ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 154/2015

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1578/C/2011 din data de 19 octombrie 2011 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC M.E. SRL în contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL și în consecință: a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 153.599,80 lei, reprezentând contravaloare marfă livrată și neachitată și 26.149,43 lei, dobânda legală aferentă debitului, precum și la plata sumei de 40.567,19 lei cheltuieli de judecată; s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune a cererii reconvenționale pentru sumele de 6.340 euro, respectiv, 11.165 euro; s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă în contradictoriu cu reclamanta, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 28 ianuarie 2003 s-a încheiat între părți contractul de vânzare-cumpărare potrivit căruia reclamanta a livrat produse farmaceutice în valoarea consemnată în facturile de la dosar, care atesta predarea și primirea produselor fără niciun fel de obiecțiuni privind calitatea ori cantitatea, nefăcându-se dovada vreunui refuz parțial sau total la plată. Tribunalul a avut în vedere că, din cuprinsul întâmpinării pârâta a confirmat primirea cantitativă a mărfii. Conform facturilor emise, termenul de plată a fost fixat la 30 zile de la livrare, iar potrivit prevederilor art. 3 lit. b) din contract cumpărătorul era obligat să le achite în termenul prevăzut pe factură, dar nu mai mult de 60 zile de la data emiterii facturii.

Conform concluziilor raportului de expertiză efectuat de expert M.D.E., pârâta nu a achitat debitele datorate în perioada derulării relațiilor comerciale, astfel că pârâta are obligații restante la plată, în sumă de 153.600,12 lei, la care s-a calculat dobânda legală aferentă debitului principal, conform O.G. nr. 9/2000. În aceste condiții, în raport de prevederile art. 969 C. civ. și ținând cont de dispozițiile art. 1073 C. civ., prima instanță a constatat că cererea principală este fondată fiind admisă conform prevederilor art. 969, 970, 1361 C. civ. și art. 46 C. com. S-a făcut și aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune a cererii reconvenționale pentru sumele de 6.340 euro (solicitată pentru perioada 01 martie 2003 - 27 iulie 2003), respectiv, 11.165 euro (solicitată pentru perioada 1 martie 2003 - 15 noiembrie 2003) s-a constatat că aceasta este întemeiată fiind admisă, în raport de data introducerii cererii - 13 noiembrie 2007 - cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani (art. 3 Decret nr. 167/1958). Referitor la cererea reconvențională, prima instanță a apreciat că este nefondată în raport de art. 4 lit. b) din contract, nefiind dovedită în raport de prevederile art. 1169 C. civ. Prima instanță a apreciat că pârâta nu a dovedit existența vreunui prejudiciu în raport de predarea cu întârziere a facturilor, pârâta având posesia autoturismelor, beneficiind de folosința acestora și nu a depus notificări adresate reclamantei în vederea predării facturilor.

În raport de aceste considerente s-a constatat că pretențiile din cererea reconvențională sunt nefondate fiind respinse ca atare. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC S.C. SRL criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 37/Ap din 10 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul pârâtei împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal. Primul motiv vizând cererea de recuzare, instanța de apel l-a înlăturat.

Referitor la motivul vizând excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel l-a apreciat ca fiind fondat, deoarece tribunalul a admis excepția de prescripție a dreptului material la acțiune prin preluarea mecanică a dispozițiilor cu caracter general înscrise în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fără a analiza dacă predarea autoturismelor și facturarea cu întârziere se circumscrie termenelor contractuale, iar dacă contractul a ajuns la termen, nu reprezintă o faptă ilicită extracontractuală. Referitor la termenul de prescripție, instanța de apel a apreciat că pretențiile pârâtei-apelante depășesc anul 2003 și se întind până în anul 2006, iar dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, incidente în cauză, prevăd numai termenul general, nu și data de la care începe să curgă termenul de prescripție, în raport de data formulării cererii reconvenționale, pretențiile pârâtei nu sunt prescrise.

Instanța de apel a concluzionat în sensul că nu a avut loc o cercetare a fondului, atât prin prisma soluției de admitere a excepției de prescripție a dreptului material la acțiune cât și a soluției de respingere ca nedovedită (considerentele vizează această soluție chiar dacă în dispozitiv s-a inserat soluția "ca nefondată"), încât în baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ., văzând și cererea expresă a apelantei, sentința a fost anulată, iar cauza trimisă spre rejudecare.

