ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3012/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2484 din 13 februarie 2009, pronunțată de Secția a VI-a comercială a Tribunalului București a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune ca nefondată. A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC T. SA. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 232.437,11 lei cu titlu de preț al serviciilor prestate, suma de 140.266,23 lei cu titlu de dobândă legală, calculată până la data de 15 decembrie 2008, precum și la plata dobânzii legale aplicabilă în raporturile juridice comerciale, aferentă debitului principal de 232.437,11 lei, calculată începând cu data de 16 decembrie 2008 până la data plății integrale a debitului.

A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată. Instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata restului de preț pentru lucrările organizate în folosul acesteia în executarea contractului din 8 august 2003 și a dobânzii legale cuvenită pentru nerespectarea de către pârâtă a termenului de plată. Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă Tribunalul a reținut că actul sub semnătură privată emis de SC A.O. SRL și semnat de directorul acesteia, ce poartă însă antetul societății comerciale pârâte, are efect întreruptiv asupra cursului prescripției extinctive având în vedere că în cuprinsul său se afirmă existența, în actele contabile ale pârâtei, a unei datorii față de reclamantă în cuantum de 232.437,11 ron.

Constatând că recunoașterea datoriei a fost făcută la data de 8 februarie 2006, instanța de fond a reținut că acțiunea a fost formulată în cadrul noului termen de prescripție care, la data sesizării instanței, nu era împlinit. În ceea ce privește fondul pretențiilor s-a reținut că pârâta și-a înscris în contabilitate facturile fiscale a căror plată o pretinde reclamanta, acestea fiind acceptate tacit la plată de către pârâtă și având forță probantă împotriva acesteia. Împrejurarea că reclamanta nu a probat încheierea proceselor-verbale de recepție a lucrărilor la care se face referire în contract nu poate conduce la concluzia inexistenței lucrărilor sau a calității necorespunzătoare a acestora, mai ales că pârâta nici nu a formulat astfel de apărări.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta. Prin decizia comercială nr. 444 din 3 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, apelul a fost admis, a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și respinsă acțiunea ca prescrisă. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut că relațiile comerciale dintre părți s-au desfășurat în baza contractului comercial din 8 august 2003, iar facturile fiscale a căror contravaloare se solicită în prezenta cauză au fost emise la datele de 22 septembrie 2003, 16 octombrie 2003, 17 octombrie 2003 și 17 decembrie 2003. Întrucât în cuprinsul facturilor fiscale enumerate mai sus nu se face nicio referire la termenul de plată, curtea a apreciat că acestea au devenit scadente la data emiterii, dată de la care urmează a se calcula termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

Înscrisul invocat de intimată ca fiind întrerupător de prescripție este adresa pârâtei de la dosar fond, transmisă prin fax reclamantei la data de 8 februarie 2006. Din conținutul acestei adrese rezultă că pârâta a solicitat societății de audit verificarea și confirmarea soldului care, conform documentelor pârâtei, era, la 30 noiembrie 2005, în valoare de 232.437,11 lei. Raportat la conținutul acestei adrese, curtea a constatat că recunoașterea de datorie privește debitul înregistrat în contabilitatea pârâtei la data de 30 noiembrie 2005, indiferent de data la care a fost comunicată această adresă reclamantei.

Introducerea cererii de chemare în judecată la data de 15 decembrie 2008 (data poștei) a avut loc, raportat la considerentele expuse mai sus, cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani la care se referă Decretul nr. 167/1958, termen care s-a împlinit la data de 30 noiembrie 2008. În consecință, Curtea a admis apelul și a apreciat că nu mai este utilă și cercetarea celorlalte motive de apel întrucât acestea se referă la fondul cauzei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC E.T. SRL, prin lichidator A.M., care a solicitat, in temeiul art. 312 alin. (5), art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. Civ., casarea in parte a deciziei comerciale nr. 444 din 3 noiembrie 2009, respingerea apelului formulat de către intimata SC T. SA, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei instanței de apel spre judecare pe fond.

Recurenta a susținut în dezvoltarea motivelor de recurs că instanța de apel a soluționat prezenta cauza cu nesocotirea prevederilor Decretului nr. 167/1958, respectiv a noțiunii de recunoaștere in înțelesul art. 16 alin. (1) lit. a) din textul de lege invocat. Intimata a depus la dosar întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va admite recursul pentru următoarele considerente: Atât instanța de fond cat si cea de apel au pornit de la o situație de fapt corecta: relațiile dintre parti s-au desfășurat conform contractului comercial din 8 august 2003, in baza căruia s-au emis facturile fiscale a căror contravaloare se solicita prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar (factura din 22 septembrie 2003 neachitata parțial, respectiv pentru suma de 32.000,00 lei, factura din 16 octombrie 2003 neachitata, pentru suma de 72.841,60 lei, factura din 17 octombrie 2003 neachitata, pentru suma de 43.141,40 lei si factura din 17 decembrie 2003 neachitata, pentru suma de 84.454,11 lei).

Instanțele de fond si de apel au dat înscrisului de la dosarul de fond valoarea unei recunoașteri în înțelesul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cu diferența ca cele doua instanțe au dat alte interpretări diferite textului de lege cu privire la momentul de la care acest înscris produce efectul imediat al recunoașterii, respectiv cel al întreruperii cursului prescripției.

