art. 2.2 teza finală sunt o reiterare a

situației reglementate în alineatul precedent.

Având în vedere faptul că denunțarea

unilaterală solicitată de pârâtă la data de 13 august 2009 nu a respectat

condițiile stabilite la art. 2, respectiv nu a fost propusă cu 120 de zile

înainte de expirarea termenului contractual și reținând faptul că, oricum

denunțarea unilaterală în temeiul art. 2 din contract nu conduce la încetarea

anticipată a acestuia, prima instanță a constatat că denunțarea solicitată de

pârâtă încalcă dispozițiile contractului reglementate la art. 2 și art. 8.

Urmare a denunțării unilaterale a

contractului în data de 13 august 2009, pârâta a retras de la vânzare toate

produsele reclamantei, solicitând acesteia ridicarea lor, astfel că pârâta a

încălcat principala sa obligație asumată prin contract aceea de vânzare a

produselor reclamantei, în regim de consignație, pe toată durată contractului.

Ulterior retragerii de la vânzare a bunurilor reclamantei, pârâta a mutat

produsele de la oficiile locale la centrele județene, ocazie cu care s-au

folosit pentru unele produse ambalaje necorespunzătoare, apoi condițiile de

depozitare a produselor au fost improprii, împrejurări ce au condus la

degradarea produselor, așa cum s-a stabilit în cadrul raportului de expertiză

întocmit în cauză, care a cercetat bunurile aflate în depozitele pârâtei.

Față de cele constatate și în raport

de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 178/1934, tribunalul a reținut că pârâta

nu și-a îndeplinit obligația de conservare a bunurilor prmite în regim de

consignație, pe toată durată contractului, care nu a încetat anticipat, așa cum

susține pârâta în baza denunțării unilaterale din 13 august 2009.

S-a mai reținut că în cursul lunii

ianuarie 2010 a fost ridicată de reclamantă din depozitele pârâtei marfă în

valoare de 294.980,20 lei, iar restul de marfă predată pârâtei în temeiul

contractului, în valoare de 911.922,90 lei, nu a fost ridicată de reclamantă,

aflându-se și în prezent în depozitele pârâtei. Aceste aspecte au rezultat din

minutele întâlnirilor avute de reprezentanții părților în cursul lunii ianuarie

2010, din înscrisurile depuse de reclamantă și din raportul de expertiză

întocmit în cauză.

Tribunalul a stabilit că prejudiciul

suferit de reclamantă ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale de către

pârâtă se ridică la suma de 911.922,90 lei, reprezentând valoarea produselor

livrate în temeiul contractului și retrase de la vânzare abuziv de către

pârâtă. S-a apreciat că valoarea prejudiciului nu se reduce doar la produsele

depreciate sau expirate, ci vizează toate produsele predate pârâtei în temeiul

contractului și nerestituite deoarece obligația de vânzare încălcată de pârâtă

viza toate aceste produse și obligația de vânzare a existat pe toată durată

contractului. Faptul că ulterior notificării de denunțare unilaterală a

contractului, reclamanta nu a ridicat întreaga cantitate de produse predată

pârâtei nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru pârâtă

reclamanta neavând obligația de ridicare a mărfii în condițiile în cai.e

denunțarea respectiva a fost realizată cu încălcarea termenilor convenției.

Legătura de cauzalitate între fapta

ilicită, neîndeplinirea obligațiilor contractuale mai sus amintite și

prejudiciul dovedit a fost directă, iar culpa pârâtei pentru neîndeplinirea

acestor obligații derivă din natura raportului juridic dintre părți.

Nu se circumscrie prejudiciului

valoarea de 294.980,20 lei reprezentând produsele retrase de la vânzare dar

ridicate de reclamantă în luna ianuarie 2010, motiv pentru care această

pretenție a fost respinsă, iar susținerea reclamantei în sensul că produsele

ridicate de la pârâtă în luna ianuarie 2010 erau degradate nu a fost probată.

Referitor la solicitarea reclamantei

de plata a profitului nerealizat, ce se ridică potrivit propriei evaluări la

suma de 83.391,24 lei, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată. Sarcina

probei revinenind reclamantei, în temeiul art. 1169 C. civ, aceasta nu a probat

aceste aspecte indispensabile angajării răspunde ii contractuale a pârâtei cu

privire la pretențiile solicitate pe capătul trei de cerere.