Instanța de apel a statuat pentru tribunal, ca în rejudecare, să se administreze probele necesare pe fondul ambelor cereri de chemare în judecată și reconvențională, cu precădere înscrisurile de care s-a făcut vorbire în considerentele sentinței anulate, urmând să stabilească ambele elemente cerute de art. 7 din Decretul nr. 167/1958, urmând a fi cercetate atât pretențiile reclamantei dar și apărările pârâtei privind executarea contractului înainte de termen, precum și pretențiile din cererea reconvențională privind predarea și facturarea cu întârziere a autoturismelor. Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanta SC M.E. SRL a declarat recurs. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în raport de motivele de nelegalitate invocate l-a apreciat fondat, reținând în esență, următoarele: Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 297 C. proc.

civ., atunci când a anulat sentința tribunalului și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. În speță, tribunalul, nu numai că nu a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale ci, așa cum se poate observa din considerentele sentinței tribunalului, tribunalul s-a pronunțat asupra tuturor capetelor cererii reclamantei pe care le-a admis și totodată, a respins motivat în fapt și în drept, cererea reconvențională formulată de pârâtă. Contrar celor reținute de instanța de apel, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și în drept, iar eventualele lacune sau inadvertențe ale motivării puteau fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, așa încât cauza nu putea fi trimisă spre rejudecare la tribunal, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 297 C. proc.

civ. În același context, trebuie menționat că, ipoteza avută în vedere de legiuitor vizează două situații stricte prevăzute limitativ, care nu se regăsesc în speță, Curtea de Apel Brașov având obligația legală de a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și totodată facultatea de a încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță. Prin urmare, în mod greșit s-a anulat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare. Pe de altă parte, revenind la incidența art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că instanța de apel trebuia să analizeze pricina numai în limitele criticilor formulate prin motivele de apel. Or, în speță, așa cum rezultă din examinarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, ultra petita, respectiv apelanta nu a formulat critici cu privire la cererea principală - privind obligarea pârâtei SC S.C.

SRL la plata sumei de 153.599,80 lei reprezentând contravaloare marfă neachitată și a sumei de 26.149,43 lei precum și la plata cheltuielilor de judecată. Rezultă că apelanta a formulat critici numai asupra cererii reconvenționale sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, dar nu și sub aspectul admiterii cererii principale având ca obiect pretenții. Prin urmare, în raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 2134 din 30 mai 2013 a admis recursul declarat de reclamanta SC M.E. SRL Mogoșoaia împotriva Deciziei civile nr. 37/Ap din 10 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, instanța de apel a examinat în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. criticile pârâtei SC S.C. SRL formulate prin cererea de apel, în ce privește cererea reconvențională numai sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, și nu în ce privește cererea principală, având ca obiect pretenții. Din acest punct de vedere, instanța de apel a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune, din punct de vedere a două coordonate. Petitul privind prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a autoturismelor marca R. cu nr. B x1 și R. cu nr. B x2.

Astfel, cererea reconvențională s-a înregistrat pe rolul instanței la data de 13 noiembrie 2007, obligația de predare a autoturismului marca R. cu nr. B x1 s-a îndeplinit la data de 27 iulie 2003, ea fiind prescrisă la data de 27 iulie 2006, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 4 lit. a) și b din contractul încheiat la data de 28 ianuarie 2003. De asemenea, s-a reținut că factura de vânzare a acestui autoturism s-a emis la data de 31 decembrie 2005, fiind acceptată la 30 iulie 2006, iar mașina a fost radiată de societatea de leasing la data de 30 iunie 2005. Rezultă deci că dreptul material la acțiune s-a prescris la data de 30 iulie 2009, acțiunea reconvențională fiind înregistrată la data de 13 noiembrie 2007, înainte ca termenul să se fi împlinit.

În ce privește prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a autoturismului marca R. cu nr. B x2, instanța de apel a reținut că acțiunea reconvențională s-a înregistrat la data de 13 noiembrie 2007, iar obligația de predare s-a îndeplinit la data de 15 noiembrie 2003, termenul de prescripție fiind împlinit la data de 15 noiembrie 2006. Pentru acest autoturism factura de vânzare s-a emis la data de 21 august 2006 fiind primită de către pârâtă la data de 30 august 2006, la finalul contractului fiind facturată valoarea reziduală. Nu s-au exhibat probe cu privire la momentul radierii, data de 15 noiembrie 2005 neputând fi primită ca moment de la care încep să curgă pretențiile sale.

Instanța de apel nu a împărtășit punctul de vedere exprimat prin raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil M.D.E., potrivit cu care prin facturarea cu întârziere pârâta nu a înregistrat un prejudiciu, întrucât pentru intervalul 30 iunie 2005 - 30 iulie 2006 pârâta a fost lipsită de folosința bunului, prejudiciul a fost cuantificat sub forma beneficiului nerealizat. Instanța de apel a găsit întemeiate pretențiile pârâtei pentru intervalul 14 iunie 2006 - 30 august 2006, acțiunea nefiind prescrisă, termenul de prescripție fiind împlinit la data de 14 iunie 2009, anterior acestui moment la 13 noiembrie 2007 fiind înregistrată acțiunea reconvențională. Prejudiciul aferent acestei perioade fiind cuantificat sub forma beneficiului nerealizat.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 86/Ap din 4 martie 2014, a admis în parte apelul declarat de pârâta SC S.C. SRL, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul privind prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a autoturismelor R. cu nr. B x1 și R. cu nr. B x2; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul privind prejudiciul rezultat din facturarea cu întârziere pentru autoturismele R. cu nr. x1 și R. cu nr. B x2; a admis în parte acțiunea reconvențională formulată de pârâtă și în consecință a obligat reclamanta SC M.E.

