ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1509/2011

Ședința publică de la 7 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2804 din 13 iunie 2007 Tribunalul București, secția a VI a comercială, a admis în parte acțiunea reclamantei D.G.F.P. București, în contradictoriu cu pârâta SC I.C.S. SRL și a obligat pârâta la plata sumei de 450.400.508 lei reprezentând despăgubiri, către reclamantă. A respins celelalte pretenții ca neîntemeiate și a obligat pârâta la plata sumei de 10.000.000 lei reprezentând onorariu de expert majorat, în contul B.E.J.T.C.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut cu privire la primul capăt de cerere formulat de reclamantă că au fost dovedite elementele răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită a consignatarului constând în nepredarea bunurilor rămase nevalorificate și deprecierea altor bunuri care i-au fost predate în regim de consignație, prejudiciul reprezentat de contravaloarea bunurilor menționate, stabilit prin raportul de expertiză, cât și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. La stabilirea despăgubirilor de 450.450.508 lei, tribunalul a luat în considerare varianta a doua din raportul de expertiză, prima variantă înlăturându-se, având în vedere că în această variantă erau cuprinse și procese-verbale de predare primire nesemnate de consignatar, situație în care s-a apreciat că acestea nu au făcut dovada certă a predării bunurilor.

Cu privire la al doilea capăt de cerere, tribunalul a reținut că acesta este neîntemeiat întrucât clauza penală de la art. 7 din contract prevede penalități pentru sumele neachitate la termenul convenit - sume provenind din vânzarea bunurilor - și nu penalități la valoarea prejudiciului reprezentat de lipsa la inventar și degradarea unor mărfuri. Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen și motivat D.G.F.P.M.B. criticile vizând netemeinicia și nelegalitatea sentinței atacate sub aspectul cuantumului despăgubirilor și al respingerii capătului de cerere privind penalitățile. Apelul declarat de către D.G.F.P.M.B. a fost respins de Curtea de Apel București, secția a V a comercială, prin decizia comercială nr. 478 din 25 octombrie 2007 care a admis excepția lipsei capacității de folosință a intimatei în calea de atac a apelului și a respins apelul, ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană rămasă fără capacitate de folosință.

Prin decizia nr. 2430 din 17 septembrie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de D.G.F.P. București împotriva deciziei comerciale nr. 478 din 25 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că pârâta era o societate comercială cu răspundere limitată, având ca asociat unic pe I.T., iar la data radierii societății era în vigoare art. 236 alin. (1) din Lega nr. 31/1990, astfel încât a intervenit transmiterea universală a patrimoniului SC I.C.S. SRL către asociatul unic, datoriile societății devenind datoriile asociatului unic, creditorii sociali devenind creditorii asociatului unic.

În asemenea situații operează o transmitere și a calității procesuale către asociatul unic, acesta preluând, în cauză, calitatea de pârât. Prin decizia comercială nr. 339 din 25 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a V a comercială, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței comerciale nr. 2804 din 13 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a comercială, în contradictoriu cu I.T., a schimbat în parte sentința comercială atacată, în sensul că a obligat pe pârâtul I.T., în calitate de succesor al SC I.C.S. SRL, la plata sumei de 45.045,05 lei despăgubiri către reclamantă și 1.000 lei onorariu de expert majorat, în contul B.E.J.T.C.

de pe lângă Tribunalul București. A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a înlăturat toate apărările intimatului structurate pe aplicarea principiului neretroactivității legii, cu trimitere la dispozițiile art. 236 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că această problemă a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de casare nr. 2430 din 17 septembrie 2008, caz în care sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 315 C. proc. civ. Prejudiciile suportate de reclamantă pot fi pretinse de aceasta pe calea acțiunii civile, întemeiată pe art. 1073 C. civ., neexistând un fine de neprimire a unei asemenea cereri în raport de considerentele ordonanței parchetului de scoatere de sub urmărire penală.

Instanța de fond a optat corect, pentru varianta a II a, în considerarea faptului că valoarea probatorie a predării - primirii unor bunuri, se poate da procesului verbal semnat în momentul predării unui lot de bunuri către consignatar și reciproc, confirmarea de primire de către acesta, prin aplicarea semnăturii.

