ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1931/2013

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la data de 10 mai 2010, reclamanta SC L.A.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 142.943,98 RON, reprezentând contravaloare marfă livrată și la plata dobânzii legale aferente, de la data introducerii acțiunii, până la data achitării efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanta a arătat că a livrat pârâtei mărfuri, iar din valorea totală a facturilor, care au fost emise în perioada 8 iulie 2008-28 octombrie 2008, pârâta a achitat suma de 184.425,02 RON, nu și diferența care este pretinsă prin cererea ce face obiect al judecății.

La data de 4 octombrie 2010, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii atât pe cale de excepție, cât și pe fond. Astfel, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, dar și pe cea a prescripției. Pe fond, pârâta a precizat că Ia data de 13 august 2007 a încheiat cu reclamanta procesul-verbal, în temeiul căruia i-a transmis, prin cesiune, creanța pe care o avea asupra unei societăți de asigurare, SC F.A. SA, în sumă de 151.835 RON, fapt care semnifică stingerea datoriei sale, prin plată. Pe calea cererii reconvenționale, pârâta-reclamantă a solicitat ca reclamanta-pârâtă să fie obligată să-i achite suma de 10.000 RON, cu titlu de avans pentru materiale de îngrășământ foliar, pe care a achitat-o, fără ca materialele respective să-i fie livrate.

La data de 9 noiembrie 2010, reclamanta-pârâtă și-a micșorat câtimea obiectului primului capăt de cerere, de la suma de 142.943,98 RON la suma de 139.223,83 RON. Prin sentința civilă nr. 2787 din 9 noiembrie 2010, Judecătoria Slobozia a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița. Ulterior înregistrării cauzei pe rolul Tribunalului Ialomița, reclamanta-pârâtă a formulat, Ia data de 2 iunie 2011, o cerere de chemare în garanție a SC F.A. SA, solicitând ca în cazul în care va cădea în pretenții, chemata în garanție să fie obligată să-i achite debitul pe care îl pretinde de la SC S. SRL.

Prin sentința civilă nr. 2489/F din 16 noiembrie 2011, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și pe cea a prescripției, invocate de pârâta-reclamantă, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală, a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de chemata în garanție, dar a admis excepția prescripției și, în consecință, a respins cererea de chemare în garanție, constatând prescris dreptul la acțiune; de asemenea, a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că atât timp cât reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unui debit care rezultă din facturi fiscale emise pe numele pârâtei, există identitate între persoana pârâtei și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, așa încât a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de SC S. SRL.

De asemenea, a respins și excepția prescripției, invocată de către aceeași parte, reținând că la data de 13 august 2007, aceasta a recunoscut un debit total de 227.478,42 RON, fără să distingă între debitele componente și data contractării lor astfel că în raport de acest act, care are efect de întrerupere a cursului prescripției, prima instanță a apreciat că dreptul Ia acțiune, aceasta fiind formulată la data de 20 mai 2010, nu este stins prin prescripție. Pe fondul cererii principale, prima instanță a reținut că reclamanta și pârâta au derulat relații comerciale, în temeiul cărora reclamanta a livrat marfă și a emis facturi fiscale, care au fost achitate parțial. A mai reținut că la data de 13 august 2007, s-a încheiat procesul-verbal, prin care pârâta a cedat reclamantei polița de asigurare din 21 mai 2007, emisă de SC F.A.

SA, cu o valoare de despăgubire de 151.835 RON. Prima instanță a apreciat că prin această cesiune de creanță a operat stingerea datoriei pârâtei față de reclamantă, deoarece la data cesiunii, creanța pârâtei asupra debitoarei cedate era valabilă. Prima instanță a luat act că societatea de asigurare a refuzat plata sumei, invocând rezilierea de drept a contractului, potrivit art. 12, 16 și 17 din Legea nr. 136/1995 și art. 10.3 din convenție, întrucât pârâta asigurată nu a achitat primele de asigurare.

