ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 812/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 8 martie 2021, cu număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA cu nr. x/11 martie 2016 și să dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea adițională depusă la data de 31 august 2021, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,2% pe zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 și, în continuare, până la data plății efective, iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011. De asemenea, reclamanta a arătat că își menține solicitarea privind obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu

Prin sentința civilă nr. 776 din data de 18 aprilie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de obiect a cererii introductive și a respins cererea introductivă ca fiind rămasă fără obiect. Totodată, prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și a prescripției invocate cu privire la cererea modificatoare, ca neîntemeiate, a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 8.208 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 și până la data de 28 octombrie 2021, respingând în rest cererea modificatoare, ca neîntemeiată. Nu în ultimul rând, instanța de fond a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, din care 300 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă cererii modificatoare, iar suma de 500 RON cu titlu de onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Prin calea de atac exercitată, evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată. De asemenea, recurenta a solicitat obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului, urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta - reclamantă a învederat că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

A mai arătat recurenta - reclamantă că recurentul - pârât FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și a celui legal aplicabile asigurărilor de tip RCA. Cu toate acestea, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins, în mod nejustificat, cererea de plată a A.. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia ICCJ din 13.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanțele de judecată reținând că motivul pentru care FGA a respins cererea de plată a A. a fost unul nelegal. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma acestei analize, pârâtul a recunoscut dreptul A. la despăgubiri. Plata despăgubirilor nu face decât să certifice prejudiciul.

În opinia recurentei, în cauza pendinte, actul administrativ nelegal este decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, ce reprezintă prima manieră de soluționare dată de FGA cererii de plată a A., în sensul respingerii acesteia și care a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Faptul că prin hotărâre pârâtul FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA nr. 14452/2018.

Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta a învederat că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) din C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. În acest sens, recurenta a arătat că FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea deciziei FGA nr. 14452, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin decizia nr. 14452, FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

A mai opinat recurenta că legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este indubitabilă, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată și de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin decizia nr. 14452.

Cât privește culpa FGA, recurenta a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

Printr-un alt set de critici, recurenta - reclamantă a argumentat în sensul unei eronate aplicări a prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând, în esență, că, în virtutea art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, dacă FGA era obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și contractuale aplicabile raportului de asigurare, nu ar exista nicio bază legală pentru o înlăturare de la aplicare a acelorași prevederi în demersul de stabilire a penalităților, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Nu în ultimul rând, recurenta - reclamantă a susținut și teza unei eronate aplicări a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, apreciind că cel ce a suferit un prejudiciu cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, motiv pentru care stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din același act normativ, mai precis, din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

3.2. În cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, prin care, evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, în principal pe cale de excepție, iar, în secundar, ca neîntemeiată, apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (3) și art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Printr-un prim set de critici, urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul - pârât a susținut că, raportat la prevederile art. 1357 alin. (1) din C. civ., nu s-a făcut dovada săvârșirii cu vinovăție, de către FGA, a pretinsei fapte ilicite, în condițiile în care dificultățile de interpretare a normei prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 au avut o natură obiectivă, neputând fi imputabile FGA. Acest caracter ar fi confirmat de împrejurarea că, pentru a se asigura interpretarea unitară și corectă a acestor prevederi, a fost necesar ca Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să pronunțe decizia interpretativă nr. 29/2020, întrucât nu numai FGA a întâmpinat dificultăți în interpretarea textului normativ, ci și instanțele de judecată.

Recurentul-pârât a argumentat și în sensul că nu este îndeplinită nici cerința legăturii de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depășirea plafonului de garantare de 450.000 RON și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii într-un anumit termen, câtă vreme instanța de judecată nu a statuat asupra existenței dreptului intimatei, ci s-a dispus obligarea Fondului la reanalizarea cererilor de plată.

