ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2134/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2134/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1578/C/2011, a

Tribunalului Brașov a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC M.E. SRL

în contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL și în consecință: a fost obligată

pârâta să plătească reclamantei suma de 153.599,80 RON, reprezentând

contravaloare marfă livrată și neachitată și 26.149,43 RON, dobânda legală

aferentă debitului, precum și la plata sumei de 40.567,19 RON cheltuieli de

judecată.

S-a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune a cererii reconvenționale pentru sumele de

6.340 euro, respectiv, 11.165 euro.

S-a respins cererea

reconvențională formulată de pârâta-reclamantă în contradictoriu cu reclamanta,

ca nefondată.

A fost obligată

pârâta să plătească în contul Biroului Local de Expertize Tehnice și Contabile

din cadrul Tribunalului Brașov (expert M.D.E.) suma de 2.970 RON, diferență

onorariu expert.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 28 ianuarie 2003 s-a

încheiat între părți contractul de vânzare-cumpărare potrivit căruia reclamanta

a livrat produse farmaceutice în valoarea consemnată în facturile de la dosar,

care atesta predarea primirea produselor fără niciun fel de obiecțiuni privind

calitatea ori cantitatea, nefăcându-se dovada vreunui refuz parțial sau total

la plată. Tribunalul a avut în vedere că, din cuprinsul întâmpinării pârâta a

confirmat primirea cantitativă a mărfii.

Conform facturilor

emise, termenul de plată a fost fixat la 30 zile de la livrare, iar potrivit

prevederilor art. 3 lit. b) din contract cumpărătorul era obligat să le achite

în termenul prevăzut pe factură, dar nu mai mult de 60 zile de la data emiterii

facturii.

Conform concluziilor

raportului de expertiză efectuat de expert M.D.E., pârâta nu a achitat debitele

datorate în perioada derulării relațiilor comerciale, astfel că pârâta are

obligații restante la plată, în sumă de 153.600,12 RON, la care s-a calculat

dobânda legală aferentă debitului principal, conform O.G. nr. 9/2000.

Reclamanta a

îndeplinit procedura concilierii directe conform prevederilor art. 720

1

C. proc. civ.

În aceste condiții,

în raport de prevederile art. 969 C. civ. și ținând cont de dispozițiile art.

1073 C. civ., prima instanță a constatat că cererea principală este fondată

fiind admisă conform prevederilor art. 969, 970, 1361 C. civ., contractului

încheiat de părți, art. 46 C. com.

S-a făcut și

aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului la acțiune a cererii reconvenționale pentru

sumele de 6.340 euro (solicitată pentru perioada 1 martie 2003 - 27 iulie

2003), respectiv, 11.165 euro (solicitată pentru perioada 1 martie 2003 - 15

noiembrie 2003 ) s-a constatat că aceasta este întemeiată urmând a fi admisă în

raport de data introducerii cererii - 13 noiembrie 2007 - cu depășirea termenului

de prescripție de 3 ani (art. 3 Decret nr. 167/1958).

Referitor la cererea

reconvențională, prima instanță a apreciat că este nefondată în raport de art.

4 b din contract, nefiind dovedită în raport de prevederile art. 1169 C. civ.

Astfel, potrivit

concluziilor expertizei efectuate în cauză pârâta nu are o evidență contabilă

în conformitate cu prevederile legale și ca urmare expertiza a fost în

imposibilitate obiectivă de a verifica și confrunta în oglindă evidențele

contabile ale celor două societăți.

De asemenea, pârâta

nu a depus protocolul de predare-primire pentru cele două autoturisme,

contractul de comodat între cele două societăți, contractul de leasing,

certificatul de radiere și ca urmare experta a fost în imposibilitate de a

calcula contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat.

Prima instanță a

apreciat că pârâta nu a dovedit existența vreunui prejudiciu în raport de

predarea cu întârziere a facturilor, pârâta având posesia autoturismelor,

beneficiind de folosința acestora și nu a depus notificări adresate reclamantei

în vederea predării facturilor.

În raport de aceste

considerente s-a constatat că pretențiile din cererea reconvențională sunt

nefondate fiind respinse ca atare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta criticând-o pe motive de nelegalitate și

netemeinicie.

În esență s-a

criticat sub aspectul nesoluționării cererii de recuzare, a greșitei admiteri a

excepției de prescripție a dreptului material la acțiune, raportat la

dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, excepție care nu a fost pusă în

discuția părților, ceea ce echivalează cu o necercetarea fondului cererii

reconvenționale.

Reclamanta a depus

întâmpinare prin care a combătut apelul.

Prin Decizia civilă

nr. 37/Ap din 10 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtei împotriva sentinței tribunalului,

pe care a anulat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la același

tribunal.

