ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 922/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 922/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând

asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 14389 din 23 decembrie 2009, pronunțată în dosar nr. 7888/3/2009

al Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, s-a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune, precum și acțiunea formulată de

reclamanta SC E.F.R. SRL împotriva pârâtei SC P.A. SRL.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.828.465 lei reprezentând

contravaloarea produselor cu termenul de valabilitate depășit și a costurilor

de depozitare ale acestora.

Invocând

dispozițiile art. 969, art. 970 și art. 1083 C. civ., în motivarea acțiunii s-a

arătat că, la data de 7 aprilie 2003, între reclamantă, în calitate de

beneficiar și pârâtă, în calitate de furnizor s-a încheiat contractul având; ca

obiect acordarea unui drept exclusiv, în favoarea societății reclamante pe o

durată de 3 ani, a activității de desfacere a produselor pârâtei, astfel cum

acestea au fost identificate prin anexa 1 la contract.

Prin anexa 2 la

această convenție, părțile au stabilit ca toate produsele livrate de pârâtă, ce

fac obiectul contractului și care vor depăși termenul de valabilitate vor fi

returnate producătorului, pe cheltuiala acestuia.

Reclamanta

susține că pârâta nu a respectat această obligație contractuală, conduită ce are

semnificația unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, iar în absența unei

cauze exoneratoare de răspundere, rezultă că sunt îndeplinite toate condițiile

pentru antrenarea răspunderii contractuală a pârâtei.

Excepția

prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă pentru suma de

677.955,34 lei a fost respinsă de tribunal cu motivarea că reclamanta a

solicitat contravaloarea produselor livrate, în perioada 2004-2005, produse

care nu erau încă expirate, astfel că acțiunea a fost înregistrată cu

respectarea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/58, raportat la art. 7 alin. (1) din același act normativ.

În privința

fondului cauzei s-a reținut că, în conformitate cu clauza prevăzută la art. 3.2

din contract, pârâta a notificat la data de 1 aprilie 2005 reclamantei

rezilierea contractului, încetarea acestuia urmând să-și producă efectele în

termen de 2 luni de la acest moment, respectiv la data de 1 septembrie 2005.

Raportat la

clauzele convenției și probele administrate în cauză s-a argumentat că

reclamanta este în culpă deoarece nu și-a îndeplinit propriile obligații,

astfel că solicitarea de obligare a pârâtei la plata unor sume de bani cu titlu

de despăgubiri nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este

probată în conformitate cu art. 1169 C. civ.

În acest

context, față de dispozițiile art. 10.1 din contract care stabilesc o obligație

de rezultat în sarcina reclamantei, respectiv de a achiziționa anual o

cantitate minimă de 8.000 tone produse, obligație neîndeplinită, rezultă că

aceasta nu poate solicita pârâtei să accepte returnarea unor produse expirate

sau să emită pretenții în legătură cu aceste produse.

În concret,

arată prima instanță, reclamanta avea dreptul de a solicita despăgubiri de la

pârâtă numai în ipoteza în care dovedea că a îndeplinit cumulativ două

obligații, respectiv achiziționa o cantitate de minimum 8.000 tone produse și

exercitarea dreptului de a restitui produsele expirate nu afecta limita minimă

a comenzilor. Din evidențele depuse la dosar de pârâtă rezultă că reclamanta a

achiziționat pe parcursul celor 3 ani de derulare a contractului doar o

cantitate de 10.316 tone în loc de 24.000 tone ceea ce a determinat diminuarea

cotei de piață a societății pârâte, astfel că nu s-a realizat scopul

contractului încheiat între părți, cu consecința că dreptul reclamantei de a

pretinde pârâtei să accepte restituirea unei cantități de marfă sau de a

pretinde despăgubiri în legătură cu aceste produse nu există, reclamanta nefiind

prin urmare titulara dreptului pretins prin acțiunea formulată.

De altfel,

anterior rezilierii contractului reclamanta nu a ridicat pretenții față de

pârâtă, ceea ce are semnificația faptului că despăgubirile solicitate sunt

lipsite de fundament juridic, pretențiile fiind formulate abia la data de 22

noiembrie 2005, adică într-un moment la care reclamanta nu se mai putea prevala

de vreun drept născut din contractul reziliat la 1 septembrie 2005.

Totodată, arată

tribunalul, reclamanta SC E.F.R. SRL, nu a dovedit în condițiile art. 1169 C.

civ., că produsele enumerate în listele depuse la dosar sunt expirate și nici

valoarea acestora.