In timp ce instanța de fond în mod corect a reținut că acest înscris produce efectul întreruperii cursului prescripției de la data comunicării sale către creditor, instanța de apel, în mod greșit, a reținut ca acest înscris produce efectul întreruperii cursului prescripției de la data verificărilor contabile efectuate de către intimata (30 noiembrie 2005) si nu de la data comunicării înscrisului ce recunoaște creanța (8 februarie 2006). Instanța de apel a soluționat prezenta cauza cu nesocotirea prevederilor Decretului nr. 167/1958, respectiv a noțiunii de recunoaștere in înțelesul art. 16 alin. (1) lit. a) din textul de lege invocat. Potrivit art. 16 lit. a), cursul prescripției se întrerupe prin recunoașterea datoriei.

Din interpretarea acestui text de lege, rezulta ca efectul întreruperii are loc la data la care recunoașterea are loc. Chiar daca prin înscrisul menționat data de referința a soldului este 30 noiembrie 2005, trebuie avut in vedere că, în realitate, datoria este scadenta din anul 2003, potrivit facturilor fiscale emise, astfel ca data de 30 noiembrie 2005 este doar o dată de referință contabilă, fară relevanță juridică asupra datei scadentei datoriei, sau a datei recunoașterii. Recunoașterea produce efectul de întrerupere a prescripției de la data la care este comunicata creditorului, în speța 8 februarie 2006, conform confirmării de fax înscrise pe document. Pornind de la definiția prescripției extinctive (sancțiunea contra creditorului nediligent în recuperararea creanței sale), trebuie stabilite caracterele actului de recunoaștere menit a întrerupe curgerea termenului.

Recunoașterea dreptului este o manifestare unilaterala de voința a celui în folosul căruia curge prescripția (in speța intimata debitoare SC T. SA) prin care atestă dreptul creditorului. Astfel ca titularul dreptului la acțiune nu poate fi considerat pasiv, neglijent, întrucat are motive întemeiate sa nu acționeze debitorul in instanța. Recunoașterea făcuta de către debitor îl îndreptățește pe creditor sa creadă ca executarea creanței sale se va face de bunăvoie, neavind practic motive pentru care să îl cheme in judecata pe debitorul sau. Si întrucât vorbim despre o acceptare expresa, potrivit doctrinei in materie, aceasta trebuie să îmbrace forma unui act scris, comunicat creditorului (scrisoare adresata creditorului).

Înscrisul, pentru a capata caracterul unei recunoașteri, cu efectul întreruperii cursului prescripției, trebuie sa fie cunoscut de creditorul - cel impotriva căruia curge prescripția, acest lucru nu se poate înfaptui decât prin comunicarea sa. Asa cum s-a reținut si de către instanța de apel, înscrisul a fost comunicat către reclamantă la data de 8 februarie 2006, astfel ca abia de la aceasta data a căpătat caracterului unei recunoașteri în înțelesul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958, termenul de 3 ani urmind a fi calculat de la aceasta data (ceea ce face ca introducerea cererii de chemare in judecata la data de 15 decembrie 2008 să se fi făcut înlăuntrul termenului de prescripție).

Data de 30 noiembrie 2005 nu are nicio relevanta din punct de vedere juridic, întrucât, pe de-o parte obligația de plata nu s-a născut la acea data, ci in anul 2003, si iar pe de-alta parte, nici nu reprezintă data întocmirii scrisorii de recunoaștere. Data de 30 noiembrie 2005 este relevanta doar din punct de vedere contabil întrucat reprezintă data la care s-a încheiat exercițiul financiar contabil pentru anul 2005 al debitoarei, asa cum rezulta din chiar preambulul documentului.

Or, încetarea exercițiul financiar-contabil si soldul înregistrat la acea data nu pot reprezenta motive de întrerupere a cursului prescripției prin sine însele, cu atât mai mult cu cât conținutul documentelor financiar-contabile nu este public, ci a fost adus la cunoștința reclamantei printr-o adresa transmisa la data de 8 februarie 2006. Intreruperea cursului prescripției operează ca efect al recunoașterii la data de 8 februarie 2006, astfel cum rezulta din cele de mai sus, acțiunea de recunoaștere implica o manifestare exterioara, opozabila terților. În lipsa manifestării exterioare, a acțiunii externe, nu mai putem vorbi despre o recunoaștere. Prin urmare, daca înscrisul în discuție nu ar fi fost nicicând comunicat, acesta nu ar fi produs niciodată consecințele juridice negative pentru debitoare ale întreruperii cursului prescripției.

Reducând la absurd cele susținute de către instanța de fond, ar însemna că, în ipoteza în care înscrisul ar fi fost comunicat abia la data de 30 octombrie 2008 (la 2 ani si 11 luni de la data incheierii exercițiului financiar-contabil de la 30 noiembrie 2005), reclamanta ar mai fi avut la dispoziție doar 1 luna pentru a formula cererea de chemare in judecata, ajungându-se practic la o prescurtare a termenului legal de prescripției de la 3 ani la 1 lună. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 8 si 9, art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia comercială nr. 444 din 3 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a V-a comercială, și va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea în fond a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC E.T. SRL, prin lichidator A.M., împotriva deciziei comerciale nr. 444 din 3 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.