ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3012/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 2484 din 13

februarie 2009, pronunțată de Secția a VI-a comercială a Tribunalului

București a fost respinsă excepția prescripției dreptului

material la acțiune ca nefondată. A fost admisă cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanta SC E.T. SRL, în

contradictoriu cu pârâta SC T. SA. A fost obligată pârâta să plătească

reclamantei suma de 232.437,11 lei cu titlu de preț al serviciilor

prestate, suma de 140.266,23 lei cu titlu de dobândă legală,

calculată până la data de 15 decembrie 2008, precum și la plata

dobânzii legale aplicabilă în raporturile juridice comerciale,

aferentă debitului principal de 232.437,11 lei, calculată începând cu

data de 16 decembrie 2008 până la data plății integrale a

debitului. A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Instanța de fond a reținut

că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata restului de preț

pentru lucrările organizate în folosul acesteia în executarea contractului

din 8 august 2003 și a dobânzii legale cuvenită pentru nerespectarea

de către pârâtă a termenului de plată.

Asupra excepției

prescripției dreptului material la acțiune invocată de

pârâtă Tribunalul a reținut că actul sub semnătură

privată emis de SC A.O. SRL și semnat de directorul acesteia, ce

poartă însă antetul societății comerciale pârâte, are efect

întreruptiv asupra cursului prescripției extinctive având în vedere

că în cuprinsul său se afirmă existența, în actele contabile

ale pârâtei, a unei datorii față de reclamantă în cuantum de

232.437,11 ron.

Constatând că

recunoașterea datoriei a fost făcută la data de 8 februarie

2006, instanța de fond a reținut că acțiunea a fost

formulată în cadrul noului termen de prescripție care, la data

sesizării instanței, nu era împlinit.

În ceea ce privește fondul

pretențiilor s-a reținut că pârâta și-a înscris în

contabilitate facturile fiscale a căror plată o pretinde reclamanta,

acestea fiind acceptate tacit la plată de către pârâtă și

având forță probantă împotriva acesteia.

Împrejurarea că reclamanta nu a

probat încheierea proceselor-verbale de recepție a lucrărilor la care

se face referire în contract nu poate conduce la concluzia inexistenței

lucrărilor sau a calității necorespunzătoare a acestora,

mai ales că pârâta nici nu a formulat astfel de apărări.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâta. Prin decizia comercială nr. 444 din 3 noiembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

apelul a fost admis, a fost schimbată în tot sentința apelată în

sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului

material la acțiune și respinsă acțiunea ca prescrisă.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut că relațiile comerciale

dintre părți s-au desfășurat în baza contractului comercial

din 8 august 2003, iar facturile fiscale a căror contravaloare se

solicită în prezenta cauză au fost emise la datele de 22 septembrie 2003,

16 octombrie 2003, 17 octombrie 2003 și 17 decembrie 2003.

Întrucât în cuprinsul facturilor

fiscale enumerate mai sus nu se face nicio referire la termenul de plată,

curtea a apreciat că acestea au devenit scadente la data emiterii,

dată de la care urmează a se calcula termenul de prescripție a

dreptului material la acțiune.

Înscrisul invocat de intimată

ca fiind întrerupător de prescripție este adresa pârâtei de la dosar

fond, transmisă prin fax reclamantei la data de 8 februarie 2006. Din

conținutul acestei adrese rezultă că pârâta a solicitat

societății de audit verificarea și confirmarea soldului care,

conform documentelor pârâtei, era, la 30 noiembrie 2005, în valoare de

232.437,11 lei.

Raportat la conținutul acestei

adrese, curtea a constatat că recunoașterea de datorie privește

debitul înregistrat în contabilitatea pârâtei la data de 30 noiembrie 2005, indiferent

de data la care a fost comunicată această adresă reclamantei.

Introducerea cererii de chemare în

judecată la data de 15 decembrie 2008 (data poștei) a avut loc,

raportat la considerentele expuse mai sus, cu depășirea termenului

general de prescripție de 3 ani la care se referă Decretul nr. 167/1958,

termen care s-a împlinit la data de 30 noiembrie 2008.

În consecință, Curtea a

admis apelul și a apreciat că nu mai este utilă și

cercetarea celorlalte motive de apel întrucât acestea se referă la fondul

cauzei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta SC E.T. SRL, prin lichidator A.M., care a solicitat, in

temeiul art. 312 alin. (5), art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. Civ., casarea in

parte a deciziei comerciale nr. 444 din 3 noiembrie 2009, respingerea apelului

formulat de către intimata SC T. SA, respingerea excepției

prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei

instanței de apel spre judecare pe fond.

Recurenta a susținut în

dezvoltarea motivelor de recurs că instanța de apel a soluționat

prezenta cauza cu nesocotirea prevederilor Decretului nr. 167/1958, respectiv a

noțiunii de recunoaștere in înțelesul art. 16 alin. (1) lit. a)

din textul de lege invocat.

Intimata a depus la dosar

întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca

nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, va admite recursul pentru

următoarele considerente:

Atât instanța de fond cat si

cea de apel au pornit de la o situație de fapt corecta: relațiile

dintre parti s-au desfășurat conform contractului comercial din 8

august 2003, in baza căruia s-au emis facturile fiscale a căror

contravaloare se solicita prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar

(factura din 22 septembrie 2003 neachitata parțial, respectiv pentru suma

de 32.000,00 lei, factura din 16 octombrie 2003 neachitata, pentru suma de

72.841,60 lei, factura din 17 octombrie 2003 neachitata, pentru suma de

43.141,40 lei si factura din 17 decembrie 2003 neachitata, pentru suma de

84.454,11 lei).