2.1. Împotriva sentinței civile sus

menționate a formulat apel pârâta CN P.R. SA.

Un prim motiv de apel a avut în vedere

stabilirea greșită a situației de fapt intre părțile in litigiu. S-a reproșat

raționamentului primei instanțe că deși impune concluzia că nu putea fi

denunțată convenția anterior expirării duratei contractuale, validează

comportamentul reclamantei care corespunde acceptării acestei denunțări.

S-au invocat și greșeli procedurale

legate de nesocotirea caracterului interlocutoriu al uneia dintre încheierile

de ședința adoptate pe parcursul judecații în fond, respectiv tratarea

explicită a capătului de cerere privind obligarea apelantei pârâte la plata

sumei de 83.391,24 de lei cu titlu de profit nerealizat. Deși acest capăt de

cerere a fost menționat în cadrul cererii precizatoare formulate de pârâtă la

data de 22 februarie 2011 și a fost abordat de prima instanță din perspectiva

temeiniciei, aspectele au făcut obiectul unei pronunțări cu caracter

interlocutoriu în cadrul încheierii de ședință din data de 06 mai 2011, dată la

care instanța de fond a admis argumentul de prematuritate invocat de societatea

apelantă în raport cu obiectul concilierii derulate între părți anterior

sesizării instanței de judecată în condițiile art. 720

1

C. proc.

civ.

Un al doilea motiv de apel invocat a fost

legat de modul greșit în care instanța de fond a aplicat prevederile legale

incidente in litigiu în ceea ce privește modul de interpretare al clauzelor

contractuale.

În acest context, arată ca dreptul de

denunțare unilaterala al unui contract de consignație este garantat ope legis

consignantului de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 178/1934 care

prevăd in terminis prin art. 3: "contractul de consignație nu transmite

consignatarului proprietatea bunurilor ce i-au fost încredințate. El este

revocabil de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o

durată determinată, afară de stipulațiune contrară în act. Consignantul

păstrează toate drepturile asupra bunurilor încredințate și continuă a putea

dispune oricând de ele, afară de stipulațiune contrară în contract."

Expunând procedeul de interpretare

alegii apelanta a considerat că prevederile art. 2.1 și 2.2 din contractul

de consignație din 21 iulie 2008, trebuie interpretate in sensul recunoașterii

fiecărei parti a beneficiului dreptului de a înceta contractul prin denunțare

unilaterală cu respectarea unui preaviz care in cazul de fata a fost de 120 de

zile.

Un al treilea motiv de apel s-a

raportat la modul greșit în care instanța de fond a aplicat prevederile legale

incidente în litigiu în ceea ce privește răspunderea contractuală a fiecărei

părți în raport de obligațiile asumate.

Intimata reclamantă a formulat

întâmpinare în apel, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat,

susținând, în esență, că, denunțarea unilaterală a contractului putea interveni

doar în condițiile reglementate prin art. 2.1 din contract, cu 120 de zile

înainte de expirarea duratei convenției și doar pentru a preîntâmpina

prelungirea acesteia. S-a mai susținut că faptul că reclamanta a ridicat o

parte din bunuri nu echivalează cu consimțământul acesteia pentru încetarea

contractului.

2.2. Prin Decizia civilă nr. 388 din

24 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apelul pârâtei

a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că, raportat la materialul probator administrat în

cauză, prima instanța a stabilit o situație de fapt corectă, procedând la o

interpretare legală și temeinică a clauzelor contractuale.

Reluând dispozițiile art. 2 și pe cele

ale art. 8 din contractul de consignație încheiat de părți și aplicând regulile

de interpretare a contractelor stabilite prin art. 977 C. civ., instanța de

apel a reținut de asemenea că denunțarea unilaterală a contractului poate

interveni doar în condițiile reglementate de art. 2.1, cu 120 de zile înainte

de expirarea duratei contractului și doar pentru a preîntâmpina prelungirea

acestuia, iar mențiunile de la art. 2.2 teza finală sunt o reiterare a

situației reglementate în alineatul precedent.

