ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3097/2011

Asupra cererii de revizuire de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I.Circumstanțele cauzei 1.Decizia pronunțată în recurs Prin decizia nr. 5036 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul declarat de SC R.S.R. SA C. împotriva sentinței civile nr. 86 din 2 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Instanța de control judiciar a admis recursurile declarate de recurentele-pârâte, a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 16.743.312,07 RON reprezentând despăgubiri materiale și la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că, prin sentința din 2 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta de SC R.S.R. SA în contradictoriu cu pârâții D.G.A.M.C. din cadrul A.N.A.F. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 16.743.312,7 RON cu titlu de despăgubiri materiale și a fost respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, fiind obligați pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 25.000 RON.

În acest sens instanța de fond a reținut că, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea deciziei de impunere din 27 iunie 2008 și a raportului de inspecție fiscală din 27 iunie 2008, cuantificat provizoriu la 40.000.000 RON și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, iar prin cererea precizatoare depusă la data de 10 noiembrie 2009 au solicitat obligarea în solidar a pârâților la repararea prejudiciului material, în cuantum de 37.974.453,63RON, pentru pagubele cauzate prin emiterea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, calculat până la data de 31 ianuarie 2010, la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin emiterea celor două acte administrativ fiscale, în cuantum de 22.000.000 RON și la plata cheltuielilor de judecată, câtimea obiectului pretențiilor materiale fiind mărită, în ședința publică din 01martie 2010, la suma de 39.690.707,34 RON, conform concluziilor expertului.

S-a reținut că, prin actele administrativ fiscale contestate s-a stabilit în sarcina reclamantei o obligație fiscală suplimentară în cuantum de 19.002.667 RON și majorări de întârziere în sumă de 5.374.404 RON, iar prin sentința civilă nr. 256 din 4 decembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, ca urmare a contestației formulată de reclamantă, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia din 9 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost obligată pârâta A.N.A.F.

- D.G.A.M.C., urmare a anulării actelor emise, la restituirea, către reclamantă, a sumei de 12.102.619 RON, cu titlu de T.V.A., luându-se totodată act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere având ca obiect suspendarea efectelor deciziei de impunere; pe cale de consecință executarea deciziei de impunere nefiind suspendată s-a inițiat procedura de executare silită, obligația de plată a sumelor stabilite în sarcina societății fiind stinsă la data de 26 ianuarie 2009, prin emiterea notelor de compensare a obligației fiscale ce au fost ulterior anulate irevocabil prin decizia din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sumele ce au fost refuzate la rambursare și cele compensate, nelegal cu cele din decizia de impunere fiind restituite reclamantei la data de 27 iulie 2009, astfel că, pentru perioada 26 ianuarie 2009 – 27 iulie 2009, suma a fost imobilizată de către organele fiscale.

În acest context instanța de fond a apreciat că emiterea actelor administrativ fiscale supuse discuției, începând cu emiterea deciziei de impunere și sfârșind cu procedurile de executare silită, anulate irevocabil de către instanță, care a constatat nelegalitatea lor, reprezintă o faptă ilicită prin care s-a cauzat reclamantei un prejudiciu reprezentat de indisponibilizarea sumelor stabilite și obligarea societății de a le plăti, săvârșită cu vinovăție de către pârâta care deși a avut cunoștință de anularea deciziei de impunere, prin sentința civilă nr. 256 din 4 decembrie 2008, a demarat procedurile de executare. A mai considerat instanța de fond că faptele ilicite constatate incumbă ambilor pârâți, A.N.A.F.

fiind o structură în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, astfel încât prejudiciul material cauzat reclamantei, în cuantum de 16.743.312,7 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat, plata cauțiunii, cheltuieli pentru preîntâmpinarea procedurii de executare etc., efectuate până la data de 27 iulie 2009, dată la care suma a fost restituită, se impune a fi acoperit, în solidar, de către cei doi pârâți, apreciindu-se totodată că nu există legătură de cauzalitate între faptele ilicite constatate și sumele de acest fel plătite după data de 27 iulie 2009 și constatate de expert în lucrarea sa și nici nu s-a făcut dovada, de către societate a plății de penalități în cuantum de 4.206.302,72 RON, calculate de expert.

În ceea ce privește prejudiciul moral solicitat de reclamantă, prima instanță a constatat că, prin anularea actelor administrativ fiscale emise de pârâți, societății i s-a acordat o satisfacție echitabilă și, pe cale de consecință, se impune respingerea cererii formulate în acest sens. Instanța de control judiciar a constatat că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond fiind rezultatul unei aplicări și interpretări eronate a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

Astfel, deși a apreciat în mod corect, în temeiul dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, că acțiunea reclamantei privind acordarea de despăgubiri este admisibilă, ulterior, în judecarea pe fond a cauzei, s-a constatat în mod eronat ca erau întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv dispozițiile art. 998 și art. 999 coroborate cu dispozițiile art. 1003 C. civ., pentru suma de 16.743.312,07 RON.