În ce privește critica adusă de apelantă cu referire la soluția de respingere a capătului de cerere prin care s-a solicitat plata penalităților de întârziere în temeiul art. 7 din contractul nr. 2104 din 19 iunie 1998, instanța de apel a apreciat-o ca nefondată, reținând că instanța de fond a făcut o corectă apreciere asupra convenției părților cu privire la clauza penală din art. 7 din contract atunci când a constatat că această clauză penală vizează sancțiunea ce se aplică pentru sumele neachitate la termenul stabilit și nu pentru prejudiciul reprezentat de lipsuri la inventar sau degradarea mărfurilor pe perioada cuprinsă între 1995 - 1998. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta D.G.F.P.

București cât și pârâtul I.T. Prin decizia comercială nr. 1833 din 20 mai 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.G.F.P. București și a admis recursul declarat de pârâtul I.T. împotriva deciziei comerciale nr. 339 din 25 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V a comercială, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis motivul de ordine publică invocat din oficiu reținând că instanța de apel nu a ținut cont de valoarea de principiu a art. 3 din Legea nr. 31/1990.

Deși legiuitorul prevăzuse, prin dispozițiile art. 236 din Legea nr. 31/1990 (în prezent abrogate prin art. I punctul 158 din Legea nr. 441/2006) că, în cazul dizolvării societăților cu răspundere limitată cu asociat unic, nu se mai face lichidarea, urmând ca întregul patrimoniu, cu pasiv și activ, să fie transmis asociatului unic, totuși nu se poate să nu se țină cont de dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, dispoziții care au valoare de principiu, în sensul că asociatul dintr-o societate comercială cu răspundere limitată, răspunde cu averea proprie pentru obligațiile sociale ale societății numai până la concurența capitalului social subscris.

Instanța supremă a decis ca instanța de apel să verifice dacă suma la care a fost obligat pârâtul în calitate de asociat unic depășește cuantumul capitalului social subscris, apelul urmând a fi rejudecat numai sub acest aspect, asociatul unic urmând să răspundă cu diferența dintre activul și pasivul patrimoniului preluat de la societate și cu aportul la capitalul social subscris de el la societatea dizolvată. Prin decizia comercială nr. 550 din 15 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta D.G.F.P. București, a schimbat în parte sentința comercială nr. 2804 din 13 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în sensul că a obligat pârâtul I.T., în calitate de succesor al debitoarei SC I.C.S.

SRL, la plata sumei de 200 lei (RON) către reclamantă. A menținut celelalte dispoziții. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că Societatea comercială I.C.S. SRL a fost constituită de către asociatul unic I.T., având capitalul social minim prevăzut de lege, de 2.000.000 lei (ROL). Societatea a fost radiată din Registrul Comerțului la data de 27 martie 2006, ulterior pronunțării sentinței comerciale apelate, nr. 2804 din 13 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a VI a comercială, conform dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 359/2004. Art. 236 din Legea nr. 31/1990 care dispunea în sensul că: „dizolvarea unei societăți cu răspundere limitată cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societății către asociatul unic, fără lichidare” a fost abrogat prin Legea nr. 441 din 27 noiembrie 2006. În cauză nu s-a făcut vreo dovadă de către apelanta reclamantă în sensul că la data dizolvării sau radierii societății comerciale I.C.S.