S-a subliniat și că' aceasta

interpretare a clauzelor nu este de natură a fi infirmată de conduita

reclamantei care a ridicat o parte din mărfuri, atâta vreme cât prin adresa din

13 august 2009, pârâta a notificat reclamantei denunțarea unilaterală a

contractului, invocând dispozițiile art. 2.2 din acesta, solicitându-i totodată

ridicarea tuturor bunurilor ce fac obiectul contractului. în acest context

atitudinea reclamantei a avut caracter conservator si de limitare a pagubelor,

prin prevenirea degradării bunurilor ridicate, fără ca această manifestare să

se întrunească un acord asupra încetării contractului înainte de termen.

S-a arătat că și dacă prin încheierea

de ședință din 25 martie 2011 s-a admis excepția inadmisibilitătii capetelor 1

și 2 din cererea de chemare în judecată, aceasta nu lipsește de substanță

motivarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată si

precizată, în ceea ce privește neînțelegerea dintre părți cu privire la

încetarea contractului si dreptul de denunțare unilaterală al pârâtei, întrucât

aceste petite râmân integrate cauzei litigiului, la care instanța de judecată

este obligată să se raporteze.

A fost considerată lipsită de interes

critica apelantei-pârâte referitoare la tratarea explicită a capătului de

cerere privind obligarea sa la plata sumei de 83.391,24 lei, cu titlu de profit

nerealizat, deși instanța de fond admisese anterior argumentul de prematuritate

invocat de pârâtă, atâta vreme cât pentru respectivul capăt de cerere s-a

reținut netemeinicia, cu consecința respingerii, soluție așadar favorabilă

pârâtei si cu consecințe mult mai grave si riguroase pentru partea adversă.

Reiterând că modalitatea de

interpretare a clauzelor contractuale realizată de prima instanță este una

corec:ă, în concordantă cu voința părților exprimată prin convenția încheiată

dar și cu art. 978 C. civ., instanța de apel a arărat că SC l.E. SRL are

calitatea de consignant, iar CN P.R. SA are calitatea de consignatar, iar

prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 178/1934 stabilesc că este revocabil

contractul de consignație în orice moment de către consignant, părțile

neprevăzând acest drepr și pentru consignatar.

Aspectele redate de către apelantă,

privind poziția exprimată în cadrul minutei nr. 104/199/21 ianuarie 2010, nu

sunt de natură a susține probator modalitatea de interpretare a clauzelor

contractuale invocată de către aceasta, raportându-se doar la negocierile

purtate de părți anterior declanșării prezentului litigiu asupra aspectelor

patrimoniale divergente, fără a se statua în concret raportat la interpretarea

convenției în ceea ce privește dreptul pârâtei de denunțare unilaterală.

A fost găsit nefondat si al treilea

motiv de apel susținut de către apelanta pârâtă, prima instanță aplicând în mod

corect prevederile legale incidente în litigiu în ceea ce privește răspunderea

contractuală a fiecărei părți, ținând cont de clauzele convenției încheiate si

de probele administrate în cauză. Modalitatea de determinare a prejudiciului

suferit de către reclamantă este în strânsă corelație cu interpretarea

clauzelor contractuale; în condițiile în care s-a reținut că denunțarea

solicitată de pârâtă a încălcat prevederile contractului, iar pârâta a

nesocotit principala sa obligație asumată prin convenție, aceea de vânzare a

produselor reclamantei, în regim de consignație, pe toată durata contractului,

în mod corect s-au apreciat ca îndeplinite toate condițiile răspunderii

contractuale, inclusiv prejudiciul în sumă de 911.922,90 lei, reprezentând

valoarea produselor livrate si retrase de la vânzare în mod abuziv de către

pârâtă.

Întrucât nu se poate stabili câtimea

produselor care ar fi fost vândute dacă pârâta ar fi respectat dispozițiile

contractuale, iar convenția nu ar fi fost în mod nelegal denunțată si observând

că întreaga situație conflictuală dintre părți a fost generată din culpa pârâtei,

în mod corect prima instanță a apreciat că valoarea prejudiciului nu se reduce

doar la produsele depreciate sau. expirate, ci vizează toate produsele predate

pârâtei în temeiul contractului și nerestituite, deoarece obligația de vânzare

încălcată de pârâtă viza toate aceste produse și obligația de vânzare a existat

pe toată durata contractului.

Nu s-a reținut o culpă concurentă a

reclamantei, în sensul că nu a procedat la ridicarea mărfii, atâta vreme cât

aceasta nu avea o obligație de ridicare la momentul când i s-a pretins acest

lucru, respectiv când pârâta a procedat în mod nelegal la denunțarea

unilaterală a contractului, denunțare nelegală care lipsește de efecte termenul

de preaviz de 120 de zile.

