ÎCCJ, decizie (scj.ro #84895)

Cerere de despăgubire formulată în temeiul art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Condiții Legea nr. 554/2004, art. 19 alin. (1) Cuprins pe materii: Drept administrativ Indice alfabetic: Act administrativ Acțiune în despăgubire Daune Despăgubiri Legătură de cauzalitate Prejudiciu Răspundere patrimonială Cererea de despăgubire pentru vătămarea produsă prin emiterea unui act administrativ nelegal, formulată în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui act administrativ nelegal anulat de instanță, producerea unui prejudiciu și dovedirea legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant.

În lipsa dovedirii legăturii de cauzalitate dintre emiterea actului constatat nelegal și producerea pretinsului prejudiciu, răspunderea patrimonială a autorității publice pârâte nu poate fi angajată. Decizia nr. 5036 din 16 noiembrie 2010 Curtea de Apel Ploiești - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr.86 din 2.04.2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta de SC”RS”SA în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 16.743.312,7 lei cu titlu de despăgubiri materiale și a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, obligând totodată pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 25.000 lei.

În acest sens instanța a reținut că, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea, în solidar a pârâților la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea Deciziei de impunere nr.268/27.06.2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr.14613/27.06.2008, cuantificat provizoriu la 40.000.000 lei și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, iar prin cererea precizatoare depusă la data de 10.11.2009 au solicitat obligarea în solidar a pârâților la repararea prejudiciului material, în cuantum de 37.974.453,63 lei, pentru pagubele cauzate prin emiterea deciziei de impunere nr.268/2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr.14613/2008, calculat până la data de 31.01.2010, la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin emiterea celor două acte administrativ fiscale, în cuantum de 22.000.000 lei și la plata cheltuielilor de judecată, câtimea obiectului pretențiilor materiale fiind mărită, în ședința publică din 01.03.2010, la suma de 39.690.707,34 lei, conform concluziilor expertului.

S-a mai reținut că, în ședința publică din data de 22.03.2010, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat excepția inadmisibilității, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepții respinse pentru considerentele expuse în încheierea de ședință și totodată s-a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile.

Pe fondul cauzei s-a reținut că, prin actele administrativ fiscale contestate s-a stabilit în sarcina reclamantei a obligației fiscale suplimentară în cuantum de 19.002.667 lei și majorări de întârziere în sumă de 5.374.404 lei, iar prin sentința civilă nr.256 din 4.12.2008 a Curții de Apel Ploiești, ca urmare a contestației formulată de reclamantă, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia nr.3202 din 9.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost obligată pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, urmare a anulării actelor emise, la restituirea, către reclamantă, a sumei de 12.102.619 lei, cu titlu de TVA, luându-se totodată act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere având ca obiect suspendarea efectelor deciziei de impunere; pe cale de consecință executarea deciziei de impunere nefiind suspendată s-a inițiat procedura de executare silită, obligația de plată a sumelor stabilite în sarcina societății fiind stinsă la data de 26.01.2009, prin emiterea notelor de compensare a obligației fiscale ce au fost ulterior anulate irevocabil prin decizia nr.5768/14.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sumele ce au fost refuzate la rambursare și cele compensate, nelegal cu cele din decizia de impunere fiind restituite reclamantei la data de 27.07.2009, astfel că,

pentru perioada 26.01.2009 – 27.07.2009, suma a fost imobilizată de către organele fiscale. În acest context instanța de fond a apreciat că emiterea actelor administrativ fiscale supuse discuției, începând cu emiterea deciziei de impunere și sfârșind cu procedurile de executare silită, anulate irevocabil de către instanță, care a constatat nelegalitatea lor, reprezintă o faptă ilicită prin care s-a cauzat reclamantei un prejudiciu reprezentat de indisponibilizarea sumelor stabilite și obligarea societății de a le plăti, săvârșită cu vinovăție de către pârâta care deși a avut cunoștință de anularea deciziei de impunere, prin sentința civilă nr.256 din 4.12.2008, a demarat procedurile de executare.

