ÎCCJ, decizie (scj.ro #222097)

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV - a civilă la 23.03.2022, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală, obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 487.227 lei, compuse din suma de 462.227 lei, reprezentând prejudiciul patrimonial cauzat ca urmare a conduitei abuzive și a măsurilor nelegale dispuse în contextul inspecției fiscale desfășurate în anul 2017, respectiv din suma de 25.000 lei, constând în prejudiciul nepatrimonial produs prin atingerea reputației sale; la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 487.227 lei, ce urma a fi calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plății integrale și efective a acestei sume, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1373 C.civ.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1816 din 22 decembrie 2022, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 994 A din 20.06.2023, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. SRL, împotriva sentinței nr. 1816/2022, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă.

Recursul Împotriva deciziei nr. 994 A/2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta. Invocând în drept incidența dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 și 6 C.proc.civ., recurenta a susținut, în esență, că decizia instanței de apel este rezultatul unei încălcări a regulilor de procedură aplicabile, precum și a respingerii necorespunzător argumentate a unor critici formulate prin cererea sa de apel. Astfel, în dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenta a afirmat că soluția pronunțată asupra unor critici formulate în apel nu a fost în mod corespunzător motivată, nefiind respectate dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ. Concret, a arătat că, deși curtea a apreciat că nu sunt fondate criticile recurentei referitoare la încălcarea dreptului la apărare și a unor principii fundamentale ale procesului civil, nu a argumentat această soluție, rezumându-se să valideze conținutul încheierii de ședință din 08.11.2022 a Tribunalului București. În acest sens, după reluarea conținutului încheierii menționate, instanța de apel a concluzionat că prima instanță a pus în discuția contradictorie a părților excepția inadmisibilității, prin raportare la natura juridică a acțiunii în despăgubire, iar reprezentantul apelantei-reclamante a formulat oral concluzii cu privire la această excepție, fiind respectate principiile dreptului la apărare și al contradictorialității, fără a observa că excepția invocată de intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești nu viza natura juridică a acțiunii în despăgubiri, ci pretinsa legătură a acestei acțiuni cu dispozițiile Legii nr. 554/2004. Deși tribunalul a pus în discuție excepția inadmisibilității, s-a pronunțat asupra acesteia dintr-o altă perspectivă față de cea expusă de autorul excepției, iar curtea nu a explicat motivul pentru care a apreciat că această manieră de motivare a sentinței nu încalcă principiile dreptului la apărare și al contradictorialității. Recurenta a mai susținut că nu a fost motivată nici concluzia instanței de apel prin care a arătat că prima instanță a fost legal învestită cu soluționarea excepției inadmisibilității. Prin criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 13, art. 14, art. 9, art. 22 alin. 6, art. 397 și art. 235 C.proc.civ.. Referitor la încălcarea prevederilor art. 13 și art. 14 C.proc.civ., recurenta a învederat că, prin apelul formulat, a susținut nelegalitatea hotărârii primei instanțe prin prisma nepronunțării asupra unor aspecte pe care nu le-a pus în discuția contradictorie a părților, încălcând dreptul său la apărare. A susținut că instanța de fond nu a pus în discuția contradictorie a părților excepția inadmisibilității, prin raportare la natura juridică a acțiunii introductive, deși a soluționat cauza din această perspectivă. Analizând critica ce a vizat această soluție, instanța de apel a apreciat-o ca nefiind fondată, reținând că la termenul de judecată din 8.11.2022, tribunalul a pus în discuția contradictorie a părților excepția inadmisibilității, prin raportare la natura juridică a acțiunii în despăgubiri, asupra căreia reprezentantul recurentei a pus concluzii. Recurenta a arătat că aceste argumente ale instanței de apel nu pot fi primite, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a prevederilor art. 13 și art. 14 C.proc.civ., neputându-se pune semnul egalității între motivarea expusă verbal de reprezentantul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în susținerea excepției inadmisibilității, în raport de care apărătorul său a formulat apărări, și considerentele hotărârii de primă instanță pe care se sprijină soluția de admitere a excepției, întrucât acestea se îndepărtează de argumentația autorului său. A considerat că instanța de apel ar fi trebuit să constate faptul că recurentei i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum și principiul