Suma respectivă, considerată „prejudiciu material ce se impune a fi acoperit de către cei doi pârâți, în solidar”, astfel cum a reținut instanța de fond, se compune din contravaloarea actualizată a taxelor de timbru și timbru judiciar achitate de către reclamantă în acțiunile formulate având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale nelegale, în cuantum de 96,02 RON – valoare actualizată, onorariile achitate de societate diferitelor cabinete de avocatură, până la data la care suma a fost restituită, respectiv 27 iulie 2009, în sumă de 315.660,74 RON valoare actualizată, costul imobilizării sumei de 2.000.000 RON depusă cu titlu de cauțiune, în dosarul având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere, consemnată la 19 august 2008 și restituită la 14 ianuarie 2009 în cuantum de 128.499,82 RON, pierderea efectivă suferită de societate, ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii de insolvență și pentru reluarea activității, în cuantum actualizat de 14.419.407,19 RON, precum și beneficiul nerealizat de societate, urmare a sistării livrării de materie primă, în cuantum actualizat de 1.879.648,30 RON, conform raportului de expertiză contabilă.

Înalta Curte, în soluționarea recursului, a constatat că instanța de fond, în aprecierea dispozițiilor legii contenciosului administrativ, avea obligația de a analiza cererea de plată a unor despăgubiri formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 19 din lege, sub aspectul îndeplinirii condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităților pârâte, respectiv existența unui act administrativ ilegal, anulat de instanță, un prejudiciu suferit de reclamant care trebuie dovedit și legătura de cauzalitate între actul ilegal și prejudiciul suferit de reclamant.

Din această perspectivă, s-a apreciat că acțiunea formulată de reclamantă nu îndeplinește cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorităților pârâte, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pretinsul prejudiciul a fost cauzat prin emiterea actelor administrativ - fiscale anulate, respectiv nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea. Pe de altă parte, în stabilirea prejudiciului suferit, ca și a legăturii de cauzalitate, trebuie avută în vedere natura juridică a actelor administrativ fiscale anulate și, în consecință, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legii speciale în materie respectiv prevederile C. fisc. și a C. proc.

fisc., potrivit cărora pentru sumele nedatorate respectiv nerestituite sau nerambursate în termenul legal contribuabilul are dreptul la dobândă, conform dispozițiilor art. 124 alin. (1) C. proc. fisc. În fapt, această dobândă reprezintă o sancțiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor – respectiv societatea reclamantă – care a fost în imposibilitate de a dispune de sumele respective ca urmare a stabilirii eronate a obligațiilor fiscale fiind echivalentă cu dispozițiile art. 1088 C. civ., potrivit cărora în cazul neexecutării unei obligații care au ca obiect o sumă de bani, creditorul nu poate să ceară cu titlu de daune decât dobânda legală.

De altfel, sumele nedatorate, au fost restituite recurentei-reclamante la data de 27 iulie 2009 urmare a hotărârii irevocabile, astfel că prejudiciul efectiv cauzat a fost acoperit integral, iar, așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, recurenta-reclamantă a promovat două acțiuni în instanță având ca obiect acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor nelegal reținute (Dosar nr. 998/42/2009 și nr. 98/42/2010, înregistrate la Curtea de Apel Ploiești). 2.Revizuirea exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire SC R.S.R. SA C., invocând prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea căii de atac, revizuenta a arătat că, prin construcția juridică potrivit căreia societatea comercială nu ar putea beneficia, în mod cumulat, de dobânzi și de despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a întârzierii soluționării cererii de rambursare, decizia de recurs contravine în mod flagrant normelor de drept comunitar desprinse din jurisprudența Curții Europene de Justiție. În acest sens, a arătat că, dată fiind natura comunitară a T.V.A., în baza principiului efectului direct al dreptului comunitar, mijloacele de despăgubire date de dreptul intern nu pot fi mai puțin favorabile decât cele din dreptul comunitar, caracterizate prin principiul neutralității fiscale. A adăugat că, dacă în dreptul român, art. 1084 din C. civ.

permite în mod expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, și pentru taxele comunitare, încălcarea legii trebuie să aibă ca efect repararea integrală a prejudiciului suferit de persoana vătămată. Prin notele scrise depuse la dosar, revizuenta a arătat că, în virtutea principiului supremației dreptului comunitar , este pe deplin aplicabilă legislația europeană care prevede rambursarea acesteia necondiționat, numai în acest fel putând fi respectat principiul neutralității fiscale. Cum în dreptul comunitar nu există reguli referitoare la despăgubirile ce trebuie acordate contribuabililor în cazul încălcării dreptului la rambursare, despăgubirile se vor stabili în conformitate cu dreptul național, cu condiția ca reglementările aplicabile să respecte principiul echivalenței.