A mai considerat instanța de fond că faptele ilicite constatate incumbă ambilor pârâți, Agenția Națională de Administrare Fiscală fiind o structură în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, astfel încât prejudiciul material cauzat reclamantei, în cuantum de 16.743.312,7 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat, plata cauțiunii, cheltuieli pentru preîntâmpinarea procedurii de executare etc., efectuate până la data de 27.07.2009, dată la care suma a fost restituită, se impune a fi acoperit, în solidar, de către cei doi pârâți, apreciindu-se totodată că nu există legătură de cauzalitate între faptele ilicite constatate și sumele de acest fel plătite după data de 27.07.2009 și constatate de expert în lucrarea sa și nici nu s-a făcut dovada, de către societate a plății de penalități în cuantum de 4.206.302,72 lei, calculate de expert.

În ceea ce privește prejudiciul moral solicitat de reclamantă, prima instanță a constatat că, prin anularea actelor administrativ fiscale emise de pârâți societății i s-a acordat o satisfacție echitabilă și, pe cale de consecință se impune respingerea cererii formulate în acest sens, impunându-se în schimb, în condițiile art.274 și 276 Cod procedură civilă, față de împrejurarea că acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 25.000 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expert și parte din onorariile de avocați ce au fost achitate în baza facturilor depuse la dosar. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs părțile.

În motivarea recursului formulat de recurenta-reclamantă, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.9 și 304 1 Cod procedură civilă, a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond, constatând îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale, nu a procedat la repararea integrală a prejudiciului cauzat societății, conform dispozițiilor legale aplicabile cauzei, respectiv a admis acțiunea numai în parte, pentru suma de 16.743.312,07 lei și a respins acordarea sumei de 22.947.395,07 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere achitate de societate furnizorilor săi, deși achitarea acestora a fost dovedită.

Consideră recurenta că în mod eronat prima instanță nu a acordat societății și prejudiciul aferent perioadei 27.06.2008 (data emiterii deciziei de impunere) – 26.01.2009 (data emiterii Notelor de compensare 2), deși în cauză din probele administrate a rezultat că societatea a suportat prejudicii ca urmare a actelor administrativ fiscale anulate și în această perioadă. În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că pierderea efectivă suferită de societate în luna ianuarie 2009 în sumă de 1.509.043,54 lei se datorează încetării activității e producție de la data de 01.01.2009, întrucât ca urmare a emiterii deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală societatea s-a aflat în imposibilitate de a achita contravaloarea materiilor prime achiziționate de la principalul furnizor X, care a suspendat contractul de furnizare de materie primă, iar ulterior l-a reziliat, procedând și la executarea scrisorii de garanție bancară pentru suma de 56.399.926,07 lei.

Totodată recurenta susține că și beneficiul nerealizat de societate, ca urmare a încetării activității în sumă de 350.263,43 lei (stabilit prin raportul de expertiză) trebuia acordat, societatea fiind îndreptățită să primească despăgubiri pentru lipsa profitului, ulterior datei de 01.01.2009. Recurenta-reclamantă a criticat sentința atacată, susținând că, în mod nelegal, instanța de fond a considerat ca nefiind îndeplinită condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a organelor fiscale și prejudiciul suferit de societate în ianuarie 2009 și pe cel aferent perioadei 27.07.2009 (data restituirii sumelor ilegal reținute de Agenția Națională de Administrare Fiscală) - februarie 2010 (data efectuării analizei din raportul de expertiză), neacordând contravaloarea prejudiciului suferit de societate în sumă de 16.881.785,56 lei.

