ÎCCJ, decizie (scj.ro #84895)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84895) (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Cerere de despăgubire formulată în temeiul art.

19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Condiții

Legea nr. 554/2004, art.

19 alin. (1)

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic: Act administrativ

Acțiune în despăgubire

Daune

Despăgubiri

Legătură de

cauzalitate

Prejudiciu

Răspundere patrimonială

Cererea de despăgubire

pentru vătămarea produsă prin emiterea unui act administrativ nelegal, formulată

în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, este condiționată de îndeplinirea cumulativă

a următoarelor condiții: existența unui act administrativ nelegal anulat de

instanță, producerea unui prejudiciu și dovedirea legăturii de cauzalitate

între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant.

În lipsa dovedirii

legăturii de cauzalitate dintre emiterea actului constatat nelegal și

producerea pretinsului prejudiciu, răspunderea patrimonială a autorității

publice pârâte nu poate fi angajată.

Decizia nr. 5036 din 16 noiembrie 2010

Curtea de Apel Ploiești - Secția

comercială,  de contencios administrativ și fiscal   prin sentința civilă nr.86

din 2.04.2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta de SC”RS”SA în

contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice  a obligat pârâții, în solidar, să

plătească reclamantei suma de 16.743.312,7 lei cu titlu de despăgubiri materiale

și a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, obligând

totodată pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă în cuantum de 25.000 lei.

În acest sens instanța a reținut că,

prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea, în solidar a

pârâților la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea Deciziei de impunere

nr.268/27.06.2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr.14613/27.06.2008,

cuantificat provizoriu la 40.000.000 lei și obligarea acestora la plata

cheltuielilor de judecată, iar prin cererea precizatoare depusă la data de

10.11.2009 au solicitat obligarea în solidar a pârâților la repararea

prejudiciului material, în cuantum de 37.974.453,63 lei, pentru pagubele

cauzate prin emiterea deciziei de impunere nr.268/2008 și a Raportului de

inspecție fiscală nr.14613/2008, calculat până la data de 31.01.2010, la plata

de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin emiterea celor două acte

administrativ fiscale, în cuantum de 22.000.000 lei și la plata cheltuielilor

de judecată, câtimea obiectului pretențiilor materiale fiind mărită, în ședința

publică din 01.03.2010, la suma de 39.690.707,34 lei, conform concluziilor

expertului.

S-a mai reținut că, în ședința

publică din data de 22.03.2010, pârâta Agenția Națională de Administrare

Fiscală a invocat excepția inadmisibilității, iar pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice  a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepții

respinse pentru considerentele expuse în încheierea de ședință și totodată s-a

dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile.

Pe fondul cauzei s-a reținut că, prin

actele administrativ fiscale contestate s-a stabilit în sarcina reclamantei a

obligației fiscale suplimentară în cuantum de 19.002.667 lei și majorări de

întârziere în sumă de 5.374.404 lei, iar prin sentința civilă nr.256 din

4.12.2008 a Curții de Apel Ploiești, ca urmare a contestației formulată de

reclamantă, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia nr.3202 din 9.06.2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost obligată pârâta Agenția Națională

de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, urmare a anulării actelor emise, la restituirea, către

reclamantă, a sumei de 12.102.619 lei, cu titlu de TVA, luându-se totodată act

că reclamanta a renunțat la capătul de cerere având ca obiect suspendarea

efectelor deciziei de impunere; pe cale de consecință executarea deciziei de

impunere nefiind suspendată s-a inițiat  procedura de executare silită,

obligația de plată a sumelor stabilite în sarcina societății fiind stinsă la

data de 26.01.2009, prin emiterea notelor de compensare a obligației fiscale ce

au fost ulterior anulate irevocabil prin decizia nr.5768/14.12.2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, sumele ce au fost refuzate la rambursare și cele

compensate, nelegal cu cele din decizia de impunere fiind restituite

reclamantei la data de 27.07.2009, astfel că, pentru perioada 26.01.2009 –

27.07.2009, suma a fost imobilizată de către organele fiscale.

În acest context instanța de fond a

apreciat că emiterea actelor administrativ fiscale supuse discuției, începând

cu emiterea deciziei de impunere și  sfârșind cu procedurile de executare

silită, anulate irevocabil de către instanță, care  a constatat nelegalitatea

lor, reprezintă o faptă ilicită prin care  s-a cauzat  reclamantei un

prejudiciu reprezentat de indisponibilizarea sumelor stabilite și obligarea

societății de a le plăti, săvârșită cu vinovăție de către pârâta care deși a

avut cunoștință de anularea deciziei de impunere, prin sentința civilă nr.256

din 4.12.2008, a demarat procedurile de executare.