În fine, a arătat că societatea a avut un comportament de bună credință, dând dovadă de diligențe și precauție pentru diminuarea prejudiciilor, și trebuie să beneficieze de repararea integrală a prejudiciului, conform art. 1086 C. civ. 3.Apărările intimatei Prin notele scrise depuse la dosar, A.N.A.F. a arătat, în esență, că în speță nu se poate vorbi despre o încălcare a dreptului comunitar, întrucât C. fisc. și C. proc. fisc. nu reprezintă altceva decât transpunerea, în legislația națională, a legislației comunitare, iar instanțele de fond și de recurs au făcut aplicarea art. 124 alin. (1) din C. proc. fisc., potrivit cărora, pentru sumele nedatorate sau nerestituite ori nerambursate în termenul legal, contribuabilul are dreptul la dobândă.

Intimata a făcut, de asemenea, referire la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție în cauzele conexe, potrivit cărora, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, urmează a se aprecia dacă persoana vătămată a depus diligențe rezonabile pentru a evita sau a limita prejudiciul. Or, revizuenta a promovat mai multe acțiuni în instanță pentru acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor reținute , acțiuni aflate în diverse stadii de soluționare, încercând să obțină o dublă dezdăunare. Intimata a arătat și că, pe calea revizuirii întemeiate pe încălcarea dreptului comunitar, revizuenta invocă neaplicarea C. civ. în raport cu C. proc. fisc. II.Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii 1.Argumente de fapt și de drept relevante Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc.

civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României”. Acest motiv de revizuire este menit să asigure preeminența dreptului european în lumina principiilor și interpretărilor cristalizate în jurisprudența jurisdicțiilor U.E., dar trebuie analizat în contextul reglementării generale a căii de atac de retractare a revizuirii, neputând fi utilizat pentru a se obține o reapreciere a unor repere normative sau jurisprudențiale pe care instanța de recurs le-a avut în vedere, acordându-le o semnificație diferită de cea dorită de parte. Litigiul soluționat irevocabil prin decizia atacată cu revizuire a avut ca obiect plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea unor acte administrative – fiscale nelegale, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că, potrivit unui principiu general, comun tuturor statelor membre, o acțiune sau o omisiune nelegală în activitatea autorităților publice antrenează obligația de reparare a pagubei cauzate . Sarcina de a fixa criteriile care permit determinarea întinderii despăgubirii revine ordinii juridice interne a statelor membre, esențial fiind ca reparația să fie corespunzătoare prejudiciului suferit, astfel încât să asigure o protecție efectivă a drepturilor particularilor. Din conținutul deciziei atacate cu revizuire nu rezultă însă că instanța de recurs ar fi ignorat acest principiu. Dimpotrivă, a analizat condițiile necesare pentru angajarea răspunderii administrativ - patrimoniale a autorităților fiscale și a ajuns a concluzia că, din probele cauzei, nu rezultă legătura de cauzalitate între prejudiciul pretins de reclamantă și emiterea actelor fiscale anulate și că prejudiciul efectiv cauzat a fost acoperit integral.

Totodată, instanța de recurs a avut în vedere faptul că, în stabilirea prejudiciului suferit și a legăturii de cauzalitate, trebuie să se țină seama de natura juridică a actelor administrative anulate și, în consecință, de aplicabilitatea prevederilor legii speciale în materie. Or, așa cum arată însăși revizuenta în notele scrise, Directiva 112/CE/2006 privind T.V.A. ori alte instrumente juridice europene în materia T.V.A. nu prevăd reguli referitoare la despăgubirile ce trebuie acordate contribuabililor în cazul încălcării dreptului la rambursare, astfel de despăgubiri urmând a fi stabilite în conformitate cu dreptul național, cu respectarea principiului echivalenței și eficacității.

O parte consistentă a argumentației revizuentei se referă la incidența , în cauză, a prevederilor art. 1084 C. civ., potrivit cărora daunele – interese cuprind, în genere, pierderea suferită și beneficiul de care a fost lipsit creditorul, dar, pe de o parte, o astfel de critică nu poate fi încadrată formal în motivul de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din C. proc. civ. iar, pe de altă parte, așa cum s-a reținut în jurisprudența contantă a Înaltei Curți, în calea extraordinară de atac a revizuirii nu pot fi reiterate motive sau reinterpretate aspecte care au fost supuse și analizei instanței de recurs.

Acest lucru ar fi incompatibil cu natura căii de atac în discuție, de retractare, iar nu de reformare, și ar avea ca efect încălcarea principiului autorității de lucru judecat și cel al securității juridice (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 2615 din 14 mai 2009). 2.Temeiul legal al soluției adoptate Toate considerentele expuse conduc către concluzia că motivele invocate de revizuentă nu pot fundamenta schimbarea deciziei atacate, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 326 și 328 C. proc. civ., calea de atac urmând a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de SC R.S.R. SA C. împotriva deciziei nr. 5036 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.