SRL la plata sumei de 7414 euro, în echivalent în lei, la momentul plății efective, cu titlu de prejudiciu; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 17.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a păstrat neschimbate celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în cadrul termenului legal pârâta SC S.C.

SRL prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacată și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel în vederea soluționării pe fond a apelului atât în ceea ce privește acțiunea principală, cât și petitul din cererea reconvențională referitor la prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a autoturismelor, respectiv pentru lipsa de folosință în perioada în care autoturismele au fost radiate din circulație de către reclamantă, menținerea dispozițiilor privind admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul privind prejudiciul rezultat din facturarea cu întârziere pentru autoturismele marca R. cu nr. B x1 și R. cu nr. B x2. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului tantum devolutum quantum apellatum, limitându-se la examinarea apelului numai sub aspectul soluționării cererii reconvenționale. Prin cererea de apel, arată recurenta, a fost criticată soluția primei instanțe și în ce privește fondul pretențiilor, susținând în esență, că după expirarea termenului contractual pretențiile reclamantei nu mai au temei contractual. De asemenea, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel și prin prisma admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul privind prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a autoturismelor R. cu nr. B x1 și R. cu nr. B x2.

Se mai susține că instanța de apel a omis un aspect deosebit de relevant și anume acela că cele două autoturisme au fost radiate din circulație de către reclamantă, care era proprietara lor, fără a fi facturate către societatea noastră și fără a ne da posibilitatea de a le folosi. Aceste aspecte au fost invocate în cuprinsul întâmpinării formulată în fața primei instanțe, precum și în apel, ele nefiind analizate de această instanța de apel. În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că prejudiciul cauzat ca urmare a lipsei de folosință a celor două autoturisme nu sunt prescrise, situație în care cererea reconvențională trebuia admisă în totalitate. În combaterea cererii de recurs, reclamanta SC M.E.

SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Criticile vizând încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., sunt nefondate reținându-se că, în raport de statuările în fapt și în drept ale instanței de casare, dispozițiile acesteia au fost respectate, în rejudecare, instanța de apel administrând toate probele concludente, utile și pertinente pentru aflarea adevărului în cauză, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, potrivit considerentelor reținute prin decizia de casare, instanța a apreciat incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., în raport de faptul că instanța de apel trebuia să analizeze pricina numai în limitele criticilor formulate prin motivele de apel. Din această perspectivă a rezultat că apelanta-pârâtă SC S.C. SRL a formulat critici numai în ce privește cererea reconvențională sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, dar nu și sub aspectul admiterii cererii principale având ca obiect pretenții. Față de aceste precizări, analiza criticilor formulate de pârâta SC S.C. SRL s-a limitat la cercetarea cauzei cu referire la motivele invocate în cererea de apel, care au vizat cererea reconvențională sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune. În apel, rejudecarea în fond a cauzei și devoluțiunea pricinii este limitată de aplicarea regulilor tantum devolutum quantum apellatum principiu care a fost respectat de către instanță.

Nu sunt întemeiate nici criticile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la respingerea ca prescrisă a capătului din cererea reconvențională referitor la lipsa de folosință a celor două autoturisme. În ce privește pretențiile privind lipsa de folosință a autoturismelor pe perioada 30 iunie 2005 - 30 iulie 2006 pentru autoturismul R. B x1 și 15 noiembrie 2005 - 30 august 2006 pentru autoturismul marca R. B x2, instanța de apel a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, luându-se în calcul momentul de la care se calculează momentul de început al acestui calcul. Înalta Curte reține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că prejudiciul rezultat din predarea cu întârziere a autoturismului marca R. cu nr. x1 trebuie raportat la dispozițiile art. 4 lit. a) și b din contractul încheiat între părți, care instituie obligația predării imediate a bunului, iar considerentele instanței care au reținut că predarea a avut loc cu o întârziere de 45 de zile de la încheierea contractului și de la prima plată efectuată de către pârâtă au fundament contractual. De asemenea, aceleași considerente au vizat și obligația de predare a autoturismului marca R. cu nr. B x1.

Criticile recurentei-pârâte care vizează faptul că radierea din circulație a celor două autoturisme a fost efectuată chiar de către reclamantă, care era proprietatea sa nu vor fi reținute, întrucât această obligație a reclamantei rezulta din încheierea contractului de achiziție a autoturismelor în sistem de leasing, ceea ce nu contravine obligației asumată de reclamantă, în calitate de furnizor, de predare a bunului imediat, moment în raport de care a fost calculat termenul de prescripție. Concluzionând, predarea autoturismelor nu s-a circumscris termenelor contractuale, iar contractul încheiat între părți la data de 28 ianuarie 2003 a ajuns la termen la data finalizării contractelor de leasing.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei urmează să fie respins ca nefondat. În ce privește cererea intimatei-reclamantă privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cale de atac, formulată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, Înalta Curte urmează să o respingă ca neîntemeiată, având în vedere că în susținerea acesteia nu au fost depuse documente justificative ale cheltuielilor efectuate de către parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S.C. SRL împotriva Deciziei civile nr. 86/Ap din 4 martie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă SC M.E. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015. Procesat de GGC - NN