ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2182/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea formulată la 21 decembrie 2007, creditoarea SC T.B.D. SRL a solicitat emiterea ordonanței de somație de plată față de debitoarea SC T. SRL pentru suma de 72.317,6 lei, compusă din 56.208,28 lei rest contravaloare marfă și 16.109,3 lei dobânzi legale calculate pentru perioada 24 decembrie 2008 - 11 decembrie 2007. În motivarea cererii reclamanta-creditoarea arătat că este beneficiara unei creanțe certe, lichide și exigibile ce decurge dintr-un raport contractual între părți, în derularea căruia creditoarea a livrat marfă debitoarei, marfa ce a fost acceptată prin semnarea și ștampilarea facturii, urmând ca plata să se efectueze parțial prin girarea a două file C.E.C., care la data introducerii nu au putut fi onorate datorită lipsei de disponibil bănesc.

La 11 februarie 2008, creditoarea și-a precizat cererea în sensul că suma pentru care se solicită emiterea somației de plată este de 119.500,8 lei, la care se adaugă dobânda legală de 34.272,8 lei. Prin solicitarea de la dosarul de fond, aceeași creditoare și-a modificat cererea,în sensul că suma totală solicitată de 153.773,6 lei are la bază raportul contractual dintre părți, solicitându-se nu emiterea unei somații de plată, așa cum s-a arătat inițial, ci aplicarea cerințelor răspunderii civile contractuale, așa cum sunt ele enunțate în art. 969 și art. 970 C. civ., reținându-se că reclamanta a livrat marfă, pe care pârâta a primit-o, dar pe care însă nu a achitat-o, iar faptul girării unor C.E.C.-uri nu este de natură să o exonereze pe cumpărătoare de achitarea prețului datorat, câtă vreme nu s-a reușit încasarea acestuia.

Prin sentința comercială nr. 3685/2008, secția a VI-a comercială a Tribunalului București, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Vâlcea, reținând că din punct de vedere teritorial acestei instanțe îi revine sarcina soluționării pricinii. Prin sentința nr. 341 din 2 martie 2009, Tribunalul Vâlcea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei reținând că este învestit cu o acțiune cauzală, așa cum este ea reglementată de dispozițiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 59/1934, acțiune ce nu poate fi însă exercitată decât cu îndeplinirea unor condiții printre care și conservarea acțiunilor de regres, cerință care nu a fost îndeplinită. Prin decizia nr. 84/A-C din 9 septembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că: Pentru ca reclamanta, titulara unei acțiuni derivată din raportul fundamental, adică a unei acțiuni cauzale, să o poată exercita cu succes trebuie să îndeplinească două cerințe majore: să restituie sau să depună C.E.C.-urile și să justifice îndeplinirea formalităților necesare pentru conservarea acțiunilor de regres. Conservarea acestor acțiuni se face în condițiile art. 43, adică prin protest, prin declarația trasului dată și scrisă pe C.E.C.

și, în sfârșit, printr-o declarație „datată a unui oficiu de compensațiune, constatatoare că C.E.C.-ul i-a fost remis în termen util și nu a fost plătit". Așa cum corect a reținut tribunalul, reclamanta nu a fost în măsură sa justifice conservarea acțiunii de regres pentru că C.E.C.-ul a fost retras de la plată, iar C.E.C.-ul a fost refuzat la plată la 12 aprilie 2006, în condițiile în care le a fost emis la 5 ianuarie 2005. În această ordine de idei a apreciat că este fără relevanță motivul pentru care C.E.C. ul s-a retras de la plată și faptul că s-a făcut plângere penală de către apelantă împotriva propriei angajate, care a luat o astfel de măsură. În ceea ce privește cel de-al doilea C.E.C., a considerat că este real că el a fost prezentat la plată, însă art. 43 alin. (1) cere ca aceasta să se facă în termen util, termenul util fiind cel la care se referă art. 30 din aceeași lege, respectiv în 15 zile ce încep să curgă „din ziua arătată în C.E.C.

ca dată a emiterii". Or, C.E.C.-ul s-a emis la 5 ianuarie 2005, iar refuzul de plată s-a dresat la 12 aprilie 2006, deci mult în afara termenului util la care se referă legea. Pentru aceste rațiuni, a concluzionat că reclamanta-apelantă, deși avea acces la o acțiune cauzală, cea cu care, de altfel, a învestit instanța, nu a dovedit îndeplinirea formalităților necesare pentru conservarea față de debitor a acțiunilor de regres ce-i puteau aparține. În absența îndeplinirii cerințelor de admisibilitate a acțiunii cauzale a apreciat că, în mod corect, tribunalul a hotărât respingerea acțiunii, atât sub aspectul cererii principale, cât și al dobânzilor pretinse în condițiile O.G. nr. 9/2000. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta SC T.B.D.