contradictorialității. Invocând încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 22 alin. 6 și art. 397 C.proc.civ., recurenta a susținut că a criticat, prin cererea de apel, faptul că instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității în alte limite față de cele trasate de autorul excepției. Analizând această critică, instanța a apel a înlăturat-o în mod greșit, reținând că prima instanță a fost legal învestită cu soluționarea excepției. Recurenta a învederat că nesocotirea principiului disponibilității procesului civil antrenează o încălcare a dreptului la apărare al părții, privit ca o garanție a unui proces echitabil derulat în fața unei instanțe independente și imparțiale. În acest context, a arătat că judecătorul nu se poate dezice de argumentația inițială a autorului excepției, iar, în situația în care ar aprecia că excepția se impune a fi admisă pentru alte motive față de cele expuse în susținerea acesteia, ar trebui să dispună repunerea cauzei pe rol, pentru a da posibilitatea părților să își expună punctele de vedere. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 235 C.proc.civ., recurenta a afirmat că o altă critică adusă sentinței primei instanțe viza încălcarea acestor norme de procedură, în sensul că Tribunalul București nu putea respinge acțiunea introductivă ca inadmisibilă de vreme ce stabilise, cu caracter interlocutoriu, că pretențiile recurentei se fundamentau pe instituția răspunderii civile delictuale. A apreciat că acest motiv de apel în mod greșit nu a fost primit, reținându-se că prin respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă prima instanță nu a încălcat considerentele încheierii din 13 septembrie 2022, prin care a constatat, fără posibilitatea de a mai reveni asupra opiniei sale, că recurenta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile art. 1349 C.civ., iar nu pe cele ale Legii nr. 554/2004. Câtă vreme a reținut că acțiunea în despăgubiri a recurentei se întemeiază pe dispozițiile art. 1349 C.civ., instanța de fond nu putea reveni asupra propriei statuări și să respingă cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă. A menționat că a precizat în fața primei instanțe și a instanței de apel că pretențiile sale nu se subsumează emiterii celor două acte administrative fiscale (raportul de inspecție fiscală nr. F-AG 462 din 29.09.2017 și decizia de impunere nr. F-AG nr. 598 din 09.10.2017 emise de A.J.F.P. Argeș) ori deciziei de soluționare a contestației (decizia nr. 304/28.03.2018 emisă de D.G.R.F.P. Ploiești), ci faptelor membrilor echipei de inspecție fiscală din cadrul A.J.F.P. Argeș, anterioare emiterii actelor fiscale. În timp ce, în ipoteza răspunderii întemeiate pe art.19 din Legea nr. 554/2004 fapta ilicită este una proprie - a autorității publice - și constă în emiterea actului administrativ nelegal, în situația răspunderii întemeiate pe dispozițiile art.1349 și art.1373 C.civ., fapta ilicită este a prepușilor - pentru care răspunde comitentul - și constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor legale. Cu alte cuvinte, ceea ce interesa în speța de față era stabilirea împrejurării dacă membrii echipei de inspecție fiscală au săvârșit o faptă ilicită, iar nu caracterul legal sau nelegal al raportului de inspecție fiscală și al deciziei de impunere. Invocând jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a arătat că este necesar să se facă distincție între culpa proprie a prepusului și culpa de serviciu a acestuia, deoarece prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedește vinovăția sau culpa sa proprie, atunci când a săvârșit fapta prejudiciabilă acționând prin depășirea atribuțiilor din conținutul funcției, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcțiile sale. În măsura în care fapta a fost săvârșită de prepus acționând strict în limitele funcției sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispozițiile și instrucțiunile comitentului și în interesul acestuia, vinovăția se circumscrie noțiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului. Recurenta a arătat că este greșit raționamentul instanțelor de fond, care au apreciat că pretențiile sale puteau fi valorificate, în orice situație, numai potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.554/2004, fără a face vreo distincție între culpa proprie a membrilor echipei de inspecție fiscală (care antrenează incidența art.1349 și art.1373 C.civ.) și culpa de serviciu a acestora (care atrage incidența prevederilor art.573 din Codul administrativ și ale art.19 din Legea nr.554/2004). A susținut că dispozițiile art.573 din Codul administrativ nu reglementează modul în care se repară prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale angajaților unei instituții sau autorități publice săvârșite fără să fi fost emis un act administrativ ori în contextul constatării legalității unui astfel de act (fie ca urmare a neatacării sale în termenul prevăzut de lege, fie ca urmare a respingerii acțiunii în anulare).

