Decizia nr. 472/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 martie 2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. ("A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/26.08.2016 și obligarea pârâtului la soluționarea, de îndată, a cererii de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin cererea depusă la data de 31 august 2021, reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată, constând în: (i) în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,2% pe zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, în cuantum de 4324,13 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și, în continuare, până la data plății efective; (ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. 1.

Prin notele scrise depuse la data de 16.11.2021, reclamanta a precizat că solicită obligarea FGA la plata de penalități aplicate sumei solicitate conform cererii de plată, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021, dată la care banii au fost achitați de către pârât. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1696 din 17 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția inadmisibilității acțiunii modificate, ca neîntemeiate; (ii) a recalificat excepția tardivității introducerii acțiunii în excepția prescripției dreptului material la acțiune; (iii) a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, doar pentru sumele solicitate până la data de 31.08.2020 și a respins, în consecință, acțiunea modificată în privința acestor sume, ca fiind prescrisă; (iv) a respins, în rest, excepția prescripției dreptului material la acțiune; (v) a respins în rest acțiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată; (vi) a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile 1696 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate atât în privința excepției prescripției dreptului material la acțiune, care a fost admisă în parte, cât și în privința soluției asupra fondului cererii și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată. În motivarea căii de atac promovate, recurenta – reclamantă susține că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea autorității publice. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-reclamantă învederează că prezenta acțiune vizează atragerea răspunderii civile delictuale a Fondului pentru fapta ilicită constând, pe de-o parte, în respingerea cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar pe de altă parte, în întârzierea la plată. Întârzierea la plată este o faptă continuă, astfel că prejudiciul este unul continuu și a încetat la data de 29.10.2021, când contul A. a fost creditat de FGA cu valoarea despăgubirii. Consideră recurenta-reclamantă că, în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripție trebuie calculat potrivit art. 2526 C. civ., care dispune că, în cazul prestațiilor succesive, prescripția curge de la data la care fiecare prestație a devenit exigibilă. Cum prejudiciul a fost continuu și nu a putut fi precizat până la data plății efective a despăgubirilor, în speță nu a operat prescripția dreptului material la acțiune. Mai arată recurenta-reclamantă că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte în analiza unui recurs în interesul legii, stabilesc un termen de un an pentru introducerea acțiunii, care curge de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască cuantumul prejudiciului. În speță, hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nelegalitatea refuzului de plată al FGA a rămas definitivă la 13.10.2021, dreptul la acțiune al A. născându-se la această dată. Pe de altă parte, dobândirea caracterului cert al prejudiciului suportat de A. a intervenit ulterior, după reanalizarea pe fond a cererii de plată de către Fond și stabilirea cuantumului despăgubirii. Astfel fiind, apreciază recurenta-reclamantă că nu pot fi reținute considerentele instanței de fond conform cărora A. trebuia să cunoască prejudiciul cauzat la data împlinirii unui termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată. Recurenta-reclamantă