A mai considerat instanța de fond că

faptele ilicite constatate incumbă ambilor pârâți, Agenția Națională de

Administrare Fiscală fiind o structură în subordinea Ministerului Finanțelor

Publice, astfel încât prejudiciul material cauzat reclamantei, în cuantum de

16.743.312,7 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat,

plata  cauțiunii, cheltuieli pentru preîntâmpinarea procedurii de executare

etc., efectuate până la data de 27.07.2009, dată la care suma a fost

restituită, se impune a fi acoperit, în solidar, de către cei doi pârâți,

apreciindu-se totodată că nu există legătură de cauzalitate între faptele

ilicite constatate și sumele de acest fel plătite după  data de 27.07.2009 și

constatate de expert în lucrarea sa  și nici nu s-a făcut dovada, de către

societate a plății de penalități în cuantum de 4.206.302,72 lei, calculate de

expert.

În ceea ce privește prejudiciul moral

solicitat de reclamantă, prima instanță a constatat că, prin anularea actelor

administrativ fiscale emise de pârâți societății i s-a acordat o satisfacție

echitabilă și, pe cale de consecință se impune respingerea cererii formulate în

acest sens, impunându-se în schimb, în condițiile art.274 și 276 Cod procedură

civilă, față de împrejurarea că acțiunea reclamantei a fost admisă în parte,

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 25.000 lei

reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expert și

parte din onorariile de avocați ce au fost achitate în baza facturilor depuse

la dosar.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs părțile.

În motivarea recursului formulat de

recurenta-reclamantă, în temeiul dispozițiilor  art.304 pct.9 și 304

1

Cod procedură civilă, a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond,

constatând îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale, nu a

procedat la repararea integrală a prejudiciului cauzat societății, conform

dispozițiilor legale aplicabile cauzei, respectiv a admis acțiunea numai în

parte, pentru suma de 16.743.312,07 lei și a respins acordarea sumei de

22.947.395,07 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea

penalităților de întârziere achitate de societate furnizorilor săi, deși

achitarea acestora a fost dovedită.

Consideră recurenta că în

mod eronat prima instanță nu a acordat societății și prejudiciul aferent

perioadei 27.06.2008 (data emiterii deciziei de impunere) – 26.01.2009 (data

emiterii Notelor de compensare 2), deși în cauză din probele administrate a

rezultat că societatea a suportat prejudicii ca urmare a actelor administrativ

fiscale anulate și în această perioadă.

În acest sens, recurenta-reclamantă a

arătat că pierderea efectivă suferită de societate în luna ianuarie 2009 în

sumă de 1.509.043,54 lei se datorează încetării activității e producție de la

data de 01.01.2009, întrucât ca urmare a emiterii deciziei de impunere și a

Raportului de inspecție fiscală societatea s-a aflat în imposibilitate de a

achita contravaloarea materiilor prime             achiziționate de la

principalul furnizor X, care a suspendat contractul de furnizare de materie

primă, iar ulterior l-a reziliat, procedând și la executarea scrisorii de

garanție bancară pentru suma de 56.399.926,07 lei.

Totodată recurenta susține că și

beneficiul nerealizat de societate, ca urmare a încetării activității în sumă

de 350.263,43 lei (stabilit prin raportul de expertiză) trebuia acordat,

societatea fiind îndreptățită să primească despăgubiri pentru lipsa profitului,

ulterior datei de 01.01.2009.

Recurenta-reclamantă a criticat

sentința atacată, susținând că, în mod nelegal, instanța de fond a considerat

ca nefiind îndeplinită condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta

ilicită a organelor fiscale și prejudiciul suferit de societate în ianuarie

2009 și pe cel aferent perioadei 27.07.2009 (data restituirii sumelor ilegal

reținute de Agenția Națională de Administrare Fiscală)  - februarie 2010 (data

efectuării analizei din raportul de expertiză), neacordând contravaloarea

prejudiciului suferit de societate în sumă de 16.881.785,56 lei.

Astfel, susține recurenta –

reclamantă că și după data restituirii efective a sumei nelegal refuzate la

rambursare, societatea a continuat să suporte efectele faptelor ilicite ale

organelor fiscale, având în continuare o pierdere efectivă, și suferind din

cauza beneficiului imposibil de realizat și continuând să achite onorarii

avocaților și consultanților fiscali.