SRL aceasta ar fi deținut bunuri în patrimoniu (mobile sau imobil) ce ar fi putut fi preluate de către asociatul unic I.T. Din relațiile furnizate de către Registrul Comerțului nu rezultă că societatea comercială radiată ar fi figurat înscrisă în Registrul Comerțului cu bunuri în patrimoniu, societatea funcționând într-un sediu deținut în baza unui contract de închiriere, nr. 2657 din 22 iulie 1990, sediul fiind expirat la data de 22 iulie 2000. Cum reclamanta apelantă nu a susținut și nici nu a probat că societatea debitoare ar fi avut bunuri în patrimoniu, iar din înscrisurile dosarului rezultă că aportul la capitalul social a fost în numerar, nu și în natură, în limita sumei de 200 lei (RON), după cum a susținut pârâtul intimat, în spiritul deciziei de casare nr. 1833 din 20 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, și a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea a obligat intimatul I.T. să răspundă pentru datoriile sociale ale societății debitoare, SC I.S.C. SRL până la concurența capitalului social subscris, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Curtea a constatat că se află în fața unei aparente încălcări a principiului non reformatio in peius [art. 315 alin. (4) C. proc. civ. și art. 296 teza a II a C. proc. civ.], potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Preluarea calității de pârât” de către I.T. nu s-a produs în cadrul judecății în primă instanță a cauzei, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., ci în faza de recurs, fără ca acesta să fie citat în cauză, astfel încât instanța de apel, la rejudecarea apelului după casarea deciziei nr. 478/2007, ținând seama de decizia de casare nr. 2430/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul și a schimbat în parte hotărârea instanței de fond, în sensul că l-a obligat pe I.T., în calitate de succesor al SC I.C.S. SRL la plata sumei de 45.045,05 RON despăgubiri către reclamantă și aceasta pentru a respecta principiul mai sus menționat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs D.G.F.P.M.B., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și pe fond admiterea în tot a acțiunii. În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, că: - Hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. - Instanța de apel era obligată a soluționa apelul în limita cererii de apel și cu respectarea principiului non reformatio in pejus . Acest principiu trebuie respectat indiferent dacă rejudecarea fondului o face instanța de apel ori prima instanță căreia i-a fost trimisă cauza ca efect al desființării hotărârii atacate. - În speță instanța a procedat la judecarea apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, creându-i reclamantei o situație mai grea în propria cale de atac prin admiterea apelului, dar în același timp prin diminuarea sumei stabilite în fond.

Intimatul I.T. a formulat note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recursul este nefondat. Analizând motivele de recurs prin prisma dispozițiilor legale se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă. În mod întemeiat instanța de apel, la rejudecarea apelului, după casarea deciziei nr. 339 din 28 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ținând seama de dezlegările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia de casare nr. 1833 din 20 mai 2010, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. a admis apelul D.G.F.P.M.B., a schimbat în parte hotărârea instanței de fond, în sensul că l-a obligat pe pârâtul I.T., în calitate de succesor al debitoarei S.C.

I.C.S. S.R.L. București la plata sumei de 200 lei către reclamantă și a menținut celelalte dispoziții. Prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a decis ca instanța de apel să verifice dacă suma la care a fost obligat pârâtul în calitate de asociat unic depășește cuantumul capitalului social subscris, acesta urmând să răspundă cu diferența dintre activul și pasivul patrimoniului preluat de la societate și cu aportul la capitalul social subscris de el la societatea dizolvată. Instanța de apel a rejudecat apelul, ca urmare a deciziei de casare, numai sub aspectul menționat mai sus în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., respectând principiul non reformation in pejus prevăzut de art. 296 teza a II-a C. proc.

civ. Reținând că nu s-au făcut dovezi că societatea debitoare ar fi deținut la data dizolvării sau radierii bunuri în patrimoniu ce ar fi putut fi preluate de asociatul unic I.T. și că aportul la capitalul social a fost în numerar, în limita sumei de 200 lei, în spiritul deciziei de casare nr. 1833 din 20 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, și a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel în mod legal a obligat pârâtul I.T. să răspundă pentru datoriile sociale al Societății Comerciale I.C.S. S.R.L. București până la concurența capitalului social subscris, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Ca atare, criticile structurate pe încălcarea principiului prevăzut de art. 296 teza a II-a C. proc.

civ. nu sunt fondate, având în vedere dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia de casare nr. 1833 din 20 mai 2010, caz în care sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 315 C. proc. civ. care reglementează obligativitatea hotărârilor instanței de control judiciar pentru instanța de trimitere cu privire la problemele de drept dezlegate. În mod legal instanța de apel a reținut că este numai în aparență o încălcare a principiului non reformatio in peius deoarece preluarea calității de pârât de către I.T. nu s-a produs în cadrul judecății în primă instanță a cauzei, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., ci în faza de judecată a recursului declarat împotriva deciziei nr. 478 din 25 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 2430 din 17 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, fără ca acesta să fie citat în cauză. Pentru considerentele expuse se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încât în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei comerciale nr. 550 din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.