Printr-un alt set de critici, recurentul - pârât a criticat raționamentul instanței de fond de a aprecia că acțiunea ar fi fost formulată în termenul de prescripție, susținând că, întrucât reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31 zi de la data depunerii cereri de plată, iar cuantumul acestora este de 0,2%/zi întârziere conform Norma ASF nr. 23/2014, reclamanta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care a fost respinsă cererea de plată. În opinia recurentului - pârât, după împlinirea termenului de prescripție de un an, nu mai puteau fi calculate eventuale dobânzi sau penalități. De asemenea, recurentul - pârât a apreciat că, inclusiv în ipoteza calculării curgerii termenului în discuție zi de zi începând cu cea de-a 31 zi, data împlinirii termenului de 1 an și o zi tot ar fi fost anterioară celei la care reclamanta a învestit instanța.

Subliniind că FGA a achitat creanța de asigurare la data de 28.10.2021, recurentul - pârât a învederat că o atare împrejurare nu are impact asupra datei de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Recurentul - pârât a evocat și faptul că, în cauza pendinte, nu ar fi incidentă teza unui prejudiciu generat de nesoluționarea în termen a unei cereri și nici de refuzul nejustificat al autorității de a soluționa cererea.

Astfel, recurentul - pârât a arătat că soluționarea cu întârziere sau nesoluționarea în termen a unei cereri reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată, iar reclamanta nu a făcut dovada actului administrativ atipic care să fi fost cenzurat printr-o hotărârea definitivă, astfel că nu există situația premisă prevăzută de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

A mai susținut recurentul-pârât că dispozițiile O.G. nr. 13/2011 nu se aplică pentru situația nesoluționării în termenul legal a unei cereri, iar între părți nu a existat o convenție, în sensul acestui act normativ, care să atragă plata dobânzilor penalizatoare și nici nu se poate discuta despre o scadență pentru îndeplinirea obligației menționate. Totodată, s-a argumentat și în sensul că FGA este o insituție de drept public și nu un profesionist, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (2) din actul normativ indicat supra.

Legal citați, recurenta - reclamantă A. S.A. și recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu au formulat întâmpinări.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile formulate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, în raport de mențiunile din cuprinsul memoriului depus de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților referitoare la invocarea excepțiilor inadmisibilității, lipsei de obiect a cererii/lipsei de interes și prescripției, aceasta din urmă raportat atât la cererea introductivă, cât și la cea modificatoare, Înalta Curte reține, inclusiv în considerarea faptului că asupra aspectelor indicate anterior instanța de fond s-a pronunțat prin sentința atacată, că afirmațiile recurentului - pârât reprezintă critici aduse hotărârii recurate, anume expresia unor motive de casare/nelegalitate.

De asemenea, din perspectiva identificării limitelor controlului judiciar pe care a fost chemată să îl realizeze, Înalta Curte observă, din examinarea aceluiași memoriu de recurs, că recurentul - pârât a criticat pur formal soluțiile date de instanța de fond chestiunilor ce vizau inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și lipsa de obiect/lipsa de interes a cererii introductive, câtă vreme s-a limitat la a arăta că atacă aceste soluții, dar nu a dezvoltat susținerile prin expunerea unor critici concrete care să le vizeze. Dat fiind scopul căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum este acesta reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în lipsa indicării/dezvoltării unor critici punctuale, directe, care să vizeze raționamentul urmat de prima instanță în soluționarea acelor excepții, controlul judiciar nu poate fi exercitat, întrucât instanța de recurs nu poate deduce, din simpla evocare (nedezvoltată) a unei nelegalități a soluțiilor, care au fost greșelile apreciate de parte ca fiind săvârșite de instanța de fond.

De altfel, cât privește chestiunea lipsei de obiect a cererii introductive, Înalta Curte constată că aceasta a fost soluționată favorabil recurentului - pârât, în sensul admiterii excepției și al respingerii cererii introductive ca fiind rămasă fără obiect.

Cât privește soluția dată de Curtea de Apel București excepției tardivității, se observă că aceasta nu a fost criticată nici măcar formal în recurs, chestiunile evocate în fond, în susținerea acesteia, fiind în esență prezentate prin memoriul de recurs în susținerea criticilor aduse excepției prescripției.

În contextul parametrilor ce vizează limitele învestirii în recurs indicați mai sus, procedând în continuare la examinarea căilor de atac exercitate, Înalta Curte apreciază că gradul de conexitate ce există între argumentele evocate prin cele două memorii promovate în cauză (unul al recurentei - reclamante și unul al recurentului - pârât) impune, pentru justa soluționare a litigiului pendinte, analiza grupată a acestora, în funcție de aspectele de drept invocate.

