ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 685/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 685/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiune, reclamanta SC A.C. SA Buzău a

solicitat obligarea pârâtei SC Z.C. SRL Fetești la plata sumei de 221.157,03

lei, reprezentând contravaloare marfă și la penalități de întârziere de

389.582,30 lei aferente perioadei 10 august 2007 – 15 septembrie 2008.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat instanței să se dispună compensarea

judecătorească a debitelor și a accesoriilor (penalități), cu aplicarea

regulilor referitoare la imputația plății, precizând că – în oricare dintre

modalități – compensarea ca mod de stingere a debitelor reciproce era o

practică obișnuită între părți.

Prin sentința nr. 1180 din 13

octombrie 2009, Tribunalul Buzău a respins excepția privind prematuritatea

cererii de chemare în judecată și a admis acțiunea formulată de reclamanta –

pârâtă cu consecința obligării pârâtei – reclamante la plata sumei de

221.157,03 lei, reprezentând contravaloare marfă livrată și a sumei de

389.582,30 lei cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei 10

august 2007 - 15 septembrie 2008. Cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă

a fost respinsă.

În considerentele sentinței,

instanța de fond a reținut că, reclamanta a livrat pârâtei semințe agricole

conform relațiilor contractuale dintre părți, concretizate în contractul de vânzare-cumpărare

nr. 1293 din 26 februarie 2007, nr. 1314 din 26 februarie 2007, nr. 1327 din 26

februarie 2007 și nr. 1453 din 28 februarie 2007.

S-a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare,

părțile au convenit la art. 5.1 ca plata să se facă până la data de 5 august

2007, iar la art. 9.1 ca – pentru sumele neachitate la termenele scadente –

cumpărătorul să plătească penalități de întârziere de 0,5 % (în contractele nr.

1293, nr. 1327 și nr. 1453) și de 0,15 % (în contractul nr. 1314) pe zi

calendaristică, până la achitarea integrală a debitului, chiar dacă valoarea

penalității o depășește pe cea a debitului.

În cauză s-a dispus efectuarea unei

expertize contabile prin care s-a constatat că reclamanta a livrat produsele ce

au făcut obiectul contractelor, având de încasat valoarea acestora (221.111,45

lei), precum și penalități de întârziere (389.582,50 lei).

În consecință, instanța a dat

eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ., cu raportare la art. 5.1 și art. 9.1.

din contractele de vânzare-cumpărare încheiate între părți.

Cu privire la cererea

reconvențională prin care pârâta-reclamantă a pretins că are de încasat de la

reclamantă contravaloarea pesticidelor livrate către aceasta, tribunalul a

constatat că livrarea acestor produse a fost efectuată fără ca între părți să

fi existat o convenție în acest sens, în care să fie stipulate modalitățile de

livrare și certificare a mărfii, existând o notificare (nr. 19 din 18

septembrie 2007) din partea reclamantei-pârâte pentru ridicarea produselor.

În ce privește compensarea

datoriilor invocată de pârâta-reclamantă s-a avut în vedere că nu sunt

îndeplinite condițiile impuse de art. 1143 – 1145 C. civ.

Referitor la susținerea pârâtei

potrivit cu care reclamanta nu ar fi îndeplinit procedura de conciliere directă

în conformitate cu dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. s-a

constatat că, la fila 41 există convocarea la conciliere, în cuprinsul căreia a

fost precizat cuantumul sumelor conținute de facturile emise în baza

contractului de vânzare-cumpărare la care se adaugă penalitățile de întârziere,

precizându-se temeiul de drept al pretențiilor și faptul că s-au anexat copii

ale contractului de vânzare-cumpărare și ale facturilor din care rezultă

creanța datorată.

Apelul declarat de pârâta SC Z.C. SRL

împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 51 din 4 mai

2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, care a reținut că soluția dată excepției privind lipsa

concilierii directe este în deplin acord cu dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ., dispoziții ce au fost interpretate și aplicate corect.

S-a mai reținut că prevederile art. 261

alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate întrutotul, hotărârea atacată

cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția

pronunțată.

Cu privire la fondul cauzei,

instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt, considerând că – în mod

corect – s-a dat eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ., privind forța

obligatorie a convențiilor.

De asemenea, s-a avut în vedere că

între părți s-au derulat patru contracte de livrare mărfuri către pârâtă și că

nu a existat niciun contract de livrare mărfuri de către pârâtă către

reclamantă, și considerându-se, în deplin acord cu cele reținute prin sentința

atacată, că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 1145 C. civ. referitoare

la compensație întrucât nu există datorii reciproce care să fie certe, lichide

și exigibile.

