ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 154/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 154/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1578/C/2011 din data

de 19 octombrie 2011 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC M.E.

SRL în contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL și în consecință: a fost obligată

pârâta să plătească reclamantei suma de 153.599,80 lei, reprezentând

contravaloare marfă livrată și neachitată și 26.149,43 lei, dobânda legală

aferentă debitului, precum și la plata sumei de 40.567,19 lei cheltuieli de

judecată; s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune a cererii

reconvenționale pentru sumele de 6.340 euro, respectiv, 11.165 euro; s-a

respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă în

contradictoriu cu reclamanta, ca nefondată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 28 ianuarie 2003 s-a încheiat

între părți contractul de vânzare-cumpărare potrivit căruia reclamanta a livrat

produse farmaceutice în valoarea consemnată în facturile de la dosar, care

atesta predarea și primirea produselor fără niciun fel de obiecțiuni privind

calitatea ori cantitatea, nefăcându-se dovada vreunui refuz parțial sau total

la plată. Tribunalul a avut în vedere că, din cuprinsul întâmpinării pârâta a

confirmat primirea cantitativă a mărfii.

Conform facturilor

emise, termenul de plată a fost fixat la 30 zile de la livrare, iar potrivit

prevederilor art. 3 lit. b) din contract cumpărătorul era obligat să le achite

în termenul prevăzut pe factură, dar nu mai mult de 60 zile de la data emiterii

facturii.

Conform concluziilor

raportului de expertiză efectuat de expert M.D.E., pârâta nu a achitat debitele

datorate în perioada derulării relațiilor comerciale, astfel că pârâta are

obligații restante la plată, în sumă de 153.600,12 lei, la care s-a calculat

dobânda legală aferentă debitului principal, conform O.G. nr. 9/2000.

În aceste condiții,

în raport de prevederile art. 969 C. civ. și ținând cont de dispozițiile art.

1073 C. civ., prima instanță a constatat că cererea principală este fondată fiind

admisă conform prevederilor art. 969, 970, 1361 C. civ. și art. 46 C. com.

S-a făcut și

aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului la acțiune a cererii reconvenționale pentru

sumele de 6.340 euro (solicitată pentru perioada 01 martie 2003 - 27 iulie

2003), respectiv, 11.165 euro (solicitată pentru perioada 1 martie 2003 - 15

noiembrie 2003) s-a constatat că aceasta este întemeiată fiind admisă, în

raport de data introducerii cererii - 13 noiembrie 2007 - cu depășirea

termenului de prescripție de 3 ani (art. 3 Decret nr. 167/1958).

Referitor la cererea

reconvențională, prima instanță a apreciat că este nefondată în raport de art.

4 lit. b) din contract, nefiind dovedită în raport de prevederile art. 1169 C. civ.

Prima instanță a

apreciat că pârâta nu a dovedit existența vreunui prejudiciu în raport de

predarea cu întârziere a facturilor, pârâta având posesia autoturismelor,

beneficiind de folosința acestora și nu a depus notificări adresate reclamantei

în vederea predării facturilor.

În raport de aceste

considerente s-a constatat că pretențiile din cererea reconvențională sunt

nefondate fiind respinse ca atare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta SC S.C. SRL criticând-o pentru motive de

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 37/Ap din 10 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, a admis apelul pârâtei împotriva sentinței tribunalului, pe

care a anulat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la același

tribunal.

Primul motiv vizând

cererea de recuzare, instanța de apel l-a înlăturat.

Referitor la motivul

vizând excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la dispozițiile art.

7 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel l-a apreciat ca fiind fondat,

deoarece tribunalul a admis excepția de prescripție a dreptului material la

acțiune prin preluarea mecanică a dispozițiilor cu caracter general înscrise în

art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fără a analiza dacă predarea autoturismelor

și facturarea cu întârziere se circumscrie termenelor contractuale, iar dacă

contractul a ajuns la termen, nu reprezintă o faptă ilicită extracontractuală.

Referitor la termenul

de prescripție, instanța de apel a apreciat că pretențiile pârâtei-apelante

depășesc anul 2003 și se întind până în anul 2006, iar dispozițiile art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, incidente în cauză, prevăd numai termenul general, nu și

data de la care începe să curgă termenul de prescripție, în raport de data

formulării cererii reconvenționale, pretențiile pârâtei nu sunt prescrise.