Apărările formulate în cauză Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, considerând că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., întrucât instanța de apel a răspuns fiecărei critici, a dat dovadă de rol activ și a apreciat corect incidența normei speciale, derogatorie de la dreptul comun. Aceleași concluzii au fost formulate și de intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală prin întâmpinare, în care a susținut că recurenta nu a dezvoltat critici subsumate dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., iar, în ceea ce privește art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., că instanța de apel a reținut corect că au fost respectate principiile ce garantează drepturile procesuale ale părților și că este incidentă răspunderea specială reglementată de art. 18 și 19 din Legea nr.554/2004. Recurenta a depus răspuns la întâmpinările intimatelor, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceste părți, ca neîntemeiate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Reclamanta a chemat în judecată, pe calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, pe pârâtele Agenția Națională de Administrare fiscală și DGRFP Ploiești, în calitate de comitenți, pentru fapta ilicită pretins a fi fost săvârșită de prepușii săi, inspectori fiscali, cărora li s-a reproșat nerespectarea dispozițiilor legale în materia inspecției fiscale. Astfel, reclamanta a susținut că a suferit un prejudiciu material și moral generat de conduita abuzivă și măsurile nelegale dispuse în contextul controlului fiscal derulat la reclamantă, întrucât inspectorii au încălcat obligațiile de serviciu (de a asigura respectarea dispozițiilor legale privind realizarea drepturilor și obligațiilor contribuabililor, de a exercita dreptul de apreciere cu bună credință și echitabil, de a examina starea de fapt în mod obiectiv, de a comunica anterior controlului avizul de inspecție fiscală, de a sesiza organele penale) și au dispus măsuri nelegale care au fost anulate în procedura de contencios administrativ, în care s-a reținut că organele de control aveau la dispoziție elementele pentru a stabili corect situația de fapt fiscală, dar nu au făcut-o. Acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, prin prisma dispozițiilor art. 19 din Legea nr.554/2004 care instituie o procedură specială pentru soluționarea unei acțiuni în despăgubiri, dată de legiuitor tot în competența instanțelor de contencios administrativ, conduita abuzivă imputată prepușilor fiind considerată de instanța de fond ca aflându-se în interdependență indisolubilă cu fapta de întocmire a raportului de inspecție fiscală, iar pretențiile reclamantei derivă din emiterea actelor administrative a căror nelegalitate a fost constatată pe cale jurisdicțională. Soluția a fost confirmată de instanța de apel, cu motivarea că prejudiciul provocat prin actele de control anulate poate fi recuperat numai prin atragerea unei răspunderi speciale, administrativ-patrimoniale, reglementată de art.18 și 19 din Legea nr. 554/2004, derogatorie de la răspunderea de drept comun, și că obligațiile pretins a fi fost încălcate de prepușii pârâtelor sunt obligații reglementate în procedura fiscală, fiind invocate și analizate și în dosarul de contencios administrativ. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., recurenta susține că soluția dată unora dintre criticile formulate în apel nu a fost în mod corespunzător argumentată. Consideră că excepția de inadmisibilitate a fost pusă în discuție cu o anumită motivare, iar pronunțarea s-a făcut asupra excepției dintr-o altă perspectivă, instanța raportându-se la alte motive. Critica este nefondată de vreme ce, în apel, instanța a analizat acest aspect și a răspuns motivului de apel astfel formulat. Astfel, în primă instanță, excepția inadmisibilității a fost invocată de către ANAF cu indicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, din care partea litigantă a dedus neîndeplinirea condițiilor privind termenul de introducere a acțiunii și necesitatea soluționării cererii de către o instanță de contencios administrativ. La termenul din 8.11.2022, la care au avut loc dezbaterile, reprezentantul ANAF a susținut că a invocat excepția inadmisibilității