S-a reținut a fi corect aplicate

prevederile art. 1073 C. civ., conform cărora "creditorul are dreptul de a

dobândi îndeplinirea exactă a obligației si în caz contrar are dreptul la

dezdăunare", în condițiile în care se solicită repararea unui prejudiciu

suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligațiilor

contractuale.

3.1. împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen legal, CN P.R. SA, solicitând modificarea sa în

totalitate și, prin rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei SC l.E. SRL ca

neîntemeiată.

Totodată, potrivit dispozițiilor art.

4041-4042 C. proc. civ., recurenta a solicitat instanței de recurs să dispună

întoarcerea executării silite și restabilire situației anterioare executării

efectuate în baza hotărârii judecătorești atacate.

În memoriul de recurs recurenta a

arătat că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

S-a susținut că atât prin sentința

primei instanțe cât și prin decizia recurată pârâta CN P.R. SA a fost obligată

la plata sumei de 911.922,90 lei prejudiciu egal contravalorii mărfii predate

de către consignant consignatarului în temeiul contractului de consignație din

21 iulie 2008.

Totuși, făcând abstracție de efectele

încheierii interlocutorii din 25 martie 2011, prin care capetele de cerere în

constatare au fost considerate inadmisibile, cu încălcarea dispozițiilor art.

268 alin. (3) C. proc. civ., instanțele au constatat că recurenta-pârâtă nu

și-a indeplinit obligația de conservare a bunurilor primite în regim de

consignație pe toata durata contractului care nu a încetat în baza notificării

unilaterale de denunțare emisă de către pârâtă.

În același mod, nelegal instanța de

apel a considerat că nu este fondată critica din apel referitoare la încălcarea

efectului interlocutoriu al încheierii din 25 ianuarie 2011 prin care a fost

admisă excepția prematurității capătului de cerere referitor la plata

despăgubirii de 83.391,24 lei, profit nerealizat, în condițiile în care prima

instanța a cercetat și pe fond acest capăt de cerere, respingându-l ca

nefondat.

Al doilea motiv de recurs vizează

caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv recurenta

a arătat că aplicând principiul interpretării convenției potrivit intenției

comune a părților, instanța de fond a validat conduita contractuală a părții

reclamante care și-a ridicat o parte din marfa aflată la consignatar ca o

consecință firească a încetării contractului prin denunțare.

Or, de vreme ce s-a reținut ca

relevantă poziția reclamantei care a notificat pârâtei că începând cu 05

ianuarie 2010 va ridica parțial marfa nedepreciată și a solicitat prelungirea

termenului limită pentru preluarea integrală a mărfii, este evident că aceasta

a validat efectele notificării de denunțare contestată ulterior în proces.

Instanța de apel nu a oferit un

răspuns coerent asupra relevanței factuale a acestor două manifestări de voința

contradictorii ale reclamantei, reținând sumar că ridicarea integrală a

mărfurilor la încetarea, în orice mod, a contractului reprezintă o conduită

firească a oricărui consignant. S-a validat total nejustificat și nesusținut în

plan probator teza referitoare la lipsa acordului de încetare a contractului

concomitent cu cosiderentul că reclamanta a acceptat ridicarea mărfii tocmai

acceptând ideea încetării contractului înainte de termen.

Astfel, din succesiune actelor se

reține că una dintre părțile contractului a inițiat încetarea contractului și a

comunicat celeilalte părți intenția de denunțare, iar cealaltă parte, în acord

cu această acțiune a notificat un termen de ridicare a mărfurilor proprii,

deținute de consignatar în temeiul contractului astfel denunțat. Cu toate

acestea, instanța de apel a aplicat, contrar probatorii o prezumție simplă,

anume că reclamanta a avut un comportament conservator, fără nicio semnificație

în planul încetării contractului.

Al treilea motiv de recurs are în

vedere interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății cu consecința

schimbării înțelesului său lămurit și neîndoielnic, încadrat în dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că instanța de

apel, validând judecata primei instanțe, a cuantificat prejudiciul suferit de

reclamantă prin raportare la valoarea produselor livrate și retrase de la

vânzare în mod abuziv de către pârâtă.