Astfel, susține recurenta – reclamantă că și după data restituirii efective a sumei nelegal refuzate la rambursare, societatea a continuat să suporte efectele faptelor ilicite ale organelor fiscale, având în continuare o pierdere efectivă, și suferind din cauza beneficiului imposibil de realizat și continuând să achite onorarii avocaților și consultanților fiscali. Având în vedere toate aceste motive de fapt și de drept recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat și în consecință modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii formulate prin acordarea și a sumei de 22.947.395,27 lei respinsă de către instanța de fond. În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7 și 9, art.304 1 Cod procedură civilă, dispozițiile Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

În motivarea recursului formulat de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova a criticat sentința pronunțată de instanța de fond , susținând în esență că acțiunea dedusă judecății având ca obiect despăgubiri materiale nu îndeplinește condițiile art.1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ. În acest sens, recurenta a susținut că deși prin sentința criticată se face referire la o decizie de impunere și la un raport de inspecție fiscală, obiectul acțiunii nu îl constituie atacarea acestora, actele fiind deja anulate de către instanțele de judecată încă din anul 2008, iar despăgubirile solicitate nu au legătură directă cu emiterea acestora. Consideră recurentele că fiind invocate dispozițiile art.998,999 și 1003 Cod civil care reglementează răspunderea delictuală, competența de soluționare aparține instanțelor de drept comun.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea atacată și în ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice care a fost respinsă fără o motivare temeinică și legală, arătând că dosarul fiscal al SC”RS”SA se află în administrarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, această instituție fiind cea care a efectuat verificarea și a întocmit actele administrativ fiscale, invocând în acest sens dispozițiile HG nr.109/2009. În drept au fost invocate dispozițiile art.304 1 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a criticat sentința atacată, susținând în esență următoarele: În mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere faptul că despăgubirile solicitate izvorăsc din creanțe fiscale, astfel că, în cauză nu erau aplicabile dispozițiile generale prevăzute de legea contenciosului administrativ ci legea specială în materie fiscală, respectiv OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat.

În acest sens recurenta a susținut că întrucât prejudiciul pretins rezultă din creanțe fiscale, în speță sunt aplicabile dispozițiile art.124 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală și a Ordinului MFP nr.1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordarea a despăgubirilor cuvenite contribuțiilor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal. Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a arătat că intimata – reclamantă a formulat în prealabil acțiuni întemeiate pe dispozițiile speciale ale OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală solicitând dobânzi aferente rambursării cu întârziere de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a sumei de 12.102.519 reprezentând TVA, acțiuni ce au format obiectul dosarelor nr.998/42/2009 și 98/42/2010.

Susține recurenta-pârâtă că deși aceste acțiuni au fost intitulate diferit, acestea vizează același scop, respectiv repararea presupusului prejudiciu cauzat ca urmare a emiterii Deciziei de impunere nr.268/27.06.2008 și a Raportului de inspecție fiscală nr.14619/27.06.2009. Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a criticat sentința atacată, susținând că în mod greșit instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții la plata sumei de 16.743.312,07 lei cu titlu de despăgubiri materiale constatând eronat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.998 și art.999 și art.1003 Cod civil și art.19 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale atât în ceea ce privește valoarea actualizată a onorariilor achitate de intimata-reclamantă ca și pierderea efectivă suferită ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii generale de insolvență și pentru reluarea activității precum și a beneficiului nerealizat de intimata-reclamantă ca urmare a sistării livrării de materie primă.

Consideră recurenta-pârâtă că în mod neîntemeiat și nelegal instanța de fond și-a însușit concluziile raportului de expertiză în ceea ce privește prejudiciul fără a avea în vedere și a răspunde la obiecțiunile formulate de aceasta, în motivarea sentinței pronunțate, iar obligarea la plata onorariilor achitate de intimata-pârâtă, recurenta apreciază că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.274 și 276 Cod procedură civilă, sumele respective fiind actualizate fără a se indica temeiul de drept.