Instanța de apel a

concluzionat în sensul că nu a avut loc o cercetare a fondului, atât prin

prisma soluției de admitere a excepției de prescripție a dreptului material la

acțiune cât și a soluției de respingere ca nedovedită (considerentele vizează

această soluție chiar dacă în dispozitiv s-a inserat soluția "ca

nefondată"), încât în baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ., văzând și

cererea expresă a apelantei, sentința a fost anulată, iar cauza trimisă spre

rejudecare.

Instanța de apel a

statuat pentru tribunal, ca în rejudecare, să se administreze probele necesare

pe fondul ambelor cereri de chemare în judecată și reconvențională, cu precădere

înscrisurile de care s-a făcut vorbire în considerentele sentinței anulate,

urmând să stabilească ambele elemente cerute de art. 7 din Decretul nr.

167/1958, urmând a fi cercetate atât pretențiile reclamantei dar și apărările

pârâtei privind executarea contractului înainte de termen, precum și

pretențiile din cererea reconvențională privind predarea și facturarea cu

întârziere a autoturismelor.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, reclamanta SC M.E. SRL a declarat recurs.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, analizând recursul în raport de motivele de nelegalitate

invocate l-a apreciat fondat, reținând în esență, următoarele:

Instanța de apel a

făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 297 C. proc. civ.,

atunci când a anulat sentința tribunalului și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare.

În speță, tribunalul,

nu numai că nu a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale ci,

așa cum se poate observa din considerentele sentinței tribunalului, tribunalul

s-a pronunțat asupra tuturor capetelor cererii reclamantei pe care le-a admis

și totodată, a respins motivat în fapt și în drept, cererea reconvențională

formulată de pârâtă.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt

și în drept, iar eventualele lacune sau inadvertențe ale motivării puteau fi

suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, așa încât cauza nu

putea fi trimisă spre rejudecare la tribunal, întrucât nu sunt îndeplinite

condițiile art. 297 C. proc. civ.

În același context,

trebuie menționat că, ipoteza avută în vedere de legiuitor vizează două

situații stricte prevăzute limitativ, care nu se regăsesc în speță, Curtea de

Apel Brașov având obligația legală de a verifica stabilirea situației de fapt

și aplicarea legii de către prima instanță și totodată facultatea de a

încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță.

Prin urmare, în mod

greșit s-a anulat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare.

Pe de altă parte,

revenind la incidența art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat

că instanța de apel trebuia să analizeze pricina numai în limitele criticilor

formulate prin motivele de apel.

Or, în speță, așa cum

rezultă din examinarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte a

constatat că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, ultra petita,

respectiv apelanta nu a formulat critici cu privire la cererea principală -

privind obligarea pârâtei SC S.C. SRL la plata sumei de 153.599,80 lei

reprezentând contravaloare marfă neachitată și a sumei de 26.149,43 lei precum

și la plata cheltuielilor de judecată.

Rezultă că apelanta a

formulat critici numai asupra cererii reconvenționale sub aspectul prescripției

dreptului material la acțiune, dar nu și sub aspectul admiterii cererii

principale având ca obiect pretenții.

Prin urmare, în

raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 2134 din 30 mai 2013 a admis recursul

declarat de reclamanta SC M.E. SRL Mogoșoaia împotriva Deciziei civile nr.

37/Ap din 10 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

În rejudecare,

instanța de apel a examinat în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

criticile pârâtei SC S.C. SRL formulate prin cererea de apel, în ce privește

cererea reconvențională numai sub aspectul prescripției dreptului material la

acțiune, și nu în ce privește cererea principală, având ca obiect pretenții.

Din acest punct de

vedere, instanța de apel a analizat excepția prescripției dreptului material la

acțiune, din punct de vedere a două coordonate.

Petitul privind

prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a autoturismelor marca R. cu

nr. B x1 și R. cu nr. B x2.

Astfel, cererea

reconvențională s-a înregistrat pe rolul instanței la data de 13 noiembrie

2007, obligația de predare a autoturismului marca R. cu nr. B x1 s-a îndeplinit

la data de 27 iulie 2003, ea fiind prescrisă la data de 27 iulie 2006, astfel

cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 4 lit. a) și b

din contractul încheiat la data de 28 ianuarie 2003. De asemenea, s-a reținut

că factura de vânzare a acestui autoturism s-a emis la data de 31 decembrie

2005, fiind acceptată la 30 iulie 2006, iar mașina a fost radiată de societatea

de leasing la data de 30 iunie 2005. Rezultă deci că dreptul material la

acțiune s-a prescris la data de 30 iulie 2009, acțiunea reconvențională fiind

înregistrată la data de 13 noiembrie 2007, înainte ca termenul să se fi

împlinit.