Se arată că această' concluzie are la

bază o interpretare greșită a clauzelor contractuale, respectiv art. 3.1 din

contractul de consignație în care se specifică: "prețul de vânzare cu

amănuntul (care include și comisionul de 10%) va fi înscris în avizul de însoțire

a mărfii conform anexei care face parte intergrantă din prezentul

contract". Din modalitatea in care instanța de apel a stabilit valoarea

prejudiciului se deduce că a fost inclus în acesta și valoarea comsionului care

s-ar fi cuvenit recurentei, punându-se în mod greșit semnul egalității între

prejudiciu și valoarea de comercializare a mărfurilor.

Astfel, interpretând greșit clauzele

convenției și ignorând orice fundament juridic, instanței de apel îi scapă un

aspect esențial care tine de natura contractului, acela că bunurile date în

consignație sunt și rămân în proprietatea consignantului pe toata durata

convenției. Rezultă de aici că deși reclamanta a fost despăgubită cu o sumă

egală cu contravaloarea mărfurilor aflate la consignatar, acesta măsură coexistă

cu dreptul acesteia de a-și prelua mărfurile, semnificând o îmbogățire fără

justă cauză, contrară dispozițiilor art. 1073 C. civ.

S-a ignorat și împrejurarea că la

stabilirea contravalorii pretinsului prejudiciu s-a inclus în valoarea

mărfurilor și adaosul comercial practicat de către reclamanta la vânzarea

bunurilor, de natura a creste artificial vaoarea estimată a pagubei efective.

Mai mult, în evaluarea prejudiciului a

fost complet ignorată clauza 4.2.5 din contract care instituia în sarcina

consignantului obligația de preluare a mărfurilor greu vandabile după o

perioadă de 3 luni de la punerea lor în vânzare, obligație pe care, în

condițiile încetării contractului, reclamanta nu și-a îndeplinit-o.

Împotriva acestui recurs a formulat

întâmpinare reclamanta SC l.E. SRL prin care a dezvoltat apărări impotriva

fiecărui motiv de recurs, solicitând respingerea căii de atac ca fefondată.

În cadrul recursului nu au fost

administrate noi probe.

3.2. Analizând recursul, Înalta Curte

de Casație și Justiție îl va respinge pentru considerentele care urmează.

Motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. presupune încălcarea, prin depășirea limitelor

învestirii, a principiului disponibilității procesului civil, statuat prin art.

129 alin. (6) C. proc. civ.

Respectarea acestui principiu

presupune subordonarea analizei instanței limitelor obiectului cererii de

chemare în judecată și raportarea analizei de temeinicie la cauza cererii,

privită ca temei de fapt încadrat juridic, inclusiv prin respectarea efectelor

încheierilor interlocutorii care se răsfrâng asupra acestor elemente, potrivit

art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Este astfel adevărat că prin

încheierea interlocutorie din 25 martie 2011, instanța a soluționat în sensul

admiterii excepția inadmisibilității capetelor 1 și 2 din cererea de chemare în

judecată, petite care aveau ca obiect constatarea că, potrivit contractului de

consignație din 2008, pârâta CN P.R. SA nu avea un drept de denunțare

unilaterală a contractului și că astfel, acest contract nu a încetat la

expirarea unui termen de 120 de zile de la notificarea de denunțare a pârâtei,

continuându-și valabilitatea până la 31 decembrie 2011.

Plecând de la dispozițiile art. 111 C.

proc. civ., prima instanță de fond a arătat că acțiunea în constatare are un

caracter subsidiar față de acțiunea în realizare care, la rândul său, are ca

obiect executarea contractului cu despăgubiri, potrivit petitul 3 al cererii de

chemare în judecată. Astfel, constatarea lipsei dreptului pârâtei la denunțarea

unilaterală a contractului, dublată de constatarea împrejurării că până la 31

decembrie 2011 contractul de consignație este în ființă devin intregrate cauzei

ultimului petit al cererii de chemare în judecată care presupunea plata

depăgubirilor. Devine astfel necesară analiza acestor aspecte în evaluarea

modului necorespunzător de executare a obligațiilor contractuale de către

pârâtă. De altfel, cauza cererii de chemare în judecată, temeiurile pe care

reclamanta și-a motivat acțiunea puneau în discuție și prespuneau verificarea

aspectelor pe care inițial reclamanta Ie-a formulat ca petite distincte în

constatare. In acest mod instanța de fond, analizând și intrepretând

dispozițiile contactuale din art. 2 și art. 8, a reținut inexisteța dreptului

pârâtei la denunțare și valabilitatea contractului ca justificări ale soluției

pronunțate integrate motivelor cererii si care au făcut obiect al dezbaterii.