Prin urmare, pe

lângă faptul că reclamanta încearcă să se prevaleze de propria culpă, în speță,

nu este dovedit prejudiciul nici în privința costurilor suportate in legătură

cu produsele achiziționate de la pârâtă.

Astfel, în

privința costurilor de incinerare, de transport, de depozitare și respectiv de

asigurare, probele nu relevă faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate în

legătură cu produsele furnizate de pârâtă, situație în care nefiind îndeplinite

nici în această privință condițiile cumulative necesare antrenării răspunderii

civile contractuale, rezultă că acțiunea este în întregime nefondată.

Apelul declarat

de reclamanta SC E.F.R. SRL împotriva acestei sentințe a fost admis prin

decizia civilă nr. 425 din 24 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a

V-

a civilă, cu consecința

schimbării în parte a sentinței, admiterii în parte a acțiunii și obligării

pârâtei SC P.A. SRL la plata sumei de 1.247.020 lei reprezentând contravaloarea

produselor expirate și a sumei de 16.586,20 lei cheltuieli de judecată, fiind

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În argumentarea

deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că contrar susținerilor pârâtei,

potrivit căreia ulterior rezilierii contractului părțile nu mai pot solicita

despăgubiri în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor derivate din

contractul reziliat, o astfel de cerere este întemeiată în ipoteza îndeplinirii

condițiilor cerute în acest sens deoarece reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei la preluarea produselor expirate achiziționate în temeiul contractului,

iar în cuprinsul anexei 2 nu s-a precizat că încetarea raporturilor contractuale

are drept efect exonerarea pârâtei de obligația preluării acestui tip de

produse.

Interpretând

clauzele contractului, instanța de apel a considerat că voința reală a părților

a fost aceea ca produsele livrate reclamantei de pârâta SC P.A. SRL ce fac obiectul

contractului și care vor depăși termenul de valabilitate vor fi returnate de

reclamantă în calitate de beneficiar către producător necondiționat de

obligația reclamantei de a achiziționa o cantitate minimă de 8.000 tone

produse.

Astfel, reține

instanța de apel, dispozițiile art. 10.1 din contract care stabilesc această

obligație a reclamantei nu sunt în interdependență cu dispozițiile din anexa 2

a contractului, potrivit căreia produsele expirate vor fi returnate

producătorului pe cheltuiala acestuia. Caracterul independent a celor două

obligații rezultă și din împrejurarea că în cuprinsul anexei doi încheiată la

data de 1 noiembrie 2003, adică ulterior contractului nu se face trimitere la

clauza prevăzută la art. 10.1 motiv pentru care interpretarea pârâtei și a

primei instanțe referitoare la caracterul interdependent al celor două

obligații este nefondat.

Pe de altă

parte, argumentează instanța de apel, corespondența dintre părți relevă faptul

că pârâta nu a condiționat, anterior rezilierii contractului, îndeplinirea

obligației de a ridica produsele expirate, de achiziționarea de către

reclamantă a unei cantități minime de 8.000 tone produse.

În consecință,

constatând că ultima livrare a produselor a avut loc în august 2005, iar

perioada de garanție a produselor livrate era de 24 luni, rezultă că termenul

de valabilitate a expirat în august 2007, date în raport de care, pe baza

expertizei întocmite în cauză s-a stabilit că, valoarea produselor expirate

existente în stocul reclamantei la data de 31 decembrie 2007 era de 1.463.984

lei. În considerarea principiului disponibilității, constatând că reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.247.020 lei reprezentând

contravaloarea prejudiciilor expirate pe care pârâta a refuzat să le preia,

instanța de apel a admis pretențiile reclamantei în aceste limite.

În privința

solicitării de obligare a pârâtei la plata sumei de 581.445 lei reprezentând

costurile de incinerare, depozitare, și de asigurare s-a reținut că aceste

pretenții nu au fost dovedite, deoarece reclamanta nu a depus înscrisuri din

care să rezulte că în spațiile pentru care a încheiat contractele de închiriere

au fost depozitate produse furnizate de pârâtă al căror termen de valabilitate

a expirat. Pentru costurile de transport, s-a reținut că din facturile depuse

nu rezultă produsele transportate, situația fiind identică și în privința

costurilor de incinerare și a celor de asigurare.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Recurenta-reclamantă

SC E.F.R. SRL critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte

a deciziei în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei și la plata

contravalorii costurilor efectuate în legătură cu produsele cu termen de

valabilitate depășit.

