ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3097/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3097/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cererii de revizuire

de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar a constatat următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

1.Decizia pronunțată în

recurs

Prin decizia nr. 5036

din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul

declarat de SC R.S.R. SA C. împotriva sentinței civile nr. 86 din 2 aprilie 2010

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Instanța de

control judiciar a admis recursurile declarate de recurentele-pârâte, a modificat

în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea privind

obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 16.743.312,07 RON reprezentând

despăgubiri materiale și la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte

a reținut că, prin sentința din 2 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, a fost

admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta de SC R.S.R. SA în contradictoriu

cu pârâții D.G.A.M.C. din cadrul A.N.A.F. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, în sensul că au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei

suma de 16.743.312,7 RON cu titlu de despăgubiri materiale și a fost respins capătul

de cerere privind acordarea de daune morale, fiind obligați pârâții, în solidar,

la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 25.000 RON.

În acest sens instanța

de fond a reținut că, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea,

în solidar, a pârâților la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea deciziei

de impunere din 27 iunie 2008 și a raportului de inspecție fiscală din 27 iunie

2008, cuantificat provizoriu la 40.000.000 RON și obligarea acestora la plata cheltuielilor

de judecată, iar prin cererea precizatoare depusă la data de 10 noiembrie 2009 au

solicitat obligarea în solidar a pârâților la repararea prejudiciului material,

în cuantum de 37.974.453,63RON, pentru pagubele cauzate prin emiterea deciziei de

impunere și a raportului de inspecție fiscală, calculat până la data de 31

ianuarie  2010, la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin emiterea

celor două acte administrativ fiscale, în cuantum de 22.000.000 RON și la plata

cheltuielilor de judecată, câtimea obiectului pretențiilor materiale fiind mărită,

în ședința publică din 01martie 2010, la suma de 39.690.707,34 RON, conform concluziilor

expertului.

S-a reținut că, prin actele

administrativ fiscale contestate s-a stabilit în sarcina reclamantei o obligație

fiscală suplimentară în cuantum de 19.002.667 RON și majorări de întârziere în sumă

de 5.374.404 RON, iar prin sentința civilă nr. 256 din 4 decembrie 2008 a Curții

de Apel Ploiești, ca urmare a contestației formulată de reclamantă, hotărâre rămasă

irevocabilă prin decizia din 9 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

a fost obligată pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C., urmare a anulării actelor emise, la

restituirea, către reclamantă, a sumei de 12.102.619 RON, cu titlu de T.V.A., luându-se

totodată act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere având ca obiect suspendarea

efectelor deciziei de impunere; pe cale de consecință executarea deciziei de impunere

nefiind suspendată s-a inițiat procedura de executare silită, obligația de plată

a sumelor stabilite în sarcina societății fiind stinsă la data de 26 ianuarie 2009,

prin emiterea notelor de compensare a obligației fiscale ce au fost ulterior anulate

irevocabil prin decizia din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

sumele ce au fost refuzate la rambursare și cele compensate, nelegal cu cele din

decizia de impunere fiind restituite reclamantei la data de 27 iulie 2009, astfel

că, pentru perioada 26 ianuarie 2009 – 27 iulie 2009, suma a fost imobilizată de

către organele fiscale.

În acest context instanța

de fond a apreciat că emiterea actelor administrativ fiscale supuse discuției, începând

cu emiterea deciziei de impunere și sfârșind cu procedurile de executare silită,

anulate irevocabil de către instanță, care a constatat nelegalitatea lor, reprezintă

o faptă ilicită prin care s-a cauzat reclamantei un prejudiciu reprezentat de indisponibilizarea

sumelor stabilite și obligarea societății de a le plăti, săvârșită cu vinovăție

de către pârâta care deși a avut cunoștință de anularea deciziei de impunere, prin

sentința civilă nr. 256 din 4 decembrie 2008, a demarat procedurile de executare.