Instanța de apel a înlăturat

susținerile apelantei – pârâte în sensul că reclamanta ar fi acceptat tacit

livrarea mărfii dat fiind faptul că s-a făcut dovada neacceptării mărfii prin

notificarea depusă la dosar din care rezultă că i-a pus în vedere pârâtei să-și

ridice marfa necorespunzătoare calitativ.

Împotriva deciziei, pârâta-reclamantă

SC Z.C. SRL a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate

reglementate de art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora

susține următoarele:

- Hotărârea a fost dată de alți

judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, în

concret susținându-se că decizia a fost pronunțată de un alt judecător decât

președintele completului, care a fost prezent la dezbateri, nefiind semnată

nici de judecători și nici de către grefiera de ședință.

- Instanța de judecată nu s-a

pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere.

Se susține că prin întâmpinarea

depusă la instanța de fond a solicitat compensarea judecătorească a debitelor

și a accesoriilor prin aplicarea regulilor de la imputația plății, cerere reiterată

și în apel, iar niciuna dintre instanțe nu s-au pronunțat pe aceasta.

- Decizia atacată s-a dat cu

aplicarea greșită a legii, în sensul că s-a aplicat o normă generală,

nesocotindu-se existența normei speciale și că s-a aplicat o normă ce nu era

incidentă în speță, dându-se o interpretare greșită textului de lege

corespunzător situației de fapt.

În prima ipoteză, recurenta susține

că nu s-au aplicat dispozițiile art. 1141 C. civ. ce au caracter special și

care vizează principiul răspunderii civile delictuale și s-a nesocotit legea

specială (Legea nr. 11/1991), precum și modul de stingere a obligației prin

compensație.

Se arată că, în virtutea

dispozițiilor art. 1144 C. civ. a operat compensația legală, iar în

contabilitatea societății a fost evidențiată această operațiune, această

modalitate de stingere a obligației, fiind o practică frecventă între cele două

societăți.

Recurenta afirmă că instanța de fond

a respins nemotivat cererea reconvențională, iar instanța de apel a menținut

această soluție fără să observe că expertul a stabilit reciprocitatea

creanțelor, întemeindu-și în mod eronat soluția pe prevederile art. 969, în

detrimentul normei speciale conținute de art. 1144 C. civ.

În cea de-a doua ipoteză, se susține

că instanța de apel a condiționat aplicarea art. 1144 C. civ. de existența unei

convenții între părți în care părțile să reglementeze modalitatea în care se va

aplica art. 1144 C. civ.

- Instanța de apel a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

În argumentare, recurenta susține că

din interpretarea dispozițiilor art. 1144 C. civ. rezultă că, în mod greșit

instanța de apel a condiționat cererea reconvențională și în consecință actul

juridic dedus judecății, de aplicarea art. 969 C. civ.

- Instanța a reluat în decizie

considerentele sentinței fără a răspunde criticilor din apel conform art. 261 C.

proc. civ., aceasta conținând o motivare superficială, precum și considerente

ce nu au legătură cu pricina.

Recurenta susține că instanța de

apel a condiționat promovarea unei acțiuni în compensație de existența unei

convenții a părților cu privire la aplicarea art. 1144 C. civ., reținând în mod

eronat că pe parcursul litigiului nu a fost contestată realitatea semnăturilor

și a ștampilei aplicate pe contract, în contextul în care cele patru contracte

au fost contestate sistematic, solicitând chiar să fie depuse în original

pentru verificarea de scripte, iar pe acest aspect instanța - fără a lămuri

aspectele nedescifrate - a pronunțat o decizie bazată pe prezumția de legalitate

a unor înscrisuri îndoielnice.

Apreciază că este inadmisibil ca, în

contextul falsificării unor contracte, încheiate ulterior emiterii facturilor

să se rețină exact contrariul celor dezbătute, în ședința de judecată.

Nu s-a reținut că expertul a

constatat că SC Z.C. SRL are de încasat de la reclamanta-pârâtă suma de

221.111,45 lei, datorie recunoscută de aceasta și nu s-a motivat menținerea

soluției de respingere a cererii reconvenționale, omițându-se a se ține cont de

aspecte importante ce ar fi dus la o soluție contrară (ex. livrarea către

reclamantă a produselor s-a realizat în temeiul contractului și a comenzilor, a

fost corespunzătoare din punct de vedere calitativ, expertul a reținut

existența datoriei reclamantei-pârâte).