Cu privire la suma reprezentând costul imobilizării celor 2.000.000 lei depuși cu titlu de cauțiune, recurenta apreciază că întârzierea în restituire nu s-a datorat culpei organelor fiscale iar referitor la suma de 14.419.407,19 lei susține că beneficiul nerealizat nu putea fi calculat strict pentru perioada februarie 2009 – iulie 2009 având în vedere prevederile OG nr.70/2004 pentru modificarea și completarea Legii contabilității nr.82/1991, durata exercițiului financiar fiind de 12 luni. Totodată apreciază recurenta că nici în privința acestei sume nu a fost dovedită existența cumulativă a condițiilor angajării răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă iar în acordarea cheltuielilor instanța admițând în parte acțiunea reclamantei, trebuia să țină seama de proporția în care aceasta a fost admisă.

În drept au fost invocate dispozițiile art.299 alin.1, art.304 pct.9 și art.304 1 Cod procedură civilă. Instanța de control judiciar constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, hotărârea instanței de fond fiind rezultatul unei aplicări și interpretări eronate a dispozițiilor legale aplicabile în cauză. Astfel, deși a apreciat în mod corect în temeiul dispozițiilor art.19 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ că acțiunea reclamantei privind acordarea de despăgubiri este admisibilă ulterior, în judecarea pe fond a cauzei, a apreciat ca fiind întemeiată în parte, acțiunea acesteia reținând în mod eronat ca fiind întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv dispozițiilor art.998 și art.999 coroborate cu dispozițiile art.1003 Cod civil pentru suma de 16.743.312,07 lei.

Suma respectivă, considerată „prejudiciu material ce se impune a fi acoperită de către cei doi pârâți, în solidar”, astfel cum a reținut instanța de fond, se compune din contravaloarea actualizată a taxelor de timbru și timbru judiciar achitate de către reclamantă în acțiunile formulate având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale nelegale în cuantum de 96,02 lei – valoare actualizată, onorariile achitate de societate diferitelor cabinete de avocatură, până la data la care suma a fost restituită, respectiv 27.07.2009, în sumă de 315.660,74 lei valoare actualizată, costul imobilizării sumei de 2.000.000 lei depusă cu titlu de cauțiune, în dosarul având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere, consemnată la 19.08.2008 și restituită la 14.01.2009 în cuantum de 128.499,82 lei, pierderea efectivă suferită de societate, ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii de insolvență și pentru reluarea activității, în cuantum actualizat de 14.419.407,19 lei, precum și beneficiul nerealizat de societate, urmare a sistării livrării de materie primă, în cuantum actualizat de 1.879.648,30 lei, conform raportului de expertiză contabilă.

În speță, instanța de fond, în aprecierea dispozițiilor legii contenciosului administrativ avea obligația de a analiza cererea de plată unor despăgubiri formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor art.19 din lege, sub aspectul îndeplinirii condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităților pârâte , astfel cum s-a statuat atât în literatura de specialitate cât și în jurisprudența actuală a instanțelor de contencios administrativ și fiscal, respectiv existența unui act administrativ ilegal, anulat de instanță, un prejudiciu suferit de reclamant care trebuie dovedit și legătura de cauzalitate între actul ilegal și prejudiciul suferit de reclamant.

Din această perspectivă, acțiunea formulată de reclamantă nu îndeplinește cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorităților pârâte, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pretinsul prejudiciu a fost cauzat prin emiterea actelor administrativ fiscale anulate, respectiv nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea. Pe de altă parte, în stabilirea prejudiciului suferit ca și a legăturii de cauzalitate trebuie avută în vedere natura juridică a actelor administrativ fiscale anulate și în consecință aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legii speciale în materie respectiv prevederile Codului fiscal și a codului de procedură fiscală, potrivit cărora pentru sumele nedatorate respectiv nerestituite sau nerambursate în termenul legal contribuabilul are dreptul la dobândă, conform dispozițiilor art.124 alin.(1) din Codul de procedură fiscală.