Având în vedere toate aceste motive

de fapt și de drept recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului

formulat și în consecință modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii

acțiunii formulate prin acordarea  și a sumei de 22.947.395,27 lei respinsă de

către instanța de fond.

În drept au fost invocate

dispozițiile art.304 pct.7 și 9, art.304

1

Cod procedură civilă,

dispozițiile Legii nr.554/2004 a  contenciosului administrativ.

În motivarea recursului formulat de

recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice  Prahova  a criticat sentința

pronunțată de instanța de fond     , susținând în esență că acțiunea dedusă

judecății având ca obiect despăgubiri materiale nu îndeplinește condițiile

art.1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

În acest sens, recurenta a susținut

că deși prin  sentința criticată se face referire la o decizie de impunere și

la un raport de inspecție fiscală, obiectul acțiunii  nu îl constituie atacarea

acestora, actele fiind deja anulate de către instanțele de judecată încă din

anul 2008, iar despăgubirile solicitate nu au legătură directă cu emiterea

acestora. Consideră recurentele că fiind invocate dispozițiile art.998,999 și

1003 Cod civil care reglementează răspunderea delictuală, competența de

soluționare aparține instanțelor de drept comun.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea

atacată și în ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice care a fost

respinsă fără o motivare temeinică și legală, arătând că dosarul fiscal al SC”RS”SA

se află în administrarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, această

instituție fiind cea care a efectuat verificarea și a întocmit actele

administrativ fiscale, invocând în acest sens dispozițiile HG nr.109/2009.

În drept au fost invocate

dispozițiile art.304

1

Cod procedură civilă.

În motivarea recursului formulat de

recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a criticat sentința

atacată, susținând în esență următoarele:

În mod greșit instanța de fond a

respins excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere faptul că

despăgubirile solicitate izvorăsc din creanțe fiscale, astfel că, în cauză nu

erau aplicabile dispozițiile generale prevăzute de legea contenciosului

administrativ ci legea specială în materie fiscală, respectiv OG nr.92/2003

privind Codul de procedură fiscală republicat.

În acest sens recurenta a susținut că

întrucât prejudiciul pretins rezultă din creanțe fiscale, în speță sunt

aplicabile dispozițiile art.124 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de

procedură fiscală și a Ordinului MFP nr.1899/2004 pentru aprobarea procedurii

de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordarea a

despăgubirilor cuvenite contribuțiilor pentru sumele restituite sau rambursate

cu depășirea termenului legal.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a

arătat că intimata – reclamantă a formulat în prealabil acțiuni întemeiate pe

dispozițiile speciale ale OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală

solicitând dobânzi aferente rambursării cu întârziere de către Direcția

Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a sumei de 12.102.519

reprezentând TVA, acțiuni ce au format obiectul dosarelor nr.998/42/2009 și

98/42/2010.

Susține recurenta-pârâtă că deși

aceste acțiuni au fost intitulate diferit, acestea vizează același scop,

respectiv repararea presupusului prejudiciu cauzat ca urmare a emiterii

Deciziei de impunere nr.268/27.06.2008 și a Raportului de inspecție fiscală

nr.14619/27.06.2009.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a

criticat sentința atacată, susținând că în mod greșit instanța de fond a admis

în parte acțiunea și a obligat pârâții la plata sumei de 16.743.312,07 lei cu

titlu de despăgubiri materiale constatând eronat că în cauză sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art.998 și art.999 și art.1003 Cod civil și art.19 din

Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.

În acest sens, recurenta-pârâtă

susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite

cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale atât în ceea ce privește

valoarea actualizată a onorariilor achitate de intimata-reclamantă ca și

pierderea efectivă suferită ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru

preîntâmpinarea deschiderii procedurii generale de insolvență și pentru

reluarea activității precum și a beneficiului nerealizat de intimata-reclamantă

ca urmare a sistării livrării de materie primă.

Consideră recurenta-pârâtă că în mod

neîntemeiat și nelegal instanța de fond și-a însușit concluziile raportului  de

expertiză în ceea ce privește prejudiciul fără a avea în vedere și a răspunde

la obiecțiunile formulate de aceasta, în motivarea sentinței pronunțate, iar

obligarea la plata onorariilor achitate de intimata-pârâtă, recurenta apreciază

că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.274 și

276 Cod procedură civilă, sumele respective fiind actualizate fără a se indica

temeiul de drept.

