ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 685/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune, reclamanta SC A.C. SA Buzău a solicitat obligarea pârâtei SC Z.C. SRL Fetești la plata sumei de 221.157,03 lei, reprezentând contravaloare marfă și la penalități de întârziere de 389.582,30 lei aferente perioadei 10 august 2007 – 15 septembrie 2008. Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat instanței să se dispună compensarea judecătorească a debitelor și a accesoriilor (penalități), cu aplicarea regulilor referitoare la imputația plății, precizând că – în oricare dintre modalități – compensarea ca mod de stingere a debitelor reciproce era o practică obișnuită între părți.

Prin sentința nr. 1180 din 13 octombrie 2009, Tribunalul Buzău a respins excepția privind prematuritatea cererii de chemare în judecată și a admis acțiunea formulată de reclamanta – pârâtă cu consecința obligării pârâtei – reclamante la plata sumei de 221.157,03 lei, reprezentând contravaloare marfă livrată și a sumei de 389.582,30 lei cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei 10 august 2007 - 15 septembrie 2008. Cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă a fost respinsă.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că, reclamanta a livrat pârâtei semințe agricole conform relațiilor contractuale dintre părți, concretizate în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1293 din 26 februarie 2007, nr. 1314 din 26 februarie 2007, nr. 1327 din 26 februarie 2007 și nr. 1453 din 28 februarie 2007. S-a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare, părțile au convenit la art. 5.1 ca plata să se facă până la data de 5 august 2007, iar la art. 9.1 ca – pentru sumele neachitate la termenele scadente – cumpărătorul să plătească penalități de întârziere de 0,5 % (în contractele nr. 1293, nr. 1327 și nr. 1453) și de 0,15 % (în contractul nr. 1314) pe zi calendaristică, până la achitarea integrală a debitului, chiar dacă valoarea penalității o depășește pe cea a debitului.

În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile prin care s-a constatat că reclamanta a livrat produsele ce au făcut obiectul contractelor, având de încasat valoarea acestora (221.111,45 lei), precum și penalități de întârziere (389.582,50 lei). În consecință, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ., cu raportare la art. 5.1 și art. 9.1. din contractele de vânzare-cumpărare încheiate între părți. Cu privire la cererea reconvențională prin care pârâta-reclamantă a pretins că are de încasat de la reclamantă contravaloarea pesticidelor livrate către aceasta, tribunalul a constatat că livrarea acestor produse a fost efectuată fără ca între părți să fi existat o convenție în acest sens, în care să fie stipulate modalitățile de livrare și certificare a mărfii, existând o notificare (nr. 19 din 18 septembrie 2007) din partea reclamantei-pârâte pentru ridicarea produselor.

În ce privește compensarea datoriilor invocată de pârâta-reclamantă s-a avut în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1143 – 1145 C. civ. Referitor la susținerea pârâtei potrivit cu care reclamanta nu ar fi îndeplinit procedura de conciliere directă în conformitate cu dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. s-a constatat că, la fila 41 există convocarea la conciliere, în cuprinsul căreia a fost precizat cuantumul sumelor conținute de facturile emise în baza contractului de vânzare-cumpărare la care se adaugă penalitățile de întârziere, precizându-se temeiul de drept al pretențiilor și faptul că s-au anexat copii ale contractului de vânzare-cumpărare și ale facturilor din care rezultă creanța datorată.

Apelul declarat de pârâta SC Z.C. SRL împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 51 din 4 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, care a reținut că soluția dată excepției privind lipsa concilierii directe este în deplin acord cu dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., dispoziții ce au fost interpretate și aplicate corect. S-a mai reținut că prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate întrutotul, hotărârea atacată cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția pronunțată. Cu privire la fondul cauzei, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt, considerând că – în mod corect – s-a dat eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ., privind forța obligatorie a convențiilor.