Prima instanța a constatat că prima de asigurare, în sumă de 4.500 RON, urma a fi plătită, potrivit contractului de asigurare, în patru rate egale, scadente Ia datele de 24 mai 2007, 21 iunie 2007, 21 iulie 2007 și 21 august 2007. Verificând modul în care pârâta și-a îndeplinit obligația de plată a primelor, a luat act că prima rată, scadentă la data de 24 mai 2007 a fost achitată iar apoi, prin adresa din 7 august 2007, societatea de asigurări a comunicat că polița de asigurare a fost reziliată la data de 31 iulie 2007. Ulterior, la data de 8 august 2007, pârâta a achitat în contul societății de asigurări suma de 3.375 RON, reprezentând celelalte trei rate scadente, dar SC F.A. SA nu a acceptat plata și a restituit suma, considerând că la data de 31 iulie 2007 contractul a fost reziliat de drept.

Prima instanță, invocând clauzele cuprinse în art. 10.3 și în art. 10.7 din contractul de asigurare, a apreciat că acestea sunt veritabile pacte comisorii, dar a subliniat că cel înscris în art. 10.3 nu este unul expres, așa încât a apreciat că intervenția sa nu este exclusă, în acest sens reținând că Ia data când pârâta a făcut plata ratelor de primă, contractul era încă în ființă, astfel încât societatea de asigurări nu putea refuza plata. De aceea, a considerat că cesiunea creanței către reclamantă a fost valabil încheiată, astfel încât a apreciat că pârâta a achitat debitul integral, motiv pentru care a respins cererea principală. Cu privire Ia cererea de chemare în garanție, prima instanța a respins excepția inadmisibilității, derivată din neîndeplinirea procedurii de conciliere prealabilă, apreciind că cererii incidentale nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ. Totodată, a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție, apreciind că, independent de modul și data la care contractul de asigurare a fost reziliat, efectele sale se examinează între părți. În schimb, a apreciat ca fiind fondată excepția prescripției reținând că termenul de prescripție aplicabil raporturilor izvorând din asigurare este de 2 ani și că el se aplică și cesionarului, care a preluat creanța cu toate drepturile și accesoriile conferite de lege cedentului. Calculând acest termen de la data nașterii dreptului de creanță, respectiv de la data eliberării certificatului de forță majoră care îi dădea dreptul asiguratului la plata despăgubirii, 13 august 2007, prima instanță a apreciat că cererea de chemare în garanție, formulată la 2 iunie 2011, a fost promovată ulterior împlinirii termenului de prescripție, motiv pentru care, admițând excepția, a respins cererea, ca fiind prescrisă.

În ceea ce privește cererea reconvențională, prima instanță a reținut că pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând avans marfă și a dobânzii legale. S-a statuat că avansul are Ia bază convenția părților, iar în caz de neexecutare a contractului, partea care și-a îndeplinit obligația sau e gata să și-o îndeplinească poate solicita fie obligarea debitoarei Ia îndeplinirea exactă a obligațiilor contractuale, fie rezoluțiunea contractului, cu restituirea prestațiilor efectuate și plata de despăgubiri, însă cum pârâta-reclamantă nu a solicitat obligarea reciamantei-pârâte la îndeplinirea obligațiilor ce-i revin, prima instanță a apreciat că nu poate pretinde nici restituirea sumei achitate cu titlu de avans.

Împotriva acestei sentințe, atât SC L.A.G. SRL, cât și SC S. SRL au declarat calea de atac a recursului , respectiv a apelului. Prin calea de atac pe care a promovat-o, intitulată recurs, SC L.A.G. SRL a solicitat modificarea sentinței, în sensul admiterii cererii principale și obligării pârâtei la plata sumei de 137.914,83 RON, reprezentând contravaloare marfă și a dobânzii legale. În motivare, a arătat că în mod greșit a considerat prima instanța ca rezilierea contractului de asigurare încheiat între pârâtă și chemata în garanție nu ar fi operat, deoarece rezilierea s-a produs de drept, în baza art. 17 din Legea nr. 136/1995, motivat de neplata de către pârâtă a ratelor scadente la datele de 21 iunie 2007 și 21 iulie 2007, De aceea, a afirmat că la data de 13 august 2007, când s-a încheiat procesul-verbal de cesiune, nu mai exista creanța pârâtei asupra SC F.A.

SA. Prin apelul său, SC S. SRL a arătat că în mod greșit a respins prima instanță excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că atât timp cât SC L.A.G. SRL nu a atacat contractul de cesiune de creanță, nu putea să o mai cheme în judecată. De asemenea, a solicitat să fie schimbată sentința și în sensul admiterii cererii reconvenționale, afirmând că factura fiscală este un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dar nu este un act juridic, ca să fie necesar a îndeplini cerințele art. 948 C. civ., nici atunci când probează existența unui contract comercial. La termenul de la 15 martie 2012, instanța de apel a calificat drept apel calea de atac exercitată de către SC L.A.G.