Examinând punctual criticile aduse de cele două părți sentinței civile nr. 776 din data de 18 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte va analiza prioritar argumentele părților referitoare la soluția dată de instanța de fond excepției prescripției dreptului material la acțiune, câtă vreme o atare soluție privește chiar condițiile de exercitare a acțiunii civile. Limitele acestei analize vor viza doar cererea modificatoare, întrucât cererea inițială a fost respinsă, după cum s-a arătat anterior, ca rămasă fără obiect.

Urmare cercetării realizate, instanța de control judiciar găsește nefondate argumentele recurentului - pârât subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la soluția dată de instanța de fond excepției în discuție.

Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate în prezenta cauză au ca temei prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținându-se existența unei fapte ilicite a FGA, în sensul emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, care a generat prejudiciul A. constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată.

Despăgubirile solicitate de reclamantă sunt doar cuantificate sub forma penalităților de întârziere/dobânzilor legale aplicate la valoarea creanței de asigurare, dar ele reprezintă contravaloarea prejudiciului suportat prin fapta culpabilă a FGA de a fi emis un act administrativ nelegal și, astfel, de a fi întârziat plata debitului principal. Prin urmare, aceste accesorii nu puteau fi cerute prin cererea de plată, care privește doar creanța de asigurare și al cărei regim juridic este reglementat de Legea nr. 213/2015, pe când prezenta acțiune în despăgubiri este formulată conform dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prevederile normei indicate mai sus permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere, în același timp, și despăgubiri.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, obligația de a formula întotdeauna cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri pe cale separată.

Contrar celor arătate de recurentul - pârât, Înalta Curte reține o corectă aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 (astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii), referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acțiunea în despăgubire.

În cauză, paguba și întinderea sa depind de recunoașterea creanței principale, motiv pentru care termenul de un an nu curge de la data comunicării respingerii cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susține recurentul -pârât. Dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existența creanței este condiționată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar, pe de altă parte, de lămurirea existenței, în beneficiul reclamantei, a creanței principale reprezentate de creanța de asigurări.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus doar anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă și cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată.

Creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021.

Nu se poate reține, în determinarea începutului curgerii termenului prescripției, nici o aplicare a prevederilor art. 2526 din C. civ., întrucât, din perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/2004, în ipoteza particulară incidentă în cauza pendinte, relevanță prezintă anularea actului administrativ nelegal și lămurirea existenței, în beneficiul reclamantei, a creanței principale reprezentate de creanța de asigurări.

Nu în ultimul rând, relevant este și faptul că lămurirea existenței creanței de asigurări a fost realizată prin plata realizată de recurentul - pârât la data de 28.10.2021.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurentului-pârât FGA referitoare la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Cât despre chestiunea tardivității, așa cum a fost pretinsă de pârâtul - recurent FGA, atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât și din decizia ÎCCJ – RIL nr. 22/219 reiese cu evidență faptul că termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri este unul de prescripție, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate să fie incidentă sancțiunea tardivității.

Cât privește criticile aduse, pe fondul cauzei, atât de recurenta - reclamantă A., cât și de recurentul - pârât FGA sentinței atacate, Înalta Curte reține, din circumstanțele concrete ale cauzei, că recurenta - reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004 a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirilor apreciate de A. ca fiind necesare acoperirii unui pretins prejudiciu ce, în opinia reclamantei, i-ar fi fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/11.03.2016, ce viza suma de 9.187,76 RON. Reclamanta a apreciat că acest prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,2% pe zi întârziere (conform Normei ASF nr. 23/2014) de la data la care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective, iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Pe cale de consecință, fapta clamată de reclamantă a fost cea a emiterii, de către pârâtul FGA, a deciziei nr. 14452/03.05.2018, de neacordare a despăgubirii solicitate, drept demers care ar fi generat prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani, cerută cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, urmare emiterii actului administrativ nelegal.

Plecând de la aceste repere ale învestirii instanței de contencios administrativ, Înalta Curte reamintește că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin emiterea unui act administrativ nelegal, este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.", același act normativ arătând la art. 18 că "(1) Instanța, soluționând cererea … poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (…) (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Totodată, art. 52 alin. (1) din Constituția României prevede că "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.".