Prin întâmpinare, intimata a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că motivele de recurs

reprezintă o preluare a motivelor de apel, dezvoltate în contextul art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar invocarea nulității hotărârii în raport de

dispozițiile art. 304 pct. 2 este nefondată.

Analizând decizia atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

- În ce privește motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ., în privința ambelor

ipoteze invocate, aceea că decizia a fost dată de un alt judecător decât

președintele completului, care a fost prezent la dezbateri și aceea că nu este

semnată de judecători și nici de grefier, se constată că recurenta este în

eroare.

Astfel, dezbaterile au avut loc în

ședința de la 23 aprilie 2010 (fila 128 și următoarele dosar apel), iar

pronunțarea a fost amânată succesiv până la data de 4 mai 2010, din mențiunile

încheierilor de amânare a pronunțării, rezultând aceeași compunere a

completului care a luat parte la dezbateri. Faptul că decizia a fost semnată de

președintele instanței ca urmare a pensionării președintelui de complet nu

poate conduce la raționamentul recurentei, în contextul în care dispozițiile

art. 261 alin. (2) C. proc. civ. prevede că – în cazul în care după pronunțare,

unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea,

președintele instanței o va semna în locul său.

În consecință, instanța a dat

eficiență prevederilor menționate și, mai mult, din cuprinsul deciziei se poate

constata că nu lipsește niciuna din semnăturile judecătorilor ori a grefierului

de ședință.

- Cu privire la motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că amplele

argumente aduse de recurentă în susținere se constituie de fapt în aprecieri cu

privire la modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 1144

C. civ. și art. 969 C. civ., reiterându-se aspecte ce țin de o pretinsă

stabilire greșită a situației de fapt.

Examinându-se considerentele

deciziei supuse controlului de legalitate se constată că instanța a respectat

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., răspunzând la toate criticile

invocate prin cererea de apel, critici reiterate în recurs.

Astfel, instanța a reținut că

dispozițiile art. 1144 C. civ. nu sunt îndeplinite pentru a putea opera

compensarea, arătând care sunt acestea cu raportare la situația de fapt,

motivând totodată și respingerea afirmațiilor potrivit cu care reclamanta-pârâtă

ar fi acceptat tacit livrarea mărfii [pag. 8 din decizie, alin. (4) și (7)].

De asemenea, în privința

nerecunoașterii celor patru contracte s-a reținut că, în cazul în care s-ar

accepta susținerea recurentei, situația acesteia în raport cu intimata nu s-ar

schimba câtă vreme din probele administrate în cauză a rezultat că mărfurile au

fost livrate și acceptate, recunoscându-se creanța, în mod constant, iar în

cauză - contrar susținerilor acesteia - nu a fost formulată o cerere de

verificare de scripte.

- Nici critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită fiind una

formală, în contextul în care nu se indică actul pretins a fi fost interpretat

greșit ori denaturată natura și înțelesul lămurit al acestuia. Se constată că

recurenta se află oarecum într-o confuzie, asimilând cererea reconvențională,

actului juridic dedus judecății, critica fiind mai degrabă una formală.

- Nefondată este și critica ce

vizează aplicarea greșită a legii, (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în ambele

ipoteze susținute de recurentă ce vizează soluția dată cererii reconvenționale,

în contextul în care dispozițiile art. 1144 C. civ. au fost interpretate și

aplicate corect.

Instanța a stabilit în mod corect că

pentru a se da incidență prevederilor menționate era necesar ca pârâta-reclamantă

să facă dovada existenței unei creanțe împotriva reclamantei-pârâte, creanță,

care să fie certă, lichidă și exigibilă.

Nu poate fi primită susținerea

recurentei în sensul că instanțele ar fi condiționat aplicarea prevederilor

menționate de existența unei convenții între părți prin care să fie

reglementată modalitatea de compensare pentru că nu se desprinde o astfel de

concluzie din considerentele deciziei, iar referirea recurentei la dispozițiile

Legii nr. 11/1991 și la răspunderea delictuală, precum și la aplicarea unei

norme juridice cu caracter general în detrimentul unei norme speciale sunt

simple susțineri ce nu au legătură cu cauza, neavând corespondent în cuprinsul

deciziei atacate.

În consecință, în baza

considerentelor expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o

decizie legală, motiv pentru care o va menține prin respingerea recursului ca

nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de pârâta SC Z.C. SRL Fetești

,

împotriva deciziei Curții de Apel Ploiești nr. 51 din 4 mai 2010, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi,

16

februarie 2011.