Cu privire la suma reprezentând

costul imobilizării celor 2.000.000 lei depuși cu titlu de cauțiune, recurenta

apreciază că întârzierea în restituire nu s-a datorat culpei organelor fiscale

iar referitor la suma de 14.419.407,19  lei susține că beneficiul nerealizat

nu putea fi calculat strict pentru perioada februarie 2009 – iulie 2009 având

în vedere prevederile OG nr.70/2004 pentru modificarea și completarea Legii

contabilității nr.82/1991, durata exercițiului financiar fiind de 12 luni.

Totodată apreciază recurenta că nici

în privința acestei sume nu a fost dovedită existența cumulativă a condițiilor

angajării răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește acordarea

cheltuielilor de judecată,  recurenta consideră că instanța trebuia să facă

aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă iar în acordarea

cheltuielilor instanța admițând în parte acțiunea reclamantei, trebuia să țină

seama de proporția în care aceasta a fost admisă.

În drept au fost invocate

dispozițiile art.299 alin.1, art.304 pct.9 și art.304

1

Cod procedură

civilă.

Instanța de control judiciar

constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile

art.304 pct.9 Cod procedură civilă, hotărârea instanței de fond fiind

rezultatul unei aplicări și interpretări eronate a dispozițiilor legale

aplicabile în cauză.

Astfel, deși a apreciat în mod corect

în temeiul dispozițiilor art.19 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ

că acțiunea reclamantei privind acordarea de despăgubiri este admisibilă

ulterior, în judecarea pe fond a cauzei, a apreciat ca fiind întemeiată în

parte, acțiunea acesteia reținând în mod eronat ca fiind întrunite cumulativ

condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv dispozițiilor art.998 și

art.999  coroborate cu dispozițiile art.1003 Cod civil pentru suma de

16.743.312,07 lei.

Suma respectivă, considerată

„prejudiciu material ce se impune a fi acoperită de către cei doi pârâți, în

solidar”, astfel cum a reținut instanța de fond, se compune din  contravaloarea

actualizată a taxelor de timbru și timbru judiciar achitate de către reclamantă

în acțiunile formulate având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale

nelegale în cuantum de 96,02 lei – valoare actualizată, onorariile achitate de

societate diferitelor cabinete de avocatură, până la data la care suma a fost

restituită, respectiv 27.07.2009, în sumă de 315.660,74 lei valoare actualizată,

costul imobilizării sumei de 2.000.000 lei depusă cu titlu de cauțiune, în

dosarul având ca obiect suspendarea executării deciziei de  impunere,

consemnată la 19.08.2008 și restituită la 14.01.2009 în cuantum de 128.499,82

lei, pierderea efectivă suferită de societate, ca urmare a cheltuielilor

efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii de insolvență și pentru

reluarea activității, în cuantum actualizat de 14.419.407,19 lei, precum și

beneficiul nerealizat de societate, urmare a sistării livrării de materie

primă, în cuantum actualizat de 1.879.648,30 lei, conform raportului de

expertiză contabilă.

În speță, instanța de fond, în

aprecierea dispozițiilor legii contenciosului administrativ avea obligația de a

analiza cererea de plată unor despăgubiri formulată de reclamantă în temeiul

dispozițiilor art.19 din lege, sub aspectul îndeplinirii condițiilor necesare

pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităților pârâte

, astfel cum s-a statuat atât în literatura de specialitate cât și în

jurisprudența actuală a instanțelor de contencios administrativ și fiscal,

respectiv existența unui act administrativ ilegal, anulat de instanță, un

prejudiciu suferit de reclamant care trebuie dovedit și legătura de cauzalitate

între actul ilegal și prejudiciul suferit de reclamant.

Din această perspectivă, acțiunea

formulată de reclamantă nu îndeplinește cumulativ condițiile pentru angajarea

răspunderii administrativ patrimoniale a autorităților pârâte, întrucât din

probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pretinsul prejudiciu a fost

cauzat prin emiterea actelor administrativ fiscale anulate, respectiv nu este

dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea.

Pe de altă parte, în stabilirea

prejudiciului suferit ca și a legăturii de cauzalitate trebuie avută în vedere

natura juridică a actelor administrativ fiscale anulate și în consecință

aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legii speciale în materie respectiv

prevederile Codului fiscal și a codului de procedură fiscală, potrivit cărora

pentru sumele nedatorate respectiv nerestituite sau nerambursate în termenul

legal contribuabilul are dreptul la dobândă, conform dispozițiilor art.124

alin.(1) din Codul de procedură fiscală.