A mai considerat instanța

de fond că faptele ilicite constatate incumbă ambilor pârâți, A.N.A.F. fiind o structură

în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, astfel încât prejudiciul material

cauzat reclamantei, în cuantum de 16.743.312,7 RON, reprezentând taxe judiciare

de timbru, onorarii de avocat, plata cauțiunii, cheltuieli pentru preîntâmpinarea

procedurii de executare etc., efectuate până la data de 27 iulie 2009, dată la care

suma a fost restituită, se impune a fi acoperit, în solidar, de către cei doi pârâți,

apreciindu-se totodată că nu există legătură de cauzalitate între faptele ilicite

constatate și sumele de acest fel plătite după data de 27 iulie 2009 și constatate

de expert în lucrarea sa și nici nu s-a făcut dovada, de către societate a plății

de penalități în cuantum de 4.206.302,72 RON, calculate de expert.

În ceea ce privește prejudiciul

moral solicitat de reclamantă, prima instanță a constatat că, prin anularea actelor

administrativ fiscale emise de pârâți, societății i s-a acordat o satisfacție echitabilă

și, pe cale de consecință, se impune respingerea cererii formulate în acest sens.

Instanța de control judiciar

a constatat că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond fiind rezultatul unei

aplicări și interpretări eronate a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

Astfel, deși a apreciat

în mod corect, în temeiul dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ, că acțiunea reclamantei privind acordarea de despăgubiri este admisibilă,

ulterior, în judecarea pe fond a cauzei, s-a constatat în mod eronat ca erau întrunite

cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv dispozițiile art.

998 și art. 999 coroborate cu dispozițiile art. 1003 C. civ., pentru suma de 16.743.312,07

RON.

Suma respectivă, considerată

„prejudiciu material ce se impune a fi acoperit de către cei doi pârâți, în solidar”,

astfel cum a reținut instanța de fond, se compune din contravaloarea actualizată

a taxelor de timbru și timbru judiciar achitate de către reclamantă în acțiunile

formulate având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale nelegale, în cuantum

de 96,02 RON – valoare actualizată, onorariile achitate de societate diferitelor

cabinete de avocatură, până la data la care suma a fost restituită, respectiv 27

iulie 2009, în sumă de 315.660,74 RON valoare actualizată, costul imobilizării sumei

de 2.000.000 RON depusă cu titlu de cauțiune, în dosarul având ca obiect suspendarea

executării deciziei de impunere, consemnată la 19 august 2008 și restituită la 14

ianuarie 2009 în cuantum de 128.499,82 RON, pierderea efectivă suferită de societate,

ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii

de insolvență și pentru reluarea activității, în cuantum actualizat de 14.419.407,19

RON, precum și beneficiul nerealizat de societate, urmare a sistării livrării de

materie primă, în cuantum actualizat de 1.879.648,30 RON, conform raportului de

expertiză contabilă.

Înalta Curte, în soluționarea

recursului, a constatat că instanța de fond, în aprecierea dispozițiilor legii contenciosului

administrativ, avea obligația de a analiza cererea de plată a unor despăgubiri formulată

de reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 19 din lege, sub aspectul îndeplinirii

condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităților

pârâte, respectiv existența unui act administrativ ilegal, anulat de instanță, un

prejudiciu suferit de reclamant care trebuie dovedit și legătura de cauzalitate

între actul ilegal și prejudiciul suferit de reclamant.

Din această perspectivă,

s-a apreciat că acțiunea formulată de reclamantă nu îndeplinește cumulativ condițiile

pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorităților pârâte,

întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pretinsul prejudiciul

a fost cauzat prin emiterea actelor administrativ - fiscale anulate, respectiv nu

este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea.

Pe de altă parte, în stabilirea

prejudiciului suferit, ca și a legăturii de cauzalitate, trebuie avută în vedere

natura juridică a actelor administrativ fiscale anulate și, în consecință, aplicabilitatea

în cauză a dispozițiilor legii speciale în materie respectiv prevederile C.

fisc. și a C. proc. fisc., potrivit cărora pentru sumele nedatorate respectiv nerestituite

sau nerambursate în termenul legal contribuabilul are dreptul la dobândă, conform

dispozițiilor art. 124 alin. (1) C. proc. fisc.