Primul motiv vizând

cererea de recuzare, instanța de apel l-a înlăturat, întrucât nu s-a respectat

termenul procedural de depunere a cererii prevăzut de art. 29 C. proc. civ.,

cererea fiind depusă după închiderea dezbaterilor.

Referitor la motivul

vizând excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la dispozițiile art.

7 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel le-a apreciat ca fiind fondate,

deoarece tribunalul a admis excepția de prescripție a dreptului material la

acțiune prin preluarea mecanică a dispozițiilor cu caracter general înscrise în

art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fără a analiza dacă predarea autoturismelor

și facturarea cu întârziere se circumscrie termenelor contractuale, iar dacă

contractul a expirat, nu reprezintă un ilicit extracontractual în răspunderea

civilă delictuală, știut fiind că acolo unde se termină contractul, persistența

în ilicit se încadrează în normele răspunderii delictuale.

Ilicitul poate să-și

aibă izvorul și în contract, respectiv în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare

a unei obligații contractuale, caz în care, ca și în cazul răspunderii

delictuale, ar fi incidente dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și în

consecință trebuie cercetate cerințele textului, respectiv păgubitul să

cunoască întreaga pagubă cât și pe cel care răspunde de ea.

Referitor la termenul

de prescripție, instanța de apel a apreciat că pretențiile pârâtei-apelante

depășesc anul 2003 și se întind până în anul 2006, iar potrivit dispozițiilor

art. 3 din Decretul nr. 167/1958, incident în cauză, prevede numai termenul

general, nu și data de la care începe să curgă, care de data formulării cererii

reconvenționale, pretențiile pârâtei nu sunt prescrise.

Instanța de apel a

constatat că, din modul de formulare al dispozitivului hotărârii, nu rezultă

perioada pentru care s-a considerat că pretențiile pârâtei ar fi prescrise,

considerentele primei instanțe sub ascet aspect fiind confuze.

Astfel, după ce se

reține inițial că cererea reconvențională este nefondată, se consideră totodată

și nedovedită, termeni care sunt ireconciliabili, întrucât o cerere poate fi

respinsă ca nefondată numai în condițiile au fost administrate probele

necesare, or în cauză raportul de expertiză a fost incomplet și neconvingător,

fiind întregit în apel, iar înscrisurile de care instanța face vorbire nu

puteau fi în posesia pârâtei, ci a reclamantei și deci, în virtutea

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., trebuia să se dispună prezentarea lor.

În atare condiții,

concluzionează instanța de apel că nu a avut loc o cercetare a fondului, atât

prin prisma soluției de admitere a excepției de prescripție a dreptului

material la acțiune cât și a soluției de respingere ca nedovedită

(considerentele vizează această soluție chiar dacă în dispozitiv s-a inserat

soluția "ca nefondată"), încât în baza art. 297 alin. (2) C. proc.

civ., văzând și cererea expresă a apelantei, sentința a fost anulată iar cauza

trimisă spre rejudecare.

Instanța de apel a

statuat pentru tribunal, ca în rejudecare, să se administreze probele necesare

pe fondul ambelor cereri, de chemare în judecată și reconvențională, cu

precădere înscrisurile de care s-a făcut vorbire în considerentele sentinței

anulate, urmând să stabilească ambele elemente cerute de art. 7 din Decretul

nr. 167/1958, va cerceta atât pretențiile reclamantei dar și apărările pârâtei

privind executarea contractului înainte de termen, precum și pretențiile din

cererea reconvențională privind predarea și facturarea cu întârziere a

autoturismelor.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, reclamanta a declarat recurs.

Un prim motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se referă la

faptul că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut sau mai mult decât

s-a cerut, în sensul că, deși apelanta nu a formulat critici cu privire la

cererea principală - privind obligarea pârâtei SC S.C. SRL la plata sumei de

153.599,80 RON reprezentând contravaloare marfă neachitată și a sumei de

26.149,43 RON precum și la plata cheltuielilor de judecată - instanța de apel

s-a pronunțat asupra acesteia. Practic, apelanta a formulat critici numai

asupra cererii reconvenționale sub aspectul prescripției dreptului material la

acțiune, dar nu și sub aspectul admiterii cererii principale având ca obiect

pretenții. Simpla enunțare a apelantei a unei părți din cuprinsul

considerentelor hotărârii apelate de către SC S.C. SRL redată sub formă de

citat din sentința atacată nu este suficient pentru a fi considerat un motiv de

apel, astfel că instanța de apel și-a depășit învestirea, pronunțând o decizie

extra petita. în același sens, recurenta mai arată că apelanta-intimata din

prezenta cauză - a formulat ca motive de apel numai cu privire la cererea de

recuzare, fără să îndeplinească prevederile legale aplicabile în materie,

deoarece aceasta a fost depusă după dezbaterile publice, precum și cu privire

la excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la dispozițiile

Decretului nr. 167/1958. Cu privire la cel din urmă motiv de apel, recurenta

susține că instanța de apel a interpretat greșit contractul care a stat la baza

predării celor două autoturisme, contractul de comodat încheiat de între cele

două societăți - părțile din prezentul litigiu - care nu conține nicio

prevedere legată de obligațiile societății reclamante în ceea ce privește predarea