În fapt această dobândă reprezintă o

sancțiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor – respectiv

societatea reclamantă – care a fost în imposibilitate de a dispune de sumele

respective ca urmare a stabilirii eronate a obligațiilor fiscale fiind

echivalentă cu dispozițiile art.1088 Cod civil, potrivit cărora în cazul

neexecutării unei obligații care au ca obiect o sumă de bani, creditorul nu

poate să ceară cu titlu de daune decât dobânda legală.

De altfel, sumele nedatorate, au fost

restituite recurentei-reclamante la data de 27.07.2009 urmare a hotărârii

irevocabile, astfel că prejudiciul efectiv cauzat, a fost acoperit integral.

Mai mult, așa cum rezultă din

materialul probator administrat în cauză recurenta-reclamantă a promovat alte două

acțiuni în instanță având ca obiect acordarea de dobânzi pentru restituirea cu

întârziere a sumelor nelegal reținute.

Având în vedere aceste considerente,

Înalta Curte constată că recursurile formulate de recurentele-pârâte sunt

fondate și urmează a fi admise întrucât prin admiterea în parte a acțiunii reclamantei

și obligarea la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri, instanța a

pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, în cauză fiind incident motivul

de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9.

Instanța a reținut ca fiind

îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiilor art.19 din Legea nr.554/2004

republicat deși în cauză nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între actele

administrativ fiscale anulate (decizia de impunere nr.268/27.06.2008 precum și

raportul de inspecție fiscală nr.14513 din 27.06.2008) și prejudiciul pretins

suferit de către reclamant.

Astfel în ceea ce privește

cheltuielile de judecată compuse din taxe de timbru achitate 96,05 și onorarii

plătite  către cabinete de avocatură în sumă de 315.660,74 lei valori actualizate

conform expertizei efectuate în cauză în mod greșit instanța de fond a reținut

că aceste sume reprezintă un prejudiciu determinat prin emiterea actelor

fiscale anulate pentru  care a dispus angajarea răspunderii patrimoniale a

pârâților, ignorând faptul că reclamanta avea posibilitatea legală de a

solicita acordarea acestor cheltuieli, cu ocazia soluționării cauzelor în

temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, acestea reprezentând un

accesoriu al acțiunii principale ori să solicite acordarea acestor cheltuieli

pe cale separată, în condițiile dreptului comun.

Nici în ceea ce privește suma de

315.669,74 lei reprezentând valoarea actualizată a indisponibilizării sumei de

2.000.000 lei achitată de recurenta – reclamantă cu titlu de cauțiune în

vederea soluționării cererii de suspendare, nu se poate reține ca fiind

îndeplinite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a părților,

indisponibilizarea sumei respective ca și restituirea acesteia fiind dispusă în

conformitate cu dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv dispozițiile

art.215 Cod procedură fiscală și art.723

1

Cod procedură civilă

astfel că nu se poate aprecia ca fiind un prejudiciu determinat de emiterea

actelor fiscale anulate.

În ceea ce privește suma de

14.419.407,19 lei reprezentând valoarea actualizată a cheltuielilor efectuate

pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii de insolvență ca și pentru

reluarea activității, se constată că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate

cu emiterea actelor administrativ fiscale anulate, respectiv faptul că

societatea ar fi urmat să intre în incapacitate de plată ca o urmare directă a

emiterii acestora.

Cu privire la recursul declarat de

către recurenta – reclamantă Curtea constată că acesta este nefondat, instanța

de fond apreciind și reținând în mod corect că nu se poate angaja răspunderea

patrimonială a autorităților pârâte întrucât între pretinsele prejudicii

reținute și actualizate prin raportul de expertiză și emiterea actelor

administrativ fiscale constatate ca fiind  nelegale, nu există o legătură de

cauzalitate, iar în cazul penalităților de întârziere nu a fost dovedită

achitarea acestora și nici faptul că aceste penalități de întârziere în

achitarea facturilor s-ar fi datorat emiterii actelor fiscale nelegale.

Având în vedere toate aceste

considerente, în conformitate cu dispozițiilor art.312 alin .(1)-(3) Cod

procedură civilă Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamanta SC”RS”SA

ca nefondat, și a admis recursurile declarate de recurenții-pârâți, modificând

în parte sentința atacată în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea

privind obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 16.743.312,07

lei reprezentând despăgubiri materiale și la plata sumei reprezentând

cheltuieli de judecată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.