În fapt, această dobândă

reprezintă o sancțiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor

– respectiv societatea reclamantă – care a fost în imposibilitate de a dispune de

sumele respective ca urmare a stabilirii eronate a obligațiilor fiscale fiind echivalentă

cu dispozițiile art. 1088 C. civ., potrivit cărora în cazul neexecutării unei obligații

care au ca obiect o sumă de bani, creditorul nu poate să ceară cu titlu de daune

decât dobânda legală.

De altfel, sumele nedatorate,

au fost restituite recurentei-reclamante la data de 27 iulie 2009 urmare a hotărârii

irevocabile, astfel că prejudiciul efectiv cauzat a fost acoperit integral, iar,

așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, recurenta-reclamantă

a promovat două acțiuni în instanță având ca obiect acordarea de dobânzi pentru

restituirea cu întârziere a sumelor nelegal reținute (Dosar nr. 998/42/2009 și

nr. 98/42/2010, înregistrate la Curtea de Apel Ploiești).

2.Revizuirea exercitată

în cauză

Împotriva acestei hotărâri

a formulat cerere de revizuire SC R.S.R. SA C., invocând prevederile art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea căii de atac,

revizuenta a arătat că, prin construcția juridică potrivit căreia societatea comercială

nu ar putea beneficia, în mod cumulat, de dobânzi și de despăgubiri pentru prejudiciile

suferite ca urmare a întârzierii soluționării cererii de rambursare, decizia de

recurs contravine în mod flagrant normelor de drept comunitar desprinse din jurisprudența

Curții Europene de Justiție.

În acest sens, a arătat

că, dată fiind natura comunitară a T.V.A., în baza principiului efectului direct

al dreptului comunitar, mijloacele de despăgubire date de dreptul intern nu pot

fi mai puțin favorabile decât cele din dreptul comunitar, caracterizate prin principiul

neutralității fiscale.

A adăugat că, dacă în

dreptul român, art. 1084 din C. civ. permite în mod expres acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, și pentru taxele comunitare, încălcarea

legii trebuie să aibă ca efect repararea integrală a prejudiciului suferit de persoana

vătămată.

Prin notele scrise depuse

la dosar, revizuenta a arătat că, în virtutea principiului supremației dreptului

comunitar , este pe deplin aplicabilă legislația europeană care prevede rambursarea

acesteia necondiționat, numai în acest fel putând fi respectat principiul neutralității

fiscale.

Cum în dreptul comunitar

nu există reguli referitoare la despăgubirile ce trebuie acordate contribuabililor

în cazul încălcării dreptului la rambursare, despăgubirile se vor stabili în conformitate

cu dreptul național, cu condiția ca reglementările aplicabile să respecte principiul

echivalenței.

În fine, a arătat că societatea

a avut un comportament de bună credință, dând dovadă de diligențe și precauție pentru

diminuarea prejudiciilor, și trebuie să beneficieze de repararea integrală a prejudiciului,

conform art. 1086 C. civ.

3.Apărările intimatei

Prin notele scrise depuse

la dosar, A.N.A.F. a arătat, în esență, că în speță nu se poate vorbi despre o încălcare

a dreptului comunitar, întrucât C. fisc. și C. proc. fisc. nu reprezintă altceva

decât transpunerea, în legislația națională, a legislației comunitare, iar instanțele

de fond și de recurs au făcut aplicarea art. 124 alin. (1) din C. proc. fisc., potrivit

cărora, pentru sumele nedatorate sau nerestituite ori nerambursate în termenul legal,

contribuabilul are dreptul la dobândă.

Intimata a făcut, de asemenea,

referire la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție în cauzele conexe,

potrivit cărora, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, urmează a se aprecia

dacă persoana vătămată a depus diligențe rezonabile pentru a evita sau a limita

prejudiciul.

Or, revizuenta a promovat

mai multe acțiuni în instanță pentru acordarea de dobânzi pentru restituirea cu

întârziere a sumelor reținute , acțiuni aflate în diverse stadii de soluționare,

încercând să obțină o dublă dezdăunare.