cu întârziere a celor două autoturisme către intimată. Astfel, aprecierea

instanței de apel în sensul, că trebuia analizat dacă predarea autoturismelor

și facturarea lor cu întârziere, se circumscrie termenelor contractuale, iar

dacă contractul a expirat nu reprezintă un ilicit extracontractual încadrabil

în răspunderea civilă delictuală, conform căreia, unde se termină contractul

existența ilicitului se încadrează în răspunderea delictuală, este eronată,

având în vedere faptul că instanța de apel trebuia să analizeze contractul de

comodat dintre cele două părți și să constate că "izvorul

obligațiilor" este în contractul de comodat și respectiv să facă aplicarea

sancțiunilor prevăzute în cuprinsul acestuia și să interpreteze prevederile Decretului

nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

De asemenea,

recurenta menționează cu privire la cele două autoturisme că au fost predate de

către recurentă intimatei ca mijloc de stimulare a relațiilor contractuale în

baza discounturilor oferite la cumpărarea de medicamente și dispozitive

medicale și astfel, valoarea facturilor aferente celor două autoturisme este

zero și deci, nu se poate constata existența unui prejudiciu prin facturarea cu

întârziere.

În continuare,

recurenta solicită, în raport de dispozițiile art. 4 din contractul părților,

să se aprecieze data de la care dreptul material la acțiune al recurentei a

început să curgă în raport de data la care autoturismele au fost ridicate de

către societatea reclamantă de la vânzătoarea SC M.I. SRL și, raportat la

această dată să se aprecieze intervenirea dispozițiilor legale privind

prescripția dreptului material la acțiune.

Referitor la capătul

de cerere al intimatei din cererea reconvențională privind obligarea societății

reclamante la repararea prejudiciului cauzat prin predarea cu întârziere a

autoturismelor față de momentul ridicării lor de la vânzător, recurenta

solicită să se aibă în vedere că pentru ambele autoturisme predate în urma

încheierii contractului de leasing cu vânzătoarea SC M.I. SRL, termenul de

prescripție de 3 ani conform dispozițiilor art. 3 raportat la art. 7 din

Decretul nr. 167/1958 este cu mult depășit față de data formulării și depunerii

la instanța de judecată a cererii reconvenționale din 9 ianuarie 2008.

În continuare,

recurenta arată că perioada pentru care partea adversă solicită "repararea

prejudiciului cauzat prin nepredarea la termen a celor două autoturisme"

respectiv la momentul ridicării celor două autoturisme de la vânzător, este

cuprinsă între data semnării contractului cadru de distribuție, ce conține

prevederi referitoare la targetul valoric - parțial îndeplinit de către

intimată - respectiv 28 ianuarie 2003 și data predării efective a celor două

autoturisme, respectiv 27 iulie 2003 pentru autoturismul cu nr. a.

Față de datele la

care cele două autoturisme au fost primite de către intimată, instanța de

judecată poate aprecia, în mod concret, faptul că dreptul material la acțiune

s-a născut la data încheierii contractelor de leasing și a ridicării celor două

autoturisme, conform prevederilor contractuale agreate de părți, așa încât se

constată că termenul de prescripție este împlinit pentru ambele autoturisme, la

art. 4 din contractul cadru din data de 28 ianuarie 2003.

Cu privire la

motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., recurenta menționează că, instanța de apel nu a ținut cont de

prevederile asumate de părți în contractul cadru de distribuție și stabilire

target valoric lunar încheiat la data de 28 ianuarie 2003, în care erau

stipulate obligațiile părților contractante, astfel că instanța de apel a

apreciat, în mod eronat, temeiul de drept al faptei ilicite și nu a avut în

vedere că a intervenit prescripția dreptului la acțiune, astfel cum s-a arătat

în motivarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., expusă mai sus.

Recurenta reiterează

probele avute în vedere de prima instanță, după care precizează că intimata nu

a adus critici referitoare la pretențiile reclamantei, motive în raport de care

apreciază că decizia recurată este nelegală și pronunțată cu încălcarea

esențială a legii, soluția din apel excede motivelor de apel formulate de

intimata.