De asemenea, s-a avut în vedere că între părți s-au derulat patru contracte de livrare mărfuri către pârâtă și că nu a existat niciun contract de livrare mărfuri de către pârâtă către reclamantă, și considerându-se, în deplin acord cu cele reținute prin sentința atacată, că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 1145 C. civ. referitoare la compensație întrucât nu există datorii reciproce care să fie certe, lichide și exigibile. Instanța de apel a înlăturat susținerile apelantei – pârâte în sensul că reclamanta ar fi acceptat tacit livrarea mărfii dat fiind faptul că s-a făcut dovada neacceptării mărfii prin notificarea depusă la dosar din care rezultă că i-a pus în vedere pârâtei să-și ridice marfa necorespunzătoare calitativ.

Împotriva deciziei, pârâta-reclamantă SC Z.C. SRL a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele: - Hotărârea a fost dată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, în concret susținându-se că decizia a fost pronunțată de un alt judecător decât președintele completului, care a fost prezent la dezbateri, nefiind semnată nici de judecători și nici de către grefiera de ședință. - Instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere. Se susține că prin întâmpinarea depusă la instanța de fond a solicitat compensarea judecătorească a debitelor și a accesoriilor prin aplicarea regulilor de la imputația plății, cerere reiterată și în apel, iar niciuna dintre instanțe nu s-au pronunțat pe aceasta.

- Decizia atacată s-a dat cu aplicarea greșită a legii, în sensul că s-a aplicat o normă generală, nesocotindu-se existența normei speciale și că s-a aplicat o normă ce nu era incidentă în speță, dându-se o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt. În prima ipoteză, recurenta susține că nu s-au aplicat dispozițiile art. 1141 C. civ. ce au caracter special și care vizează principiul răspunderii civile delictuale și s-a nesocotit legea specială (Legea nr. 11/1991), precum și modul de stingere a obligației prin compensație. Se arată că, în virtutea dispozițiilor art. 1144 C. civ. a operat compensația legală, iar în contabilitatea societății a fost evidențiată această operațiune, această modalitate de stingere a obligației, fiind o practică frecventă între cele două societăți.

Recurenta afirmă că instanța de fond a respins nemotivat cererea reconvențională, iar instanța de apel a menținut această soluție fără să observe că expertul a stabilit reciprocitatea creanțelor, întemeindu-și în mod eronat soluția pe prevederile art. 969, în detrimentul normei speciale conținute de art. 1144 C. civ. În cea de-a doua ipoteză, se susține că instanța de apel a condiționat aplicarea art. 1144 C. civ. de existența unei convenții între părți în care părțile să reglementeze modalitatea în care se va aplica art. 1144 C. civ. - Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În argumentare, recurenta susține că din interpretarea dispozițiilor art. 1144 C. civ.

rezultă că, în mod greșit instanța de apel a condiționat cererea reconvențională și în consecință actul juridic dedus judecății, de aplicarea art. 969 C. civ. - Instanța a reluat în decizie considerentele sentinței fără a răspunde criticilor din apel conform art. 261 C. proc. civ., aceasta conținând o motivare superficială, precum și considerente ce nu au legătură cu pricina.

Recurenta susține că instanța de apel a condiționat promovarea unei acțiuni în compensație de existența unei convenții a părților cu privire la aplicarea art. 1144 C. civ., reținând în mod eronat că pe parcursul litigiului nu a fost contestată realitatea semnăturilor și a ștampilei aplicate pe contract, în contextul în care cele patru contracte au fost contestate sistematic, solicitând chiar să fie depuse în original pentru verificarea de scripte, iar pe acest aspect instanța - fără a lămuri aspectele nedescifrate - a pronunțat o decizie bazată pe prezumția de legalitate a unor înscrisuri îndoielnice. Apreciază că este inadmisibil ca, în contextul falsificării unor contracte, încheiate ulterior emiterii facturilor să se rețină exact contrariul celor dezbătute, în ședința de judecată.