În ce privește

prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a autoturismului marca R. cu

nr. B x2, instanța de apel a reținut că acțiunea reconvențională s-a

înregistrat la data de 13 noiembrie 2007, iar obligația de predare s-a

îndeplinit la data de 15 noiembrie 2003, termenul de prescripție fiind împlinit

la data de 15 noiembrie 2006. Pentru acest autoturism factura de vânzare s-a

emis la data de 21 august 2006 fiind primită de către pârâtă la data de 30

august 2006, la finalul contractului fiind facturată valoarea reziduală. Nu

s-au exhibat probe cu privire la momentul radierii, data de 15 noiembrie 2005

neputând fi primită ca moment de la care încep să curgă pretențiile sale.

Instanța de apel nu a

împărtășit punctul de vedere exprimat prin raportul de expertiză contabilă

întocmit de expert contabil M.D.E., potrivit cu care prin facturarea cu

întârziere pârâta nu a înregistrat un prejudiciu, întrucât pentru intervalul 30

iunie 2005 - 30 iulie 2006 pârâta a fost lipsită de folosința bunului,

prejudiciul a fost cuantificat sub forma beneficiului nerealizat.

Instanța de apel a

găsit întemeiate pretențiile pârâtei pentru intervalul 14 iunie 2006 - 30

august 2006, acțiunea nefiind prescrisă, termenul de prescripție fiind împlinit

la data de 14 iunie 2009, anterior acestui moment la 13 noiembrie 2007 fiind

înregistrată acțiunea reconvențională. Prejudiciul aferent acestei perioade

fiind cuantificat sub forma beneficiului nerealizat.

Pentru aceste

considerente, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă nr.

86/Ap din 4 martie 2014, a admis în parte apelul declarat de pârâta SC S.C.

SRL, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul

privind prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a autoturismelor R. cu

nr. B x1 și R. cu nr. B x2; a respins excepția prescripției dreptului material

la acțiune pentru petitul privind prejudiciul rezultat din facturarea cu

întârziere pentru autoturismele R. cu nr. x1 și R. cu nr. B x2; a admis în

parte acțiunea reconvențională formulată de pârâtă și în consecință a obligat

reclamanta SC M.E. SRL la plata sumei de 7414 euro, în echivalent în lei, la

momentul plății efective, cu titlu de prejudiciu; a obligat pe pârâtă să

plătească reclamantei suma de 17.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a

păstrat neschimbate celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată în apel.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în cadrul termenului legal pârâta SC S.C. SRL prin

care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacată și trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de apel în vederea soluționării pe fond a

apelului atât în ceea ce privește acțiunea principală, cât și petitul din

cererea reconvențională referitor la prejudiciul rezultat din predarea cu

întârziere a autoturismelor, respectiv pentru lipsa de folosință în perioada în

care autoturismele au fost radiate din circulație de către reclamantă,

menținerea dispozițiilor privind admiterea excepției prescripției dreptului

material la acțiune pentru petitul privind prejudiciul rezultat din facturarea

cu întârziere pentru autoturismele marca R. cu nr. B x1 și R. cu nr. B x2.

Cererea de recurs a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestui

motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut

o greșită aplicare a principiului tantum devolutum quantum apellatum,

limitându-se la examinarea apelului numai sub aspectul soluționării cererii

reconvenționale.

Prin cererea de apel,

arată recurenta, a fost criticată soluția primei instanțe și în ce privește

fondul pretențiilor, susținând în esență, că după expirarea termenului

contractual pretențiile reclamantei nu mai au temei contractual.

De asemenea,

recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel și prin prisma admiterii

excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul privind

prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a autoturismelor R. cu nr. B x1

și R. cu nr. B x2.

Se mai susține că

instanța de apel a omis un aspect deosebit de relevant și anume acela că cele

două autoturisme au fost radiate din circulație de către reclamantă, care era

proprietara lor, fără a fi facturate către societatea noastră și fără a ne da

posibilitatea de a le folosi. Aceste aspecte au fost invocate în cuprinsul

întâmpinării formulată în fața primei instanțe, precum și în apel, ele nefiind

analizate de această instanța de apel.