SRL. Prin decizia civilă nr. 278 din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de către apelanta SC L.A.G. SRL, a schimbat, în parte sentința apelată, a admis cererea principală, a obligat pârâta reclamantă către reclamanta-pârâtă la 137.914,83 RON, reprezentând contravaloarea marfă și dobânda legală aferentă, începând cu data de 19 mai 2010 și până la data plății efective a debitului principal, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanta SC S. SRL împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța astfel instanța de apel a reținut următoare: În calea de atac a apelului, au fost supuse controlului judiciar dispozițiile prin care prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S. SRL, cererea principală și cererea reconvențională, deoarece, cu privire la excepția prescripției, invocată de pârâtă, la excepțiile invocate de chemata în garanție și cu privire la cererea de chemare în garanție nu a fost promovată calea de atac a apelului. Între SC L.A.G. SRL și SC S. SRL s-au derulat relații comerciale, în temeiul cărora apelanta-reclamantă a livrat marfă și a emis facturi fiscale, achitate parțial. La data de 13 august 2007, aceste două părți au încheiat procesul-verbal prin care SC S. SRL a cedat către apelanta-reclamantă polița de asigurare din 21 mai 2007 emise de SC F.A.

SA, cu o valoare de despăgubire de 151.635 RON. Instanța de apel a reținut că, potrivit contractului de asigurare, prima de asigurare urma a fi plătită în patru rate egale, scadente la datele de 24 mai 2007, 21 iunie 2007, 21 iulie 2007 și 21 august 2007, SC S. SRL a achitat prima rată, scadentă la data de 24 mai 2007, iar prin adresa din 7 august 2007, societatea de asigurări a comunicat că polița de asigurare a fost reziliată la data de 31 iulie 2007. Ulterior, Ia data de 8 august 2007, SC S. SRL a achitat în contul societății de asigurări suma de 3.375 RON, reprezentând celelalte trei rate scadente, însă SC F.A. SA nu a acceptat plata și a restituit suma, considerând că la data de 31 iulie 2007 contractul de asigurare a fost reziliat de drept.

Prima instanță, analizând clauzele cuprinse în art. 10.3 și în art. 10.7 din contractul de asigurare, a apreciat că acestea sunt veritabile pacte comisorii, dar a subliniat că cel înscris în art. 10.3 nu este unul expres, așa încât a apreciat că intervenția sa nu este exclusivă. În acest context, a subliniat că Ia data când pârâta a făcut plata ratelor de primă, contractul era încă în ființă, astfel încât societatea de asigurări nu putea refuza plata. De aceea, a considerat că cesiunea creanței către reclamantă a fost valabil încheiată, astfel încât a apreciat că pârâta a achitat debitul integral, motiv pentru care a respins cererea principală.

Aceste considerente încalcă nu doar prevederile art. 17 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora „dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare” (aplicabile în speță, potrivit art. 223 din Legea nr 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ.), ci și clauzele art. 10.3 din contractul de asigurare, conform cărora „în cazul plății în rate a primelor de asigurare, nerespectarea termenelor de plată scadente prevăzute în contractul de asigurare atrage după sine, în mod tacit, rezilierea contractului și exonerarea de răspundere a asigurătorului, inclusiv pentru ratele de primă încasate până Ia acea dată, perioadă în care contractul a fost în vigoare”.

Or, prin adresa din 7 august 2007, societatea de asigurări deja comunicase intimatei-pârâte ca polița de asigurare a fost reziliată la data de 31 iulie 2007, așa încât plata pe care SC S. SRL a făcut-o la data de 8 august 2007 nu mai era aptă să conducă Ia repunerea în vigoare a contractului de asigurare, potrivit art. 10.4. De altfel, SC S. SRL nici nu a formulat, în mod expres, o cerere de acceptare a plății unei rate de primă, potrivit art. 10,4 din contract, așa încât nu se poate pune problema unei eventuale incidențe a art. 10.7 din contract. În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că în mod justificat și tocmai în manifestarea voinței sale neechivoce de a da eficiență clauzei de reziliere convenționale stipulate în art. 10.3 din contract, SC F.A.