În mod concret,

recurenta arată că nelegalitatea deciziei derivă din încălcarea art. 1.7 și 1.8

din Norma emisă de Ministerul Agriculturii și Alimentației privind măsurile

sanitar-veterinare aplicabile în cazul produselor alimentare de origine animală

cu termen de valabilitate expirat.

Potrivit

normelor evocate, incinerarea acestui tip de produse este posibilă numai în

urma obținerii certificatelor sanitar-veterinare în scopul transportului și

incinerării, astfel încât este eronată susținerea instanței de apel în sensul

că nu s-a făcut dovada că produsele nu puteau fi incinerate în lipsa documentelor

menționate. Pe lângă faptul că se solicită dovada unui fapt negativ, argumentul

este și contrar probelor administrate în cauză, care relevă existența acestor

certificate.

Situația este

identică, susține recurenta, și în privința cheltuielilor de transport precum

și a celor pentru depozitarea și asigurarea mărfurilor expirate, în legătură cu

a căror contravaloare există probe la dosar, motiv pentru care în mod

nejustificat au fost respinse aceste pretenții.

Recurenta-pârâtă

SC P.A. SRL invocând

dispozițiile

art.

7,8 și 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului și modificarea în parte a

deciziei în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

După

prezentarea istoricului litigiului, pârâta arată că hotărârea recurată este

lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 977, art. 981, art. 983 C. civ.

În mod concret,

recurenta invocă faptul că instanța de apel a reținut în mod eronat incidența

răspunderii sale contractuale, considerând că reclamanta SC E.F.R. SRL ar fi

titulara dreptului de a pretinde returnarea unor produse expirate, nesocotind

voința părților și scopul contractului.

Conform art.

2.1 din,convenția părților, scopul contractului a fost creșterea cotei de piață

a pârâtei, ceea ce presupunea respectarea de către reclamantă a obligației

esențiale asumate prin art. 10.1 de a achiziționa o cantitate minimă de 8.000

tone produse anual.

Prin urmare,

susține recurenta, doar în aceste condiții reclamanta SC E.F.R. SRL dobândea

dreptul de a-i pretinde returnarea unor produse expirate, condiție

neîndeplinită în speță, în absența probelor care să demonstreze achiziționarea

acestei cantități de produse, împrejurare ce are semnificația nerespectării de

către reclamantă a obligațiilor asumate.

Ignorând scopul

avut în vedere de părți susține recurenta, instanța de apel a schimbat

înțelesul neîndoielnic al contractului ceea ce atrage și incidența motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În egală măsură

este eronat argumentul instanței de apel potrivit căreia în contextul

neexecutării obligațiilor esențiale asumate de către reclamanta, soluția era

aceea de reziliere a contractului.

Intr-o atare

ipoteză, opțiunea între rezilierea contractului și invocarea excepției de

neexecutare aparține creditorului obligației neîndeplinite, în absența unei

dispoziții legale care să impună o anumită conduită.

De asemenea,

susține recurenta, decizia atacată, este nelegală și în considerarea faptului

că prin decizia recurată s-au înlăturat în mod eronat argumentele potrivit

cărora, ulterior rezilierii contractului, niciuna dintre părți nu mai este

ținută de obligațiile asumate și nu mai poate pretinde cocontractantului

îndeplinirea obligațiilor.

În consecință,

având în vedere că produsele din litigiu au expirat ulterior rezilierii

contractului, rezultă că nu i se mai poate pretinde îndeplinirea vreunei

obligații, în condițiile în care reclamanta anterior transmiterii notificării

privind rezilierea nu a invocat nicio pretenție.

O altă critică

vizează faptul că, contrar probelor administrate în cauză, reclamanta SC E.F.R.

SRL nu a dovedit existența prejudiciului, instanța de apel ignorând

împrejurarea că aceasta nu a demonstrat că ar fi efectuat demersurile necesare

pentru a vinde produsele expirate într-un termen rezonabil pentru a-și limita

pagubele.

Prin ultimul

motiv de recurs, pârâta SC P.A. SRL arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină și cuprinde motive străine de natura pricinii deoarece nu s-a

analizat dacă reclamanta a deținut sau nu produsele expirate și, respectiv a

omis să se pronunțe asupra unui element esențial al cauzei, constând în

identificarea demersurilor reclamantei pentru vinderea produselor pretins

expirate.