Principiul disponibilității acțiunii

și efectul obligatoriu al încheierii interlocutorii din 25 martie 2011 au fost

conservate, în măsura în care nicio instanță nu s-a pronunțat asupra capetelor

de cerere în constatare apreciate anterior inadmisibile.

Chiar dacă o aplicare consecventă a

dispozițiilor art. 268 alin. (3) și art. 129 alin. (6) C. proc. civ. ar fi

presupus ca prin sentința tribunalului petitele în constatare să fie respinse

ca inadmisibile, lipsa totală a pronunțării asupra acestora nu reprezintă o

depășire a limitelor investirii prin pronunțare excedentară, ci chiar opusul

său.

Cât privește critica depășirii

limitelor învestirii prin analizarea, pe fond, a cererii completatoare vizând

plata profitului nerealizat, formulată la data de 25 februarie 2011, aceasta

este, de asemena, nefondată.

Așa cum curtea c;. apel a observat, în

legătură cu această pretenție prima instanța de fond a admis excepția

prematurității, fondată pe dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.,

potrivit încheierii cu caracter intelocutoriu din 25 martie 2011. Aceasta ar fi

presupus, consecvent, subsumat obligației de pronunțare a instanței asupra

tuturor pretențiilor deduse judecății, respingerea acestui capăt al cererii ca

prematur, întrucât judecata sa făcea obiectul învestirii.

Astfel, nu se poate considera că

instanța s-a pronunțat excedentar asupra acestui petit, deoarece ipoteza vizată

de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., presupune așa cum s-a arătat deja,

recunoașterea prin dispozitiv a unui drept care nu a fost solicitat prin actul

de sesizare.

Este insă adevărat că analiza acestei

pretenții pe fond a presupus încălcarea efectelor interlocutorii ale încheierii

din 25 martie 2011, ceea ce implică însă greșita aplicare a normelor legale de

drept procedural și incadrarea criticii în motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, sunt corecte

considerentele curții de apel care, răspunzând acestei critici a stabilit că nu

corespunde interesului procesual al pârâtei reformarea hotărârii, în măsura în

care soluția primei instanțe corespunde respingerii pe fond a acestei

pretenții.

Nici recursul promovat pentru aceste motiv

nu corespunde interesului procesual al recurentei, deoarece efectul de

modificare pe care îl implică nu atrage crearea unei situații mai favorabile

părții care îl invocă.

Astfel, primul motiv de recurs este

nefondat.

Nu se poate considera nici că decizia

recurată cuprinde motive contradictorii de natură să atragă modificarea

acesteia, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Interpretarea corectă a dispozițiilor

art. 2 și art. 8 ale contractului de consignație a implicat concluzia că acesta

nu putea fi denunțat unilateral de către pârâta CN P.R. SA și că până la 31.12

2011 contractul ar fi trebuit să se afle în derulare.

Lipsa de disponibilitate a executării

convenției de către pârâtă, in calitate de consignatar, anunțată reclamantei

prin notificarea de denunțare din 13 august 2009, a semnificat o neexecutare

culpabilă a contractului din partea CN P.R. SA, de natură a atrage incidența

art. 1073 și art. 1075 C. civ., adică obligația celui în culpă de a plăti

despăgubiri. Concretizând că în componența despăgubirii poate intra

contravaloarea mărfii aflată la consignatar retrasă de la vânzare în condițiile

încălcării contractului, nu se poate reproșa creditorului despăgubirii o

conduită de minimizare a pagubei, manifestată prin disponibilitatea de ridicare

a bunurilor aflate în detenția pârâtei.

De aceea, corespondența reclamantei

din 25 ianuarie 2010 prin care iși arăta disponibilitatea de preluare treptată

a mărfii nedepreciate a fost evaluată ca un comportament conservator care nu

intra în contradicție cu concluzia că denunțarea unilaterală provenind de la

pârâtă nu semnifica încetarea contractului. Astfel, în mod corect instanța de

apel a considerat că atitudinea reclamantei nu reprezintă o acceptare a

denunțării de natură să ducă la încetarea chiar mutuală a contractului și că nu

este de natură să susțină din punct de vedere probator modalitatea de

interpretare a contractului propusă de către apelanta pârâtă.

