ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 922/2014

Deliberând asupra recursului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 14389 din 23 decembrie 2009, pronunțată în dosar nr. 7888/3/2009 al Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și acțiunea formulată de reclamanta SC E.F.R. SRL împotriva pârâtei SC P.A. SRL. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.828.465 lei reprezentând contravaloarea produselor cu termenul de valabilitate depășit și a costurilor de depozitare ale acestora.

Invocând dispozițiile art. 969, art. 970 și art. 1083 C. civ., în motivarea acțiunii s-a arătat că, la data de 7 aprilie 2003, între reclamantă, în calitate de beneficiar și pârâtă, în calitate de furnizor s-a încheiat contractul având; ca obiect acordarea unui drept exclusiv, în favoarea societății reclamante pe o durată de 3 ani, a activității de desfacere a produselor pârâtei, astfel cum acestea au fost identificate prin anexa 1 la contract. Prin anexa 2 la această convenție, părțile au stabilit ca toate produsele livrate de pârâtă, ce fac obiectul contractului și care vor depăși termenul de valabilitate vor fi returnate producătorului, pe cheltuiala acestuia. Reclamanta susține că pârâta nu a respectat această obligație contractuală, conduită ce are semnificația unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, iar în absența unei cauze exoneratoare de răspundere, rezultă că sunt îndeplinite toate condițiile pentru antrenarea răspunderii contractuală a pârâtei.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă pentru suma de 677.955,34 lei a fost respinsă de tribunal cu motivarea că reclamanta a solicitat contravaloarea produselor livrate, în perioada 2004-2005, produse care nu erau încă expirate, astfel că acțiunea a fost înregistrată cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/58, raportat la art. 7 alin. (1) din același act normativ.

În privința fondului cauzei s-a reținut că, în conformitate cu clauza prevăzută la art. 3.2 din contract, pârâta a notificat la data de 1 aprilie 2005 reclamantei rezilierea contractului, încetarea acestuia urmând să-și producă efectele în termen de 2 luni de la acest moment, respectiv la data de 1 septembrie 2005. Raportat la clauzele convenției și probele administrate în cauză s-a argumentat că reclamanta este în culpă deoarece nu și-a îndeplinit propriile obligații, astfel că solicitarea de obligare a pârâtei la plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este probată în conformitate cu art. 1169 C. civ.

În acest context, față de dispozițiile art. 10.1 din contract care stabilesc o obligație de rezultat în sarcina reclamantei, respectiv de a achiziționa anual o cantitate minimă de 8.000 tone produse, obligație neîndeplinită, rezultă că aceasta nu poate solicita pârâtei să accepte returnarea unor produse expirate sau să emită pretenții în legătură cu aceste produse. În concret, arată prima instanță, reclamanta avea dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtă numai în ipoteza în care dovedea că a îndeplinit cumulativ două obligații, respectiv achiziționa o cantitate de minimum 8.000 tone produse și exercitarea dreptului de a restitui produsele expirate nu afecta limita minimă a comenzilor.

Din evidențele depuse la dosar de pârâtă rezultă că reclamanta a achiziționat pe parcursul celor 3 ani de derulare a contractului doar o cantitate de 10.316 tone în loc de 24.000 tone ceea ce a determinat diminuarea cotei de piață a societății pârâte, astfel că nu s-a realizat scopul contractului încheiat între părți, cu consecința că dreptul reclamantei de a pretinde pârâtei să accepte restituirea unei cantități de marfă sau de a pretinde despăgubiri în legătură cu aceste produse nu există, reclamanta nefiind prin urmare titulara dreptului pretins prin acțiunea formulată.

De altfel, anterior rezilierii contractului reclamanta nu a ridicat pretenții față de pârâtă, ceea ce are semnificația faptului că despăgubirile solicitate sunt lipsite de fundament juridic, pretențiile fiind formulate abia la data de 22 noiembrie 2005, adică într-un moment la care reclamanta nu se mai putea prevala de vreun drept născut din contractul reziliat la 1 septembrie 2005. Totodată, arată tribunalul, reclamanta SC E.F.R. SRL, nu a dovedit în condițiile art. 1169 C. civ., că produsele enumerate în listele depuse la dosar sunt expirate și nici valoarea acestora. Prin urmare, pe lângă faptul că reclamanta încearcă să se prevaleze de propria culpă, în speță, nu este dovedit prejudiciul nici în privința costurilor suportate in legătură cu produsele achiziționate de la pârâtă.