Analizând

recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale

anterior menționate, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Astfel, în

privința recursului reclamante SC E.F.R. SRL, critica de nelegalitate vizează

încălcarea de către instanța de apel a normelor din domeniul sanitar-veterinar,

respectiv art. 1.7 și 1.8 din Norma emisă de Ministerul Agriculturii și

Alimentației privind măsurile sanitar-veterinare care se aplică în cazul

produselor alimentare de origine animală cu termen de valabilitate expirat și

în alte situații de încadrare a acestora în prevederile legislației

sanitar-veterinare.

Invocarea

acestor norme, nu prezintă, în speță, relevanța acordată de reclamanta pentru

că respingerea parțială a pretențiilor a fost argumentată pe lipsa identității

dintre produsele din litigiu și cele pentru care au fost alocate aceste

fonduri, și nu ca o sancțiune pentru nerespectarea normelor sanitare.

În alți

termeni, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, pe baza probelor

administrate în cauză a căror interpretare este exclusă în această etapă

procesuală, că, în speță, reclamanta SC E.F.R. SRL nu a dovedit că în legătură

cu produsele expirate, a căror contravaloare a solicitat-o a efectuat și

costuri privind transportul, încinerarea, depozitarea și asigurarea acestora.

Prin urmare,

dispozițiile art. 1169 C. civ., au fost corect aplicate, verificarea aspectelor

privind netemeinicia deciziei fiind exclusă din perspectiva specificului

recursului, respectiv a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate

de recurenta reclamantă.

În consecință,

recursul reclamantei SC E.F.R. SRL este nefondat și va fi respins în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția este

identică în privința recursului formulat de pârâta SC P.A. SRL.

Primul motiv de

recurs referitor la ignorarea voinței părților și a scopului contractului este

nefondat, deoarece, contrar susținerilor pârâtei, obiectul contractului din

litigiu încheiat la data de 7 aprilie 2003 l-a constituit acordarea unui drept

exclusiv de vânzare reclamantei, care și-a asumat obligația de a achiziționa o

cantitate minimă de produse, în schimbul obligației corelative a pârâtei SC P.A.

SRL de a-i acorda dreptul de vânzare exclusivă, modalitate în care fiecare

dintre părțile contractante își procura un avantaj comercial, aceste două

obligații esențiale fiind în strânsă legătură.

Prin urmare

obligația de preluare a produselor expirate, asumată de pârâtă prin anexa 2 la

contract, încheiată la data de 1 noiembrie 2003, reprezintă, astfel cum în mod

corect a argumentat instanța de apel, o obligație independentă de celelalte

obligații născute în temeiul contractului.

În alți

termeni, obligația reclamantei de a achiziționa o cantitate minimă de produse

s-a născut în momentul încheierii contractului, iar obligația pârâtei de a

prelua produsele expirate a luat naștere ulterior, la data anexei 2, motiv

pentru care în absența unei precizări exprese, nu se poate reține o

interdependență a acestor obligații.

De altfel,

această interpretare a rezultat, arată instanța de apel, și din corespondența

părților cu privire la aceste produse, însă după cum s-a precizat în analiza

recursului reclamantei, interpretarea probelor este atributul exclusiv al

instanțelor de fond, situație în care aspectele privind netemeinicia deciziei

recurate nu vor fi examinate.

În privința

criticii privind încălcarea efectelor rezilierii, în sensul că prin decizia

atacată s-a antrenat răspunderea contractuală în temeiul unei convenții

reziliate, se va reține, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că pretențiile

reclamantei SC E.F.R. SRL vizează obligațiile derivate din contract, născute

anterior rezilierii, astfel că în sarcina pârâtei subzistă obligația de

preluare a produselor livrate în perioada contractuală. Și în această privință,

în mod corect a argumentat instanța de apel că această obligație se naște în

momentul livrării produsului și devine exigibilă la data expirării acestuia.

Referitor la

nelegalitatea deciziei din perspectiva existenței și evaluării prejudiciului la

repararea căreia a fost obligată pârâta, considerentele deciziei relevă faptul

că acesta a fost determinat în acord cu obligațiile asumate de părți, potrivit

clauzelor care au fost corect interpretate de instanță și având în vedere

probele administrate.

În consecință

și criticile privind schimbarea naturii actului li respectiv, motivarea străină

de natura pricinii ori contradictorii, nu se verifică, urmând a fi înlăturate.

În concluzie,

nefiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9

C. proc. civ. și recursul pârâtei SC P.A. SRL va fi respins în conformitate cu

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate recursurile declarate de reclamanta SC E.F.R. SRL București și de

pârâta SC P.A. SRL București împotriva deciziei civile nr. 425 din 24 octombrie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 11 martie 2014.