În consecință,

recurenta-pârâtă apreciază că prejudiciul cauzat ca urmare a lipsei de folosință

a celor două autoturisme nu sunt prescrise, situație în care cererea

reconvențională trebuia admisă în totalitate.

În combaterea cererii

de recurs, reclamanta SC M.E. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata

cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Criticile vizând

încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 alin. (3) C.

proc. civ., sunt nefondate reținându-se că, în raport de statuările în fapt și

în drept ale instanței de casare, dispozițiile acesteia au fost respectate, în

rejudecare, instanța de apel administrând toate probele concludente, utile și

pertinente pentru aflarea adevărului în cauză, potrivit art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.

Astfel, potrivit

considerentelor reținute prin decizia de casare, instanța a apreciat incident

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în raport de

faptul că instanța de apel trebuia să analizeze pricina numai în limitele

criticilor formulate prin motivele de apel. Din această perspectivă a rezultat

că apelanta-pârâtă SC S.C. SRL a formulat critici numai în ce privește cererea

reconvențională sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, dar nu

și sub aspectul admiterii cererii principale având ca obiect pretenții.

Față de aceste

precizări, analiza criticilor formulate de pârâta SC S.C. SRL s-a limitat la

cercetarea cauzei cu referire la motivele invocate în cererea de apel, care au

vizat cererea reconvențională sub aspectul prescripției dreptului material la

acțiune.

În apel, rejudecarea

în fond a cauzei și devoluțiunea pricinii este limitată de aplicarea regulilor

tantum devolutum quantum apellatum principiu care a fost respectat de către

instanță.

Nu sunt întemeiate

nici criticile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la

respingerea ca prescrisă a capătului din cererea reconvențională referitor la

lipsa de folosință a celor două autoturisme.

În ce privește pretențiile

privind lipsa de folosință a autoturismelor pe perioada 30 iunie 2005 - 30

iulie 2006 pentru autoturismul R. B x1 și 15 noiembrie 2005 - 30 august 2006

pentru autoturismul marca R. B x2, instanța de apel a analizat excepția

prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile art.

3 din Decretul-lege nr. 167/1958, luându-se în calcul momentul de la care se

calculează momentul de început al acestui calcul.

Înalta Curte reține

că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci

când instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor

legale aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Din această

perspectivă precum și din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta

Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul

dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect a reținut

instanța de apel că prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a

autoturismului marca R. cu nr. x1 trebuie raportat la dispozițiile art. 4 lit.

a) și b din contractul încheiat între părți, care instituie obligația predării

imediate a bunului, iar considerentele instanței care au reținut că predarea a

avut loc cu o întârziere de 45 de zile de la încheierea contractului și de la

prima plată efectuată de către pârâtă au fundament contractual. De asemenea,

aceleași considerente au vizat și obligația de predare a autoturismului marca

R. cu nr. B x1.

Criticile

recurentei-pârâte care vizează faptul că radierea din circulație a celor două

autoturisme a fost efectuată chiar de către reclamantă, care era proprietatea

sa nu vor fi reținute, întrucât această obligație a reclamantei rezulta din

încheierea contractului de achiziție a autoturismelor în sistem de leasing,

ceea ce nu contravine obligației asumată de reclamantă, în calitate de

furnizor, de predare a bunului imediat, moment în raport de care a fost

calculat termenul de prescripție.

Concluzionând,

predarea autoturismelor nu s-a circumscris termenelor contractuale, iar

contractul încheiat între părți la data de 28 ianuarie 2003 a ajuns la termen

la data finalizării contractelor de leasing.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei

urmează să fie respins ca nefondat.

În ce privește

cererea intimatei-reclamantă privind obligarea recurentei-pârâte la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cale de atac, formulată prin

întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, Înalta Curte urmează să o respingă ca

neîntemeiată, având în vedere că în susținerea acesteia nu au fost depuse

documente justificative ale cheltuielilor efectuate de către parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC S.C. SRL împotriva Deciziei civile nr. 86/Ap din

4 martie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Respinge cererea

formulată de intimata-reclamantă SC M.E. SRL privind acordarea cheltuielilor de

judecată ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - NN