Cu privire la

stabilirea valorii prejudiciului cauzat de societatea reclamantă, recurenta

susține că instanța de apel trebuia să se pronunțe, mai întâi, asupra

intervenirii sau nu a prescripției dreptului material la acțiune al intimatei

împotriva sa, apoi să țină cont de aspectele menționate expres la cererea de

recurs, structurate de la pct. 1 la 9 inclusiv, vizând predarea autoturismelor,

obligațiile pârâtei, modul în care intimata și-a respectat obligațiile asumate

prin contractul părților, precum și existența sau inexistența prejudiciului.

Iar, la pct. 9, recurenta solicită instanței să constate că partea adversă nu

are niciun temei pentru a pretinde un prejudiciu prin cererea reconvențională

nefiind dovedită existența unui fapt ilicit - care să constea în executarea cu

întârziere a unei obligații contractuale asumate de părți, existența unui

prejudiciu patrimonial concretizat în această executare cu întârziere a

unei/unor obligații.

Recursul este fondat

potrivit considerentelor ce se succed:

De precizat că art.

304 pct. 6 C. proc. civ. vizează situațiile plus petita și ultra petita, și nu

extra petita cum a denumit-o recurenta; delimitare ce trebuie făcută, întrucât

vechiul C. proc. civ., în vigoare la data soluționării prezentei cauze, prevede

că partea interesată poate exercita și revizuirea, conform art. 322 pct. 2 C.

proc. civ., atunci când instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au

cerut ori nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut - minus petita și extra

petita - consecința acestei duble reglementări este aceea că partea are dreptul

de a opta între recurs și revizuire.

Art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., este o aplicare a principiului disponibilității și vizează

inadvertențele dintre ceea ce s-a cerut și ceea ce instanța a pronunțat.

Față de dispozițiile

art. 129 alin. final judecătorii nu pot depăși limitele obiectului, fără

deosebire după cum este formulat printr-o cerere principală, accesorie sau

incidentală. Pe de altă parte, ei sunt obligați să se pronunțe asupra tuturor

cererilor din proces.

Instanța de apel a

făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 297 C. proc. civ.,

atunci când a anulat sentința tribunalului și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare. Aceasta întrucât textul menționat prevede că această măsură poate

fi dispusă de instanța de apel doar în situația în care în mod greșit, prima

instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Instanța nu

cercetează fondul atunci când pronunță soluția în temeiul unei excepții

procesuale, omite să se pronunțe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a

cerut.

Or, în speță,

tribunalul, nu numai că nu a soluționat procesul în temeiul unei excepții

procesuale ci, așa cum se poate observa din considerentele sentinței

tribunalului, tribunalul s-a pronunțat asupra tuturor capetelor cererii

reclamantei pe care le-a admis și totodată, a respins motivat în fapt și în

drept, cererea reconvențională formulată de pârâtă.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt

și în drept, iar eventualele lacune sau inadvertențe ale motivării puteau fi

suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, așa încât cauza nu

putea fi trimisă spre rejudecare la tribunal, întrucât nu sunt îndeplinite

condițiile art. 297 C. proc. civ.

În același context,

trebuie menționat că, ipoteza avută în vedere de legiuitor vizează două

situații stricte prevăzute limitativ, care nu se regăsesc în speță, Curtea de

Apel Brașov având obligația legală de a verifica stabilirea situației de fapt

și aplicarea legii de către prima instanță și totodată facultatea de a

încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță.

Prin urmare, în mod

greșit s-a anulat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare.

Pe de altă parte,

revenind la incidența art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

instanța de apel trebuia să analizeze pricina numai în limitele criticilor

formulate prin motivele de apel.

Or, în speță, așa cum

rezultă din examinarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată

că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, ultra petita, respectiv

apelanta nu a formulat critici cu privire la cererea principală - privind

obligarea pârâtei SC S.C. SRL la plata sumei de 153.599,80 RON reprezentând

contravaloare marfă neachitată și a sumei de 26.149,43 RON precum și la plata

cheltuielilor de judecată - instanța de apel s-a pronunțat asupra acesteia.

Rezultă că apelanta a

formulat critici numai asupra cererii reconvenționale sub aspectul prescripției

dreptului material la acțiune, dar nu și sub aspectul admiterii cererii

principale având ca obiect pretenții.

Prin urmare, în

raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va admite apelul

reclamantei, va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare,

instanța de apel va examina celelalte critici ale recurentei inserate în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

întrucât acestea nu pot fi supuse controlului judiciar din perspectiva

motivelor de nelegalitate atâta timp cât, instanța de apel a acordat mai mult

decât s-a cerut, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ., iar soluția pronunțată

în apel echivalează cu o necercetare a fondului, iar soluția dată în recurs, în

atare condiții, nu poate fi decât casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare a

pricinii, în limitele învestirii instanței de apel, conform celor arătate mai

sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC M.E. SRL Mogoșoaia împotriva Deciziei civile nr.

37/Ap din 10 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 mai 2013.

Procesat de GGC - AS