Astfel, în privința costurilor de incinerare, de transport, de depozitare și respectiv de asigurare, probele nu relevă faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate în legătură cu produsele furnizate de pârâtă, situație în care nefiind îndeplinite nici în această privință condițiile cumulative necesare antrenării răspunderii civile contractuale, rezultă că acțiunea este în întregime nefondată. Apelul declarat de reclamanta SC E.F.R. SRL împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 425 din 24 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V- a civilă, cu consecința schimbării în parte a sentinței, admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtei SC P.A. SRL la plata sumei de 1.247.020 lei reprezentând contravaloarea produselor expirate și a sumei de 16.586,20 lei cheltuieli de judecată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În argumentarea deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că contrar susținerilor pârâtei, potrivit căreia ulterior rezilierii contractului părțile nu mai pot solicita despăgubiri în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor derivate din contractul reziliat, o astfel de cerere este întemeiată în ipoteza îndeplinirii condițiilor cerute în acest sens deoarece reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la preluarea produselor expirate achiziționate în temeiul contractului, iar în cuprinsul anexei 2 nu s-a precizat că încetarea raporturilor contractuale are drept efect exonerarea pârâtei de obligația preluării acestui tip de produse. Interpretând clauzele contractului, instanța de apel a considerat că voința reală a părților a fost aceea ca produsele livrate reclamantei de pârâta SC P.A.

SRL ce fac obiectul contractului și care vor depăși termenul de valabilitate vor fi returnate de reclamantă în calitate de beneficiar către producător necondiționat de obligația reclamantei de a achiziționa o cantitate minimă de 8.000 tone produse. Astfel, reține instanța de apel, dispozițiile art. 10.1 din contract care stabilesc această obligație a reclamantei nu sunt în interdependență cu dispozițiile din anexa 2 a contractului, potrivit căreia produsele expirate vor fi returnate producătorului pe cheltuiala acestuia. Caracterul independent a celor două obligații rezultă și din împrejurarea că în cuprinsul anexei doi încheiată la data de 1 noiembrie 2003, adică ulterior contractului nu se face trimitere la clauza prevăzută la art. 10.1 motiv pentru care interpretarea pârâtei și a primei instanțe referitoare la caracterul interdependent al celor două obligații este nefondat.

Pe de altă parte, argumentează instanța de apel, corespondența dintre părți relevă faptul că pârâta nu a condiționat, anterior rezilierii contractului, îndeplinirea obligației de a ridica produsele expirate, de achiziționarea de către reclamantă a unei cantități minime de 8.000 tone produse. În consecință, constatând că ultima livrare a produselor a avut loc în august 2005, iar perioada de garanție a produselor livrate era de 24 luni, rezultă că termenul de valabilitate a expirat în august 2007, date în raport de care, pe baza expertizei întocmite în cauză s-a stabilit că, valoarea produselor expirate existente în stocul reclamantei la data de 31 decembrie 2007 era de 1.463.984 lei.

În considerarea principiului disponibilității, constatând că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.247.020 lei reprezentând contravaloarea prejudiciilor expirate pe care pârâta a refuzat să le preia, instanța de apel a admis pretențiile reclamantei în aceste limite. În privința solicitării de obligare a pârâtei la plata sumei de 581.445 lei reprezentând costurile de incinerare, depozitare, și de asigurare s-a reținut că aceste pretenții nu au fost dovedite, deoarece reclamanta nu a depus înscrisuri din care să rezulte că în spațiile pentru care a încheiat contractele de închiriere au fost depozitate produse furnizate de pârâtă al căror termen de valabilitate a expirat.

Pentru costurile de transport, s-a reținut că din facturile depuse nu rezultă produsele transportate, situația fiind identică și în privința costurilor de incinerare și a celor de asigurare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Recurenta-reclamantă SC E.F.R. SRL critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei și la plata contravalorii costurilor efectuate în legătură cu produsele cu termen de valabilitate depășit. În mod concret, recurenta arată că nelegalitatea deciziei derivă din încălcarea art. 1.7 și 1.8 din Norma emisă de Ministerul Agriculturii și Alimentației privind măsurile sanitar-veterinare aplicabile în cazul produselor alimentare de origine animală cu termen de valabilitate expirat.