acțiunii care are legătură cu Legea nr. 554/2004, iar reclamanta a precizat, încă o dată, temeiul acțiunii, ca fiind dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, afirmând că nu contestă caracterul nelegal al actelor administrative, ci conduita abuzivă a inspectorilor fiscali care au încălcat dispozițiile legii, astfel cum s-a stabilit în litigiul de contencios administrativ. Întrucât conduita inspectorilor a fost apreciată de prima instanță ca fiind indisolubil legată de raportul de control întocmit, aceasta a considerat că operează răspunderea reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, dreptul comun nefiind aplicabil în cauză. Răspunzând motivului de apel privind schimbarea temeiului juridic al admiterii excepției de inadmisibilitate cu încălcarea unor principii de drept procesual, instanța de prim control judiciar a reținut că, potrivit încheierii de dezbateri din 8.11.2022, au fost respectate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare de vreme ce părțile au pus concluzii oral cu privire la această excepție astfel cum a fost precizată la termenul la care au avut loc dezbaterile. Prin urmare, faptul că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., de vreme ce Curtea de apel a respectat îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, cuprinzând în considerentele sale motivele care au susținut soluția. În plus, împrejurarea că excepția ar fi fost soluționată dintr-o altă perspectivă decât cea invocată prin notele scrise de ANAF nu constituie un aspect al nemotivării soluției, ci o chestiune de aplicare a unor norme de procedură, ce constituie obiect al criticilor recurentei întemeiate pe dispozițiile art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ.. În acest sens, invocând încălcarea dispozițiilor art. 13 și 14 C.proc.civ., recurenta susține că instanța nu a pus în discuția contradictorie a părților excepția inadmisibilității prin raportare la natura juridică a acțiunii introductive, deși a soluționat-o din această perspectivă. Critica este nefondată întrucât problema admisibilității acțiunii de drept comun în răspundere civilă delictuală a fost discutată din perspectiva existenței unei căi speciale de recuperare a prejudiciului produs prin acte de control fiscal constatate a fi fost nelegale, aceea a Legii nr. 554/2004, împrejurare ce a fost pusă în discuția părților la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile. Fiind o excepție de ordine publică, aceasta putea fi invocată și de către instanță din oficiu, prin urmare reclamanta nu poate susține, cu temei, faptul că au fost schimbate, cu ocazia dezbaterilor, argumentele din notele scrise pe care pârâta ANAF și-a întemeiat excepția. Astfel cum corect a apreciat instanța de apel, excepția a fost pusă în discuția contradictorie a părților din perspectiva din care a și fost pronunțată soluția în cauză, iar părțile au formulat concluzii sub acest aspect. Este de reținut că reclamanta, care a beneficiat de asistență juridică calificată, nu a solicitat amânarea cauzei pentru a formula apărări suplimentare invocând că ar fi fost surprinsă de un aspect nou supus dezbaterii și nici nu a depus concluzii scrise în perioada de amânare a pronunțării, în care să dezvolte susțineri cu privire la excepția de inadmisibilitate, astfel cum a fost supusă dezbaterii orale. Din aceeași perspectivă, a pretinsei substituiri a motivelor care au stat la baza invocării excepției de inadmisibilitate, s-a mai invocat, de asemenea, în baza art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., încălcarea dispozițiilor art. 9, 22 și 397 C.proc.civ., susținându-se depășirea limitelor învestirii primei instanțe. Și din această perspectivă critica este nefondată dat fiind că, astfel cum s-a menționat anterior, inadmisibilitatea reprezintă un motiv de ordine publică cu efect de fine de neprimire pentru actul de învestire al instanței, în condițiile în care ceea ce s-a invocat a fost existența unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, pe care partea trebuia să o urmeze pentru a solicita recuperarea prejudiciului pretins prin fapta delictuală imputată prepușilor instituției financiare de control. Prin urmare, în acest context, nu se pune problema depășirii limitelor