Nu s-a reținut că expertul a constatat că SC Z.C. SRL are de încasat de la reclamanta-pârâtă suma de 221.111,45 lei, datorie recunoscută de aceasta și nu s-a motivat menținerea soluției de respingere a cererii reconvenționale, omițându-se a se ține cont de aspecte importante ce ar fi dus la o soluție contrară (ex. livrarea către reclamantă a produselor s-a realizat în temeiul contractului și a comenzilor, a fost corespunzătoare din punct de vedere calitativ, expertul a reținut existența datoriei reclamantei-pârâte). Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că motivele de recurs reprezintă o preluare a motivelor de apel, dezvoltate în contextul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., iar invocarea nulității hotărârii în raport de dispozițiile art. 304 pct. 2 este nefondată. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: - În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ., în privința ambelor ipoteze invocate, aceea că decizia a fost dată de un alt judecător decât președintele completului, care a fost prezent la dezbateri și aceea că nu este semnată de judecători și nici de grefier, se constată că recurenta este în eroare. Astfel, dezbaterile au avut loc în ședința de la 23 aprilie 2010 (fila 128 și următoarele dosar apel), iar pronunțarea a fost amânată succesiv până la data de 4 mai 2010, din mențiunile încheierilor de amânare a pronunțării, rezultând aceeași compunere a completului care a luat parte la dezbateri.

Faptul că decizia a fost semnată de președintele instanței ca urmare a pensionării președintelui de complet nu poate conduce la raționamentul recurentei, în contextul în care dispozițiile art. 261 alin. (2) C. proc. civ. prevede că – în cazul în care după pronunțare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, președintele instanței o va semna în locul său. În consecință, instanța a dat eficiență prevederilor menționate și, mai mult, din cuprinsul deciziei se poate constata că nu lipsește niciuna din semnăturile judecătorilor ori a grefierului de ședință. - Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că amplele argumente aduse de recurentă în susținere se constituie de fapt în aprecieri cu privire la modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 1144 C. civ.

și art. 969 C. civ., reiterându-se aspecte ce țin de o pretinsă stabilire greșită a situației de fapt. Examinându-se considerentele deciziei supuse controlului de legalitate se constată că instanța a respectat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., răspunzând la toate criticile invocate prin cererea de apel, critici reiterate în recurs. Astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 1144 C. civ. nu sunt îndeplinite pentru a putea opera compensarea, arătând care sunt acestea cu raportare la situația de fapt, motivând totodată și respingerea afirmațiilor potrivit cu care reclamanta-pârâtă ar fi acceptat tacit livrarea mărfii [pag.

8 din decizie, alin. (4) și (7)]. De asemenea, în privința nerecunoașterii celor patru contracte s-a reținut că, în cazul în care s-ar accepta susținerea recurentei, situația acesteia în raport cu intimata nu s-ar schimba câtă vreme din probele administrate în cauză a rezultat că mărfurile au fost livrate și acceptate, recunoscându-se creanța, în mod constant, iar în cauză - contrar susținerilor acesteia - nu a fost formulată o cerere de verificare de scripte. - Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită fiind una formală, în contextul în care nu se indică actul pretins a fi fost interpretat greșit ori denaturată natura și înțelesul lămurit al acestuia.

Se constată că recurenta se află oarecum într-o confuzie, asimilând cererea reconvențională, actului juridic dedus judecății, critica fiind mai degrabă una formală. - Nefondată este și critica ce vizează aplicarea greșită a legii, (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în ambele ipoteze susținute de recurentă ce vizează soluția dată cererii reconvenționale, în contextul în care dispozițiile art. 1144 C. civ. au fost interpretate și aplicate corect. Instanța a stabilit în mod corect că pentru a se da incidență prevederilor menționate era necesar ca pârâta-reclamantă să facă dovada existenței unei creanțe împotriva reclamantei-pârâte, creanță, care să fie certă, lichidă și exigibilă.

Nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că instanțele ar fi condiționat aplicarea prevederilor menționate de existența unei convenții între părți prin care să fie reglementată modalitatea de compensare pentru că nu se desprinde o astfel de concluzie din considerentele deciziei, iar referirea recurentei la dispozițiile Legii nr. 11/1991 și la răspunderea delictuală, precum și la aplicarea unei norme juridice cu caracter general în detrimentul unei norme speciale sunt simple susțineri ce nu au legătură cu cauza, neavând corespondent în cuprinsul deciziei atacate. În consecință, în baza considerentelor expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o decizie legală, motiv pentru care o va menține prin respingerea recursului ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de pârâta SC Z.C. SRL Fetești , împotriva deciziei Curții de Apel Ploiești nr. 51 din 4 mai 2010, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2011.