Potrivit normelor evocate, incinerarea acestui tip de produse este posibilă numai în urma obținerii certificatelor sanitar-veterinare în scopul transportului și incinerării, astfel încât este eronată susținerea instanței de apel în sensul că nu s-a făcut dovada că produsele nu puteau fi incinerate în lipsa documentelor menționate. Pe lângă faptul că se solicită dovada unui fapt negativ, argumentul este și contrar probelor administrate în cauză, care relevă existența acestor certificate. Situația este identică, susține recurenta, și în privința cheltuielilor de transport precum și a celor pentru depozitarea și asigurarea mărfurilor expirate, în legătură cu a căror contravaloare există probe la dosar, motiv pentru care în mod nejustificat au fost respinse aceste pretenții.

Recurenta-pârâtă SC P.A. SRL invocând dispozițiile art. 7,8 și 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii acțiunii reclamantei. După prezentarea istoricului litigiului, pârâta arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 977, art. 981, art. 983 C. civ. În mod concret, recurenta invocă faptul că instanța de apel a reținut în mod eronat incidența răspunderii sale contractuale, considerând că reclamanta SC E.F.R. SRL ar fi titulara dreptului de a pretinde returnarea unor produse expirate, nesocotind voința părților și scopul contractului. Conform art. 2.1 din,convenția părților, scopul contractului a fost creșterea cotei de piață a pârâtei, ceea ce presupunea respectarea de către reclamantă a obligației esențiale asumate prin art. 10.1 de a achiziționa o cantitate minimă de 8.000 tone produse anual.

Prin urmare, susține recurenta, doar în aceste condiții reclamanta SC E.F.R. SRL dobândea dreptul de a-i pretinde returnarea unor produse expirate, condiție neîndeplinită în speță, în absența probelor care să demonstreze achiziționarea acestei cantități de produse, împrejurare ce are semnificația nerespectării de către reclamantă a obligațiilor asumate. Ignorând scopul avut în vedere de părți susține recurenta, instanța de apel a schimbat înțelesul neîndoielnic al contractului ceea ce atrage și incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În egală măsură este eronat argumentul instanței de apel potrivit căreia în contextul neexecutării obligațiilor esențiale asumate de către reclamanta, soluția era aceea de reziliere a contractului.

Intr-o atare ipoteză, opțiunea între rezilierea contractului și invocarea excepției de neexecutare aparține creditorului obligației neîndeplinite, în absența unei dispoziții legale care să impună o anumită conduită. De asemenea, susține recurenta, decizia atacată, este nelegală și în considerarea faptului că prin decizia recurată s-au înlăturat în mod eronat argumentele potrivit cărora, ulterior rezilierii contractului, niciuna dintre părți nu mai este ținută de obligațiile asumate și nu mai poate pretinde cocontractantului îndeplinirea obligațiilor. În consecință, având în vedere că produsele din litigiu au expirat ulterior rezilierii contractului, rezultă că nu i se mai poate pretinde îndeplinirea vreunei obligații, în condițiile în care reclamanta anterior transmiterii notificării privind rezilierea nu a invocat nicio pretenție.

O altă critică vizează faptul că, contrar probelor administrate în cauză, reclamanta SC E.F.R. SRL nu a dovedit existența prejudiciului, instanța de apel ignorând împrejurarea că aceasta nu a demonstrat că ar fi efectuat demersurile necesare pentru a vinde produsele expirate într-un termen rezonabil pentru a-și limita pagubele. Prin ultimul motiv de recurs, pârâta SC P.A. SRL arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine de natura pricinii deoarece nu s-a analizat dacă reclamanta a deținut sau nu produsele expirate și, respectiv a omis să se pronunțe asupra unui element esențial al cauzei, constând în identificarea demersurilor reclamantei pentru vinderea produselor pretins expirate.