învestirii instanței cu apărările formulate de pârâtă, câtă vreme există norme de ordine publică a căror aplicare este prioritară. A mai susținut recurenta, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.5 C.proc.civ., că au fost încălcate dispozițiile art. 235 C.proc.civ. în sensul că instanța nu putea respinge acțiunea introductivă ca inadmisibilă de vreme ce, cu caracter interlocutoriu, prin încheierea din data de 13.09.2022, a stabilit că pretențiile reclamantei sunt fundamentate pe dispozițiile art. 1349 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală de drept comun, astfel că nu mai putea reveni asupra propriei statuări. Acestei critici, instanța de apel i-a răspuns în sensul că prima instanță nu a încălcat considerentele din încheierea interlocutorie pronunțată în data de 13.09.2022, ci, din contră, ,,reținând că este competentă material să soluționeze prezenta cauză raportat la temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată, prima instanță a analizat cererea în limitele trasate de apelanta – reclamantă, constatând că apelanta – reclamantă nu are deschisă calea procesuală aleasă, având deschisă pentru valorificarea drepturilor sale doar procedura reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004”. Raționamentul instanței de apel este corect deoarece stabilirea competenței materiale, față de temeiul legal al raportului juridic dedus judecății, nu obligă instanța să procedeze și la analiza pe fond a cauzei, câtă vreme în raport de acest temei se verifică modalitățile statuate de lege prin care se asigură accesul la justiție pentru realizarea dreptului, respectiv dacă pretențiile pot fi valorificate pe calea aleasă de parte sau există norme speciale care prevăd un alt mecanism de dezdăunare instituit în acest scop. Mai critică recurenta greșita validare, de către instanța de apel, a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată prin raportare la prevederile art.19 din Legea nr. 554/2004 și ale art.573 din Codul administrativ, afirmând că pretențiile sale nu derivă din emiterea celor două acte administrative fiscale ori din decizia de soluționare a contestației în favoarea sa, ci din faptele membrilor echipei de inspecție fiscală, considerând necesar a se face distincție între culpa proprie a prepusului care acționează prin depășirea atribuțiilor din conținutul funcției, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcțiile sale, caz în care ar fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat, și culpa de serviciu în situația în care acționează strict în limitele funcției sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispozițiile și instrucțiunile comitentului și în interesul acestuia, caz în care vinovăția ar fi imputabilă comitentului. Susținerea recurentei nu poate fi reținută. Astfel, instanța de apel a analizat, din acest punct de vedere, situația de fapt și a apreciat că acțiunile imputate inspectorilor fiscali constituie demersuri circumscrise metodologiei de control, ce au fost supuse controlului jurisdicțional și în litigiul de contencios administrativ. Distincția dintre culpa proprie și culpa de serviciu, ce a fost dedusă judecății pentru prima dată prin motivele de recurs, contrazice, pe de o parte, chiar argumentele reclamantei din cererea introductivă de instanță în justificarea chemării în judecată a comitenților, potrivit cărora faptele ilicite ale membrilor echipei de inspecție fiscală au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau funcțiile încredințate, iar, pe de altă parte, statuările instanțelor devolutive asupra situației de fapt, în sensul că faptele imputate aparțin sferei atribuțiilor de serviciu, motiv pentru care a fost considerată ca incidentă răspunderea administrativ-patrimonială a prepusului, guvernată de norme speciale. Prin urmare, instanțele nu au fost învestite și nici nu au operat, în procesul de stabilire a aspectelor de fapt relevante, cu existența unei distincții între culpa proprie a prepusului și culpa de serviciu, de vreme ce, potrivit art.1373 C.civ., indicat ca temei de drept al acțiunii, răspunderea comitentului este principală și autonomă în raport cu răspunderea prepusului pentru fapta sa, generând o obligație proprie de reparare a prejudiciului