Instanțele de fond si de apel

au dat înscrisului de la dosarul de fond valoarea unei recunoașteri în

înțelesul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cu

diferența ca cele doua instanțe au dat alte interpretări

diferite textului de lege cu privire la momentul de la care acest înscris

produce efectul imediat al recunoașterii, respectiv cel al întreruperii

cursului prescripției. In timp ce instanța de fond în mod corect a

reținut că acest înscris produce efectul întreruperii cursului

prescripției de la data comunicării sale către creditor,

instanța de apel, în mod greșit, a reținut ca acest înscris

produce efectul întreruperii cursului prescripției de la data

verificărilor contabile efectuate de către intimata (30 noiembrie 2005)

si nu de la data comunicării înscrisului ce recunoaște creanța (8

februarie 2006).

Instanța de apel a

soluționat prezenta cauza cu nesocotirea prevederilor Decretului nr. 167/1958,

respectiv a noțiunii de recunoaștere in înțelesul art. 16 alin. (1)

lit. a) din textul de lege invocat.

Potrivit art. 16 lit. a), cursul

prescripției se întrerupe prin recunoașterea datoriei. Din

interpretarea acestui text de lege, rezulta ca efectul întreruperii are loc la

data la care recunoașterea are loc. Chiar daca prin înscrisul

menționat data de referința a soldului este 30 noiembrie 2005,

trebuie avut in vedere că, în realitate, datoria este scadenta din anul

2003, potrivit facturilor fiscale emise, astfel ca data de 30 noiembrie 2005

este doar o dată de referință contabilă, fară

relevanță juridică asupra datei scadentei datoriei, sau a datei

recunoașterii.

Recunoașterea produce efectul

de întrerupere a prescripției de la data la care este comunicata

creditorului, în speța 8 februarie 2006, conform confirmării de fax

înscrise pe document.

Pornind de la definiția

prescripției extinctive (sancțiunea contra creditorului nediligent în

recuperararea creanței sale), trebuie stabilite caracterele actului de

recunoaștere menit a întrerupe curgerea termenului.

Recunoașterea dreptului este o

manifestare unilaterala de voința a celui în folosul căruia curge

prescripția (in speța intimata debitoare SC T. SA) prin care

atestă dreptul creditorului. Astfel ca titularul dreptului la acțiune

nu poate fi considerat pasiv, neglijent, întrucat are motive întemeiate sa nu

acționeze debitorul in instanța. Recunoașterea făcuta de

către debitor îl îndreptățește pe creditor sa creadă

ca executarea creanței sale se va face de bunăvoie, neavind practic

motive pentru care să îl cheme in judecata pe debitorul sau.

Si întrucât vorbim despre o

acceptare expresa, potrivit doctrinei in materie, aceasta trebuie să

îmbrace forma unui act scris, comunicat creditorului (scrisoare adresata

creditorului). Înscrisul, pentru a capata caracterul unei recunoașteri, cu

efectul întreruperii cursului prescripției, trebuie sa fie cunoscut de

creditorul - cel impotriva căruia curge prescripția, acest lucru nu

se poate înfaptui decât prin comunicarea sa. Asa cum s-a reținut si de

către instanța de apel, înscrisul a fost comunicat către reclamantă

la data de 8 februarie 2006, astfel ca abia de la aceasta data a

căpătat caracterului unei recunoașteri în înțelesul art. 16

alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958, termenul de 3 ani urmind a fi calculat

de la aceasta data (ceea ce face ca introducerea cererii de chemare in judecata

la data de 15 decembrie 2008 să se fi făcut înlăuntrul

termenului de prescripție).

Data de 30 noiembrie 2005 nu are

nicio relevanta din punct de vedere juridic, întrucât, pe de-o parte

obligația de plata nu s-a născut la acea data, ci in anul 2003, si

iar pe de-alta parte, nici nu reprezintă data întocmirii scrisorii de

recunoaștere. Data de 30 noiembrie 2005 este relevanta doar din punct de

vedere contabil întrucat reprezintă data la care s-a încheiat

exercițiul financiar contabil pentru anul 2005 al debitoarei, asa cum

rezulta din chiar preambulul documentului. Or, încetarea exercițiul

financiar-contabil si soldul înregistrat la acea data nu pot reprezenta motive

de întrerupere a cursului prescripției prin sine însele, cu atât mai mult

cu cât conținutul documentelor financiar-contabile nu este public, ci a

fost adus la cunoștința reclamantei printr-o adresa transmisa la data

de 8 februarie 2006. Intreruperea cursului prescripției operează ca

efect al recunoașterii la data de 8 februarie 2006, astfel cum rezulta din

cele de mai sus, acțiunea de recunoaștere implica o manifestare

exterioara, opozabila terților. În lipsa manifestării exterioare, a

acțiunii externe, nu mai putem vorbi despre o recunoaștere.

Prin urmare, daca înscrisul în

discuție nu ar fi fost nicicând comunicat, acesta nu ar fi produs

niciodată consecințele juridice negative pentru debitoare ale

întreruperii cursului prescripției. Reducând la absurd cele susținute

de către instanța de fond, ar însemna că, în ipoteza în care

înscrisul ar fi fost comunicat abia la data de 30 octombrie 2008 (la 2 ani si

11 luni de la data incheierii exercițiului financiar-contabil de la 30

noiembrie 2005), reclamanta ar mai fi avut la dispoziție doar 1 luna

pentru a formula cererea de chemare in judecata, ajungându-se practic la o

prescurtare a termenului legal de prescripției de la 3 ani la 1 lună.

Pentru toate aceste considerente, în

temeiul art. 304 pct. 8 si 9, art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte va admite

recursul, va casa decizia comercială nr. 444 din 3 noiembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a V-a comercială,

și va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea în fond

a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC E.T. SRL, prin lichidator A.M., împotriva deciziei comerciale nr.

444 din 3 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.