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constată că sunt nefondate. Astfel, în privința recursului reclamante SC E.F.R. SRL, critica de nelegalitate vizează încălcarea de către instanța de apel a normelor din domeniul sanitar-veterinar, respectiv art. 1.7 și 1.8 din Norma emisă de Ministerul Agriculturii și Alimentației privind măsurile sanitar-veterinare care se aplică în cazul produselor alimentare de origine animală cu termen de valabilitate expirat și în alte situații de încadrare a acestora în prevederile legislației sanitar-veterinare. Invocarea acestor norme, nu prezintă, în speță, relevanța acordată de reclamanta pentru că respingerea parțială a pretențiilor a fost argumentată pe lipsa identității dintre produsele din litigiu și cele pentru care au fost alocate aceste fonduri, și nu ca o sancțiune pentru nerespectarea normelor sanitare.

În alți termeni, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate în cauză a căror interpretare este exclusă în această etapă procesuală, că, în speță, reclamanta SC E.F.R. SRL nu a dovedit că în legătură cu produsele expirate, a căror contravaloare a solicitat-o a efectuat și costuri privind transportul, încinerarea, depozitarea și asigurarea acestora. Prin urmare, dispozițiile art. 1169 C. civ., au fost corect aplicate, verificarea aspectelor privind netemeinicia deciziei fiind exclusă din perspectiva specificului recursului, respectiv a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurenta reclamantă. În consecință, recursul reclamantei SC E.F.R.

SRL este nefondat și va fi respins în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Soluția este identică în privința recursului formulat de pârâta SC P.A. SRL. Primul motiv de recurs referitor la ignorarea voinței părților și a scopului contractului este nefondat, deoarece, contrar susținerilor pârâtei, obiectul contractului din litigiu încheiat la data de 7 aprilie 2003 l-a constituit acordarea unui drept exclusiv de vânzare reclamantei, care și-a asumat obligația de a achiziționa o cantitate minimă de produse, în schimbul obligației corelative a pârâtei SC P.A. SRL de a-i acorda dreptul de vânzare exclusivă, modalitate în care fiecare dintre părțile contractante își procura un avantaj comercial, aceste două obligații esențiale fiind în strânsă legătură.

Prin urmare obligația de preluare a produselor expirate, asumată de pârâtă prin anexa 2 la contract, încheiată la data de 1 noiembrie 2003, reprezintă, astfel cum în mod corect a argumentat instanța de apel, o obligație independentă de celelalte obligații născute în temeiul contractului. În alți termeni, obligația reclamantei de a achiziționa o cantitate minimă de produse s-a născut în momentul încheierii contractului, iar obligația pârâtei de a prelua produsele expirate a luat naștere ulterior, la data anexei 2, motiv pentru care în absența unei precizări exprese, nu se poate reține o interdependență a acestor obligații. De altfel, această interpretare a rezultat, arată instanța de apel, și din corespondența părților cu privire la aceste produse, însă după cum s-a precizat în analiza recursului reclamantei, interpretarea probelor este atributul exclusiv al instanțelor de fond, situație în care aspectele privind netemeinicia deciziei recurate nu vor fi examinate.

În privința criticii privind încălcarea efectelor rezilierii, în sensul că prin decizia atacată s-a antrenat răspunderea contractuală în temeiul unei convenții reziliate, se va reține, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că pretențiile reclamantei SC E.F.R. SRL vizează obligațiile derivate din contract, născute anterior rezilierii, astfel că în sarcina pârâtei subzistă obligația de preluare a produselor livrate în perioada contractuală. Și în această privință, în mod corect a argumentat instanța de apel că această obligație se naște în momentul livrării produsului și devine exigibilă la data expirării acestuia. Referitor la nelegalitatea deciziei din perspectiva existenței și evaluării prejudiciului la repararea căreia a fost obligată pârâta, considerentele deciziei relevă faptul că acesta a fost determinat în acord cu obligațiile asumate de părți, potrivit clauzelor care au fost corect interpretate de instanță și având în vedere probele administrate.

În consecință și criticile privind schimbarea naturii actului li respectiv, motivarea străină de natura pricinii ori contradictorii, nu se verifică, urmând a fi înlăturate. În concluzie, nefiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. și recursul pârâtei SC P.A. SRL va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC E.F.R. SRL București și de pârâta SC P.A. SRL București împotriva deciziei civile nr. 425 din 24 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2014.