independent de vinovăția prepusului său, astfel că, din acest punct de vedere, critica reclamantei formulată direct în recurs apare ca fiind omisso medio și nu poate fi analizată, în conținutul dezvoltat în memoriul de recurs, în această fază procesuală. Recurenta mai susține și că dispozițiile art. 573 din Codul administrativ nu reglementează modul de reparare a prejudiciilor cauzate de funcționarii autorității publice în lipsa unui act administrativ sau în condițiile constatării legalității unui astfel de act. În privința aplicării normelor speciale, este de reținut că dispozițiile art. 19 din Legea nr.554/2004 permit promovarea unei acțiuni în despăgubiri în fața instanței de contencios administrativ, distinct de acțiunea în anularea actului administrativ nelegal, după cum art. 16 din aceeași lege dă posibilitatea chemării în judecată a persoanei care a întocmit actul atacat, care poate răspunde solidar cu autoritatea publică, în cazul în care acționează cu vinovăție. În prezent, OUG nr.57/2019 privind Codul administrativ instituie în Titlul IV, prin dispozițiile art. 573 și urm., răspunderea administrativ-patrimonială a statului, unităților administrativ teritoriale sau autorităților și instituțiilor publice pentru repararea pagubelor materiale și morale cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administrației publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim, menținând, totodată, dispozițiile care reglementează răspunderea civilă, sub forma răspunderii patrimoniale, a funcționarului care a întocmit acest act, în solidar cu autoritatea sau instituția publică, în condițiile prevăzute de art. 491 și 575 din lege (respectiv dacă nu a respectat prevederile legale și procedurile administrative specifice atribuțiilor stabilite prin fișa postului sau prin lege). De vreme ce legea specială ce guvernează raporturile de drept administrativ instituie dispoziții în materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat persoanelor fizice și juridice prin emiterea unui act administrativ ilegal, care stabilesc dreptul celui prejudiciat la acoperirea pagubelor materiale și morale ce i-au fost cauzate, dispoziții prin care autoritatea publică răspunde patrimonial obiectiv pentru emiterea actului administrativ sau în solidar cu funcționarul vinovat, în anumite condiții, nu există o posibilitate de alegere între aceste norme speciale de strictă aplicare și dreptul comun, chiar dacă mecanismul derogatoriu prevede similitudini cu instituțiile dreptului comun. Prin urmare, corect s-a apreciat de către instanțele devolutive că, în condițiile în care a existat un litigiu în contencios administrativ în care actul administrativ a fost desființat pentru motive de nelegalitate, iar faptele deduse prezentei judecăți au legătură cu acel act administrativ, fiind imputate funcționarilor publici chestiuni premergătoare emiterii actului și care au fost supuse cenzurii în litigiul administrativ, calea procesuală ce trebuie urmată pentru recuperarea prejudiciului cauzat contribuabilului prin măsurile fiscale luate împotriva sa, ce s-au dovedit a fi fost nelegale, este cea prevăzută de norma derogatorie care instituie un mecanism distinct de cel al dreptului comun. Aceasta vizează nu doar măsurile administrative nelegale sau actele de control întocmite de persoane învestite cu autoritate publică, ci și faptele personale ale acestora săvârșite în exercitarea funcției în măsura în care au concurat la crearea prejudiciului patrimonial. Cu alte cuvinte, legea specială reglementează și situațiile în care se poate angaja răspunderea persoanei vinovate în solidar cu cea obiectivă a autorității emitente a actului dacă se dovedește că aceasta nu a respectat, în procedura de întocmire a acestui act, prevederile legale și procedurile administrative aplicabile în desfășurarea activității sale, însă doar în condițiile acestei legi. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că raționamentul instanțelor devolutive prin care au identificat că în cauza dedusă judecății se aplică un raport juridic reglementat de o normă specială, calea dreptului comun nefiind corect aleasă, este fundamentat pe aplicarea judicioasă a legii, în baza art. 496 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.