SRL Otopeni, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând instanței să dispună: a)admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și schimbării în tot a sentinței tribunalului, cu consecința admiterii acțiunii sale și obligării intimatei la plata sumei de 153.773,6 ron, compusă din: -119500,8 ron, debit principal, reprezentând contravaloarea mărfurilor (țigarete) livrate către SC T. SRL, conform facturii din 23 decembrie 2004 -34.272,8 ron, reprezentând dobânda legală datorată până la data depunerii cererii modificatoare, calculată conform dispozițiilor O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești (O.G.

nr. 9/2000) și în continuare, până la achitarea debitului; b) obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, reclamanta arată următoarele: Hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, soluția instanței de apel ignoră faptul că temeiul juridic al acțiunii introductive îl reprezintă dispozițiile Codului Civil, respectiv art. 969 C. civ și art. 970 C. civ., iar nu dispozițiile art. 56 din Legea nr. 59/1934, deoarece reclamanta nu s-a prevalat de existența celor două cecuri, solicitând suma indicată în cuprinsul acestora, ci de contractul de vânzare-cumpărare (negotium) încheiat cu intimata, suma solicitată reprezentând contravaloarea facturii, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

Consideră că se impune obligarea pârâtei la plata prețului indicat în factură întrucât, în speță, sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii contractuale a acesteia. În subsidiar, decizia recurată ignoră dispozițiile art. 56 din Legea nr. 59/1934, raportat la art. 30 și art. 43 din aceeași lege, în conformitate ca care reclamanta a demonstrat că SC T. SRL nu a pierdut vreun drept de regres, precum și incidența art. 19 din Legea nr. 59/1934, potrivit căreia SC T. SRL răspunde pentru efectuarea plății către reclamantă, indiferent de motivul neachitării sumei datorate. Recursul este fondat și va fi admis pentru considerentele ce vor fi arătate. Sintetizând motivele de recurs formulate de reclamantă împotriva deciziei curții de apel se constată că acestea se referă la două aspecte și anume: A.acțiunea reclamantei este o acțiune de drept comun și nu o acțiune cauzală și, ca urmare, art. 56 din Legea nr. 59/1934 nu este aplicabil.

Chiar dacă art. 56 din Legea nr. 59/1934 ar fi fost aplicabil, reclamanta ar fi îndeplinit toate condițiile prevăzute de acest text legal, impunându-se a fi fost avută în vedere și incidența dispozițiilor art. 19 din aceeași Lege. În ce privește primul aspect relevat de recurenta-reclamantă se constată că la data de 14 februarie 2008, în temeiul dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., reclamanta creditoare și-a modificat cererea inițială, în sensul că suma totală pe care o solicită are la bază raportul contractual dintre părți, că temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 969 C. civ. și art. 970 C. civ., considerându-se a fi îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei, precum și cele care o îndreptățesc pe reclamantă să solicite dobânzile legale, în temeiul art. 43 C. com.

și art. 2 și art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000. Examinând actele dosarului, rezultă că prima instanță în mod evident a ignorat cererea modificatoare a acțiunii, depusă de reclamantă la dosar, apreciind eronat, cu încălcarea principiului disponibilității, că această cerere nu poate reprezenta decât o cerere cauzală prevăzută de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 59/1934 care derivă din raportul fundamental, de drept comun dintre girant și giratar, respectiv acela de vânzare-cumpărare. Drept urmare, se constată că instanța de fond a soluționat practic o altă cerere decât cea cu care a fost investită, iar instanța de apel, se poate spune că, în raport de dispozițiile art. 297 C. proc. civ., a preluat o cauză cu un alt obiect și a judecat apelul în limitele greșit stabilite de prima instanță.

În consecință, primul motiv (aspect) relevat în recurs se reține a fi întemeiat și va fi admis, context în care examinarea celui de-al doilea motiv (aspect) exprimat în recurs devine inutilă, excluzându-se prin admiterea celui dintâi. Astfel fiind, se va admite recursul reclamantei, va fi modificată decizia atacată în sensul că se va admite apelul aceleiași părți împotriva sentinței tribunalului, care va fi desființată și se va trimite cauza aceleiași instanțe în vederea judecării pe fond a acțiunii, astfel cum a fost modificată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC T.B.D. SRL Otopeni împotriva deciziei nr. 84/A-C din 9 septembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, modifică decizia atacată în sensul că admite apelul aceleiași părți împotriva sentinței nr. 341 din 2 martie 2009 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o desființează și trimite cauza aceleiași instanțe în vederea judecării pe fond a acțiunii astfel cum a fost modificată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2010.