Intimata a arătat și că,

pe calea revizuirii întemeiate pe încălcarea dreptului comunitar, revizuenta invocă

neaplicarea C. civ. în raport cu C. proc. fisc.

II.Considerentele Înaltei

Curți asupra revizuirii

1.Argumente de fapt și

de drept relevante

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „constituie motiv de revizuire, care se adaugă

la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și

irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat

de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României”.

Acest motiv de revizuire

este menit să asigure preeminența dreptului european în lumina principiilor și interpretărilor

cristalizate în jurisprudența jurisdicțiilor U.E., dar trebuie analizat în contextul

reglementării generale a căii de atac de retractare a revizuirii, neputând fi utilizat

pentru a se obține o reapreciere a unor repere normative sau jurisprudențiale pe

care instanța de recurs le-a avut în vedere, acordându-le o semnificație diferită

de cea dorită de parte.

Litigiul soluționat irevocabil

prin decizia atacată cu revizuire a avut ca obiect plata unor despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat prin emiterea unor acte administrative – fiscale nelegale, în

temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că, potrivit

unui principiu general, comun tuturor statelor membre, o acțiune sau o omisiune

nelegală în activitatea autorităților publice antrenează obligația de reparare a

pagubei cauzate . Sarcina de a fixa criteriile care permit determinarea întinderii

despăgubirii revine ordinii juridice interne a statelor membre, esențial fiind ca

reparația să fie corespunzătoare prejudiciului suferit, astfel încât să asigure

o protecție efectivă a drepturilor particularilor. Din conținutul deciziei atacate

cu revizuire nu rezultă însă că instanța de recurs ar fi ignorat acest principiu.

Dimpotrivă, a analizat condițiile necesare pentru angajarea răspunderii administrativ

- patrimoniale a autorităților fiscale și a ajuns a concluzia că, din probele cauzei,

nu rezultă legătura de cauzalitate între prejudiciul pretins de reclamantă și emiterea

actelor fiscale anulate și că prejudiciul efectiv cauzat a fost acoperit integral.

Totodată, instanța de

recurs a avut în vedere faptul că, în stabilirea prejudiciului suferit și a legăturii

de cauzalitate, trebuie să se țină seama de natura juridică a actelor administrative

anulate și, în consecință, de aplicabilitatea prevederilor legii speciale în materie.

Or, așa cum arată însăși

revizuenta în notele scrise, Directiva 112/CE/2006 privind T.V.A. ori alte instrumente

juridice europene în materia T.V.A. nu prevăd reguli referitoare la despăgubirile

ce trebuie acordate contribuabililor în cazul încălcării dreptului la rambursare,

astfel de despăgubiri urmând a fi stabilite în conformitate cu dreptul național,

cu respectarea principiului echivalenței și eficacității.

O parte consistentă a

argumentației revizuentei se referă la incidența , în cauză, a prevederilor

art. 1084 C. civ., potrivit cărora daunele – interese cuprind, în genere, pierderea

suferită și beneficiul de care a fost lipsit creditorul, dar, pe de o parte, o astfel

de critică nu poate fi încadrată formal în motivul de revizuire prevăzut în

art. 21 alin. (2) din C. proc. civ. iar, pe de altă parte, așa cum s-a reținut în

jurisprudența contantă a Înaltei Curți, în calea extraordinară de atac a revizuirii

nu pot fi reiterate motive sau reinterpretate aspecte care au fost supuse și analizei

instanței de recurs. Acest lucru ar fi incompatibil cu natura căii de atac în discuție,

de retractare, iar nu de reformare, și ar avea ca efect încălcarea principiului

autorității de lucru judecat și cel al securității juridice (Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 2615 din

14 mai 2009).

2.Temeiul legal al soluției

adoptate

Toate considerentele expuse

conduc către concluzia că motivele invocate de revizuentă nu pot fundamenta schimbarea

deciziei atacate, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat

la art. 326 și 328 C. proc. civ., calea de atac urmând a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de SC R.S.R. SA C. împotriva deciziei nr. 5036 din 16 noiembrie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 mai 2011.