SA nu a acceptat plata sumei de 3.375 RON, făcute la data de 8 august 2007 și a restituit această sumă. Instanța de apel a concluzionat că cesiunea, efectuată la data de 13 august 2007, a creanței pe care SC S. SRL pretindea că o deține asupra SC F.A. SA către apelanta-reclamantă nu a fost valabil încheiată, apelanta-pârâtă cunoscând deja că nu mai deține o creanță asupra societății de asigurare, aptă să formeze obiect al cesiunii. Potrivit art. 1392 C. civ., „Cel ce vinde o creanță (...) este dator să răspundă de existența sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării, deși vânzarea n-ar cuprinde această îndatorire de răspundere”. Acest text legal reglementează obligația cedentului de garanție, care este una de drept.

În acest context, instanța de apel a înlăturat susținerile intimatei, potrivit cărora nu se poate stabili obligația SC S. SRL de plată a creanței, în lipsa pronunțării rezilierii sau anulării contractului de cesiune de creanță (cerere care nu a fost formulată), subliniind că instituirea obligației de plată în sarcina SC S. SRL, chiar în lipsa rezilierii/anulării cesiunii de creanță, constituie tocmai o expresie a obligației de garantie. Apelul declarat de către SC S. SRL nu a fost găsit, însă, fondat. Soluția dată cererii reconvenționale este una justă, apelanta-pârâtă neprezentând critici concrete Ia adresa acesteia, ci a invocat o serie de motive, străine de considerentele avute în vedere de prima instanță.

Dupâ cum a reținut și prima instanță, partea care și-a îndeplinit obligația sau e gata să și-o îndeplinească, poate solicita fie obligarea debitoarei Ia îndeplinirea exactă a obligațiilor contractuale, fie rezoluțiunea contractului, cu restituirea prestațiilor efectuate și plata de despăgubiri. Cum apelanta-pârâtă nu a solicitat rezoluțiunea contractului în baza căruia a afirmat că a achitat avansul de 10.000 RON, ea nu poate să pretindă restituirea acestei sume, întrucât contractul este încă în vigoare. Practic, SC S. SRL are la îndemână fie o acțiune prin care să urmărească obligarea debitoarei sale la îndeplinirea obligației de livrare a mărfii, al cărei avans susține că I-a plătit, fie o acțiune în rezoluțiunea contractului, cu restituirea avansului, dar nu se poate desprinde în mod unilateral de raportul juridic, fără să pretindă mai întâi desființarea sa.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-recurentă SC S. SRL aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel este nelegală în ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei. Cesiunea de creanță este un contract care nu a fost atacat în justiție de către niciuna dintre părțile semnatare, astfel încât reclamanta nu putea să cheme în judecată pe pârâtă, fără să solicite instanței rezilierea sau constatarea nulității acestei convenții. În acest sens au fost greșit interpretate dispozițiile art. 1392 C. civ., deoarece din momentul realizării acordului de voință, creanța se transferă către cesionar cu toate drepturile pe care i le conferă cedentul.

De altfel, ambele instanțe de fond au motivat respingerea cererii reconvenționale pe faptul că pârâta-reclamantă nu poate să solicite suma de 10.000 RON, cât timp nu a solicitat rezoluțiunea contractului, aceasta însemnând că atâta timp cât nu s-a solicitat anularea cesiunii de creanță în instanță, nu poate avea calitate procesuală în acțiunea având ca obiect pretenții. 2. Soluția este greșită și în ce privește fondul pricinii. Între pârâta-recurentă și SC F.A.

SA există încheiat un contract de asigurare a culturilor agricole din 21 mai 2007, cu valabilitate din 24 mai 2007, iar potrivit art. 16 pct. 4 din contract, rezilierea unilaterală este permisă doar prin parcurgerea unei proceduri prealabile care constă în notificarea scrisă transmisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în această situație contractul considerându-se reziliat, fără intervenția instanței de judecată, începând cu ora 24:00 a datei înscrise pe confirmare de primire, însă, în acest caz prevederile contractului de asigurare se aplică pentru toate cazurile de daună produse înainte de denunțare sau reziliere, potrivit art. 16 pct. 5 din contract. Prin urmare, fiind un contract cu executare succesivă, rezilierea are efecte pentru viitor, deci el și-a încetat valabilitatea începând cu data de 8 august 2007 orele 24:00, însă această sancțiune nu are influență asupra efectelor contractului pentru perioada anterioară acestei date.