Reglementările legale de rang constituțional și organic recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obține, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

De asemenea, din analiza dispozițiilor legale citate anterior rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal).

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.".

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt deci (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Pentru lămurire, Înalta Curte mai arată că prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

În cauză, reclamanta - recurentă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată inițiale, pârâtul - recurent a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, achitând-o la data de 28.10.2021.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 8.208 RON ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul - recurent a procedat la analiza cererii de plată, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 – 29.10.2021 societatea reclamantă - recurentă s-a găsit în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei de 8.208 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții recurente - reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința sumei cuvenite.

Nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a propriilor atribuții la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuție sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depășit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât pentru un observator obiectiv la data respectivă pârâtul - recurent și-a îndeplinit competența legală vizând soluționarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligațiilor legale ce incumbă oricărei autorități publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții recurente - pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă-recurentă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 8.208 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 28.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 8.208 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de recurenta-reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 – 28.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găsește în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidența reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 28.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului-recurent FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă - recurentă, întemeindu-se pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă-recurentă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

În continuare, în mod legal a fost identificat de prima instanță și prejudiciul suferit de partea reclamantă - recurentă pentru lipsa de folosință a sumei de 8.208 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

În acest din urmă sens, dreptul comun reprezentat de Legea nr. 287/2009 privind C. civ. [art. 2 alin. (2) – "Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale"], aplicabil potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, prevede la art. 1535 alin. (1) că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede la art. 3 că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.".

Astfel, dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 8.208 RON cu titlu de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante-recurente va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei amitnite, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârâtul - recurent în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând reclamanta - recurentă să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 8.208 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 28.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârșit, vinovăția pârâtului - recurent nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă - recurentă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

În concluzie, analiza primei instanțe este legală.

Sunt lipsite de temei și criticile părții reclamante - recurente de acordare a penalităților de 0,2% prevăzute de Norma ASF nr. 23/2014, analiza primei instanțe sub acest aspect fiind legală.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților "În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ – HP), prin care s-a reținut că "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)".

Relevante sunt și prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă "i) creanțe de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)".

Totodată, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat prevedea:

- art. 48

1

alin. (2): "Contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. (...)";

- art. 49: "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.";

- art. 50 alin. (1): "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. (...)" [s.n.].

De asemenea, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

* art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului.";

* art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită.";

* art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător".[s.n.]

Din interpretarea coroborată a normelor juridice menționate se observă că aceste penalități de întârziere sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres, exercitată în considerarea dispozițiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Într-adevăr, după cum s-a arătat deja, art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 se regăsește în Titlul I – Capitolul III vizând Contractul de asigurare.

Cu toate acestea, argumentul de toponimie a textelor normative nu este decisiv, câtă vreme premisele de aplicare a normelor juridice din Capitolul III amintit sunt diferite, premisa esențială a art. 15 și urm. constituind-o fapta asiguratului RCA, în timp ce în cazul penalităților indicate de art. 38 premisa este diferită, regăsindu-se în fapta culpabilă a asigurătorului RCA.

În plus, în cauza de față partea reclamantă - recurentă nu invocă vreo întârziere a asigurătorului RCA în plata sumei de 8.208 RON, ci o întârziere a pârâtului FGA, astfel că premisa de aplicare a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 nu este nici măcar prezentă.

Aceste penalități de întârziere sunt datorate în temeiul Normei ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligației de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie. Potrivit textului menționat, penalitățile de întârziere sunt datorate de asigurătorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligației de plată a despăgubirii solicitate de asigurătorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asigurătorul RCA prin depășirea termenelor de plată reglementate de Norma ASF în discuție.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta - recurentă nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului - recurent a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Reclamanta - recurentă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate; în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care însuși Fondul de garantare a asiguraților le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor (spre exemplu, costuri cu expertize).

În consecință, penalitățile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanței de asigurări, astfel că raționamentul dezvoltat de prima instanță este legal.

Față de aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ. coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 776 din data de 18 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 776 din data de 18 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.