În fapt această dobândă reprezintă o sancțiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor – respectiv societatea reclamantă – care a fost în imposibilitate de a dispune de sumele respective ca urmare a stabilirii eronate a obligațiilor fiscale fiind echivalentă cu dispozițiile art.1088 Cod civil, potrivit cărora în cazul neexecutării unei obligații care au ca obiect o sumă de bani, creditorul nu poate să ceară cu titlu de daune decât dobânda legală. De altfel, sumele nedatorate, au fost restituite recurentei-reclamante la data de 27.07.2009 urmare a hotărârii irevocabile, astfel că prejudiciul efectiv cauzat, a fost acoperit integral. Mai mult, așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză recurenta-reclamantă a promovat alte două acțiuni în instanță având ca obiect acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor nelegal reținute.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursurile formulate de recurentele-pârâte sunt fondate și urmează a fi admise întrucât prin admiterea în parte a acțiunii reclamantei și obligarea la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri, instanța a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9. Instanța a reținut ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiilor art.19 din Legea nr.554/2004 republicat deși în cauză nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între actele administrativ fiscale anulate (decizia de impunere nr.268/27.06.2008 precum și raportul de inspecție fiscală nr.14513 din 27.06.2008) și prejudiciul pretins suferit de către reclamant.

Astfel în ceea ce privește cheltuielile de judecată compuse din taxe de timbru achitate 96,05 și onorarii plătite către cabinete de avocatură în sumă de 315.660,74 lei valori actualizate conform expertizei efectuate în cauză în mod greșit instanța de fond a reținut că aceste sume reprezintă un prejudiciu determinat prin emiterea actelor fiscale anulate pentru care a dispus angajarea răspunderii patrimoniale a pârâților, ignorând faptul că reclamanta avea posibilitatea legală de a solicita acordarea acestor cheltuieli, cu ocazia soluționării cauzelor în temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, acestea reprezentând un accesoriu al acțiunii principale ori să solicite acordarea acestor cheltuieli pe cale separată, în condițiile dreptului comun.

Nici în ceea ce privește suma de 315.669,74 lei reprezentând valoarea actualizată a indisponibilizării sumei de 2.000.000 lei achitată de recurenta – reclamantă cu titlu de cauțiune în vederea soluționării cererii de suspendare, nu se poate reține ca fiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a părților, indisponibilizarea sumei respective ca și restituirea acesteia fiind dispusă în conformitate cu dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv dispozițiile art.215 Cod procedură fiscală și art.723 1 Cod procedură civilă astfel că nu se poate aprecia ca fiind un prejudiciu determinat de emiterea actelor fiscale anulate.

În ceea ce privește suma de 14.419.407,19 lei reprezentând valoarea actualizată a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii de insolvență ca și pentru reluarea activității, se constată că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate cu emiterea actelor administrativ fiscale anulate, respectiv faptul că societatea ar fi urmat să intre în incapacitate de plată ca o urmare directă a emiterii acestora.

Cu privire la recursul declarat de către recurenta – reclamantă Curtea constată că acesta este nefondat, instanța de fond apreciind și reținând în mod corect că nu se poate angaja răspunderea patrimonială a autorităților pârâte întrucât între pretinsele prejudicii reținute și actualizate prin raportul de expertiză și emiterea actelor administrativ fiscale constatate ca fiind nelegale, nu există o legătură de cauzalitate, iar în cazul penalităților de întârziere nu a fost dovedită achitarea acestora și nici faptul că aceste penalități de întârziere în achitarea facturilor s-ar fi datorat emiterii actelor fiscale nelegale.

Având în vedere toate aceste considerente, în conformitate cu dispozițiilor art.312 alin .(1)-(3) Cod procedură civilă Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamanta SC”RS”SA ca nefondat, și a admis recursurile declarate de recurenții-pârâți, modificând în parte sentința atacată în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 16.743.312,07 lei reprezentând despăgubiri materiale și la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.