Pârâta-recurentă a susținut și faptul că, din punctul său de vedere, contractul de asigurare este încă în vigoare, deoarece a plătit integral ratele poliței prin OP din 8 august 2007 orele 9:30 , deci înainte ca rezilierea să opereze, iar reprezentantul său a încunoștiințat telefonic societatea de asigurări, Ia data de 20 iulie 2007, că se află în imposibilitatea de a-și exercita funcția de unic administrator, fiind internat în spital, unde a suferit trei operații succesive. Ca o dovadă a faptului că acest contract de asigurare era în vigoare la data de 8 august 2007, recurenta-pârâtâ a învederat și faptul că la data de 6 august 2007, o comisie constituită prin ordinul prefectului din 6 august 2007, a avut în compunere și un reprezentant al societății de asigurare, aceasta comisie constatând că suprafața de 125 ha, cultivată cu porumb de către pârâtă, a fost calamități în proporție de 100%.

S-a mai susținut de către recurentă că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 136/1995, raportat la dispozițiile art. 10 pct. 3 din contract, pentru că, în speța de față, dispozițiile art. 10 pct. 3 nu constituie un pact comisoriu de gradul IV, astfel încât contractul de asigurare să fie considerat reziliat de drept Oricum, potrivit art. 16 pct. 5 din capitolul XVI, efectele acestuia se aplică pentru toate cazurile de daună produse înainte de denunțare sau reziliere, până la lichidarea definitivă a acestora. La data de 20 februarie 2013, SC F.A. SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, iar la data de 13 mai 2013 reclamanta-întimată SC L.A.G.

SRL a depus și ea o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și judecarea cauzei în lipsă. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, a găsit aceste critici ca fondate, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică, privind excepția lipsei calității procesuale a pârâtei, nu poate fi reținută, deoarece reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă nu în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul raporturilor comerciale derulate de-a lungul timpului între cele două societăți, considerând că pârâta nu a plătit toate datoriile pe care le avea față de reclamantă, legat de faptul că plata făcută prin cesiunea de creanță nu ar fi valabilă, astfel încât pârâta are calitate procesuală pasivă.

2. În ce privește fondul pricinii, soluția instanței de apel este nelegală, fiind dată cu greșita interpretare a dispozițiilor din contractul de asigurare, raportat la dispozițiile art. 989 C. civ., sub imperiul cărora a fost încheiat contractul de asigurare. Astfel, instanța de apel a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 17 din Legea nr. 136/1995, astfel cum era în vigoare în mai 2007, la data încheierii contractului și că polița de asigurare a fost reziliată în baza art. 10.3 din această convenție.

Pe de o parte, instanța de apel nu a arătat de ce, spre deosebire de prima instanță, această clauză ar constitui un pact comisoriu de gradul IV, care nu ar mai face necesară intervenția instanței de judecată, și prin urmare, contractul de asigurare ar fi fost reziliat de drept, astfel că la data cesionării lui nu ar mai fi fost în vigoare, iar pe de altă parte, nu a ținut cont de prevederile art. 18 pct. 4 și art. 16 pct. 5 din același contract, care impuneau condiția notificării, prin scrisoare recomandată, asiguratului, or, această notificare s-a produs, într-adevar, dar Ia data de 8 august 2007, aceasta însemnând că, potrivit art. 16.5 din contract, prevederile acestuia se aplică pentru toate cazurile de daună produse înainte de reziliere, până la lichidarea definitivă a acestuia.

Cum Ia data de 6 august 2007 s-a întrunit comisia numita prin ordin al prefectului, care a constatat dauna totală și, cum, potrivit, art. 16.4 din contract, efectele rezilierii urmau să se producă din data de 8 august 2007 orele 24:00, potrivit art. 16.5 din același contract, riscul asigurat se produsese, astfel că dauna produsă trebuia acordată, cesiunea de creanță fiind valabilă. Dată fiind această situație, se impune, totuși, casarea cu trimitere a cauzei pentru ca instanța de apel să stabilească, luând în calcul sumele solicitate de reclamantă, plățile făcute de către pârâtă și valoarea poliței, dacă pârâta mai datorează sau nu vreo sumă de bani reclamantei. Celelalte cereri formulate de către părți au fost lămurite în primă instanță și în apel și nu au făcut obiectul căii de atac a recursului.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC S. SRL Ograda împotriva deciziei civile nr. 278 din 14 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.