De aceea, răspunsul instanței de apel

la aceste critici ale apelantei nu reprezintă o motivare insuficientă sau

contradictorie, deoarece concluziile asupra analizei contractului coroborate cu

elementele probatorii analizate au arătat în mod suficient de ce cele două

manifestări de voință, succesive și independente sub aspect formal, răspund

aceleiași finalități cât privește mecanismul de derulare a contractului.

În fine, nici ultimul motiv al

recursului nu este fondat. Deși critica fondată pe dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ. are în vedere in mod limitativ nelegalitatea unei hotărâri

derivate din schimbarea înțelesului lămurit și vădit neindoielnic al unei

convenții, recurenta dezvoltă sub acest motiv exclusiv critici de netemeinicie

referitoare la cuantificarea prejudiciului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ. nu poate implica o reinterpretare a clauzelor individuale

ale contractului.

Acest motiv de recurs trebuie

considerat incident numai în măsura în care instanța de fond, printr-o

interpretare integrală a convenției a schimbat natura ori înțelesul vădit și

neindoienlic al acesteia, deturnând prin interpretare chiar voința reală a

părților ca element esențial al contractului.

Nu se poate integra în acest motiv de

recurs operațiunea de interpretare a unei clauze contractuale care, prin

modalitatea sa de redactare, prin corelarea sa cu alte (lăuze ale convenției

este susceptibilă de interpretare în întreaga economie a contractului.

În măsura în care o atare intrepretare

a unei clauze contractuale vine în contradicție cu o dispoziție legală, așa sum

dezvoltă recurenta în cadrul acestui motiv de recurs, critica va fi considerată

corespunzător motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține astfel că prin modalitatea

de cuantificare a prejudiciului instanța de apel a girat o îmbogățire fără

justă cauză a reclamantei în măsura în care aceasta este și rămâne proprietarul

mărfurilor având inclusiv dreptul de a le ridica din detenția precară a

pârâtei, dar și pentru că a valorizat prejudiciul prin considerarea inclusiv a

valorii adaosului comercial aplicat de către reclamantă și a comisionului la

vânzare pe care ar fi trebuit să îl încaseze pârâta prin efectul contractului.

Înalta Curte arată în primul rând că

cuantificarea prejudiciului s-a raportat la evaluarea mărfii depreciate

calitativ printr-o ambalare și depozitare defectuoase d'n partea pârâtei, deci,

a avut în vedere acea parte din marfă care, chiar fiind la dispoziția

reclamantei prin natura contractului de consignație, nu mai are valoare de

exploatare. In al doilea rând determinarea valorică a prejudiciului s-a

realizat prin efectuarea unei expertize evaluatorii, probă judiciară care a

fost interpretată de către instanțele de fond în stabilirea situației de fapt

care, în recurs, nu mai poate fi repusă în discuție.

Nici greșita interpretare a dispozițiilor

contractuale nu poate fi considerată întemeiată, deoarece art. 4.2.5 din

contract la care recurenta face trimitere stabilește obligații ale

consignantului în ipoteza desfășurării normale a contractului, iar nu in

ipoteza încetării sale intempestive, determinate cu culpă din partea

consignatarului.

În concluzie, motivele analizate ale

recursului sunt nefondate, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1)

recursul va fi respins ca nefondat.

Pe cale de consecință, nefiind

incidență situația desființării titlului executoriu în calea de atac potrivit

art. 404

2

alin. (2) C. proc. civ., va fi respinsă cererea de

întoarcere a executării silite formulată de recurentă pentru ipoteza

modificării deciziei recurate.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., va fi admisă cererea intimatei SC l.E. SRL de obligare a

recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând onorariu

de avocat, potrivit dovezilor anexate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta CN P.R. SA București împotriva Deciziei nr. 388 din 24 octombrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea de întoarcere a

executării silite formulată de recurentă.

Obligă recurenta-pârâtă CN P.R. SA

București să-i achite intimatei-reclamante SC I.E. SRL București suma de 1.500

lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 septembrie 2014.