ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3744/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 86 din 2 aprilie 2010, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta SC R.S.R. SA în contradictoriu cu

pârâții Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul

Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei

suma de 16.743.312,7 lei, cu titlu de despăgubiri materiale și a respins capătul

de cerere privind acordarea de daune morale, obligând pârâții, în solidar, la

25.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs părțile.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia

nr. 5036 din 16 noiembrie 2010, a respins ca nefondat recursul declarat de SC

R.S.R. SA, a admis recursurile formulate de Direcția Generală de Administrare a

Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a modificat în parte hotărârea

atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâților

la plata către reclamantă a sumei de 16.743.312,7 lei, reprezentând despăgubiri

materiale și la plata sumei solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, Înalta Curte, a arătat că prima instanță a reținut în mod

corect, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, modificată,

faptul că cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor este admisibilă. Cu

toate acestea, judecătorul fondului a apreciat în mod eronat că sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale pentru suma de 16.743.312,7 lei.

Suma aflată în

discuție se compune din contravaloarea actualizată a taxelor de timbru, a

timbrului judiciar, precum și a onorariilor de avocat achitate de reclamantă în

acțiunile având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale nelegale.

În opinia instanței

de control judiciar, în speța de față prima instanță trebuia să analizeze dacă

sunt întrunite condițiile răspunderii administrativ-patrimoniale, reglementate

de art. 19 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Din cercetarea

materialului probator administrat în cauză nu rezultă că prejudiciul invocat de

reclamantă a fost cauzat prin emiterea actelor administrativ fiscale anulate.

Această dobândă

pretinsă de recurenta-reclamantă reprezintă o sancțiune menită să acopere

beneficiul nerealizat de către creditor, care a fost în imposibilitate de a

dispune de sumele respective, ca urmare a stabilirii eronate a obligațiilor

fiscale.

Instanța supremă a

arătat că sumele aflate în discuție au fost restituite recurentei-reclamante la

data de 27 iulie 2009, astfel că prejudiciul efectiv cauzat a fost acoperit

integral.

În plus, Înalta Curte,

a arătat că recursul reclamantei este nefondat, întrucât nu se poate angaja

răspunderea patrimonială a autorităților pârâte, în condițiile în care între

pretinsele prejudicii reținute și actualizate prin raportul de expertiză și

emiterea actelor administrativ fiscale constatate ca fiind nelegale nu există o

legătură de cauzalitate.

De asemenea, în cazul

penalităților de întârziere nu a fost dovedită achitarea acestora și nici

faptul că acestea se datorează emiterii actelor fiscale nelegale.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare SC R.S.R. SA, indicând ca temei

juridic dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În cadrul

contestației în anulare se susține de către contestatoare faptul că în mod greșit

instanța de recurs a apreciat că nu a fost dovedită achitarea penalităților de

întârziere, în condițiile în care societatea a depus la dosar probe

indubitabile în acest sens.

Pe de altă parte,

contestatoarea a precizat faptul că există o legătură de cauzalitate între

fapta ilicită a autorităților fiscale care au emis actele administrativ fiscale

anulate de către instanță și prejudiciul care a fost cauzat societății.

Pe acest aspect,

contestatoarea a individualizat toate probele administrate în cauză (filele 8-9

dosar).

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de susținerile părților și de dispozițiile

legale aplicabile în materie, Înalta Curte, va respinge contestația în anulare

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prezenta contestație

în anulare s-a fundamentat în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. teza

I, conform cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Așadar, norma legală

anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele

formale ale judecății recursului, ca de exemplu, respingerea greșită a unui

recurs ca tardiv, anularea lui ca netimbrat și alte asemenea erori, pentru

verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea

probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu

trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu

caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe

care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor

date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației

de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia”

hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația

în anulare.

Cu alte cuvinte,

trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin

confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină

soluția pronunțată.

În speță,

contestatoarea invocă faptul că instanța de recurs a apreciat în mod

necorespunzător materialul probator administrat în cauză, ceea ce a determinat

pronunțarea unei soluții greșite.

Astfel, în concepția

Înaltei Curți, contestatoarea invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală

materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de

argumentele juridice anterior expuse.

Prin urmare, instanța

supremă reține faptul că susținerile contestatoarei fac trimitere la greșeli de

judecată și de interpretare eronată a unor dispoziții legale ce nu pot fi

analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de

retractare și nu o cale de reformare a soluției atacate.

Ca atare, Înalta

Curte, concluzionează că aspectele invocate de contestatoare în sprijinul

incidenței acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază

că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 318 teza I C. proc. civ.

În consecință, în

baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge contestația în anulare

întemeiată pe textul legal mai sus indicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC R.S.R. SA Câmpina împotriva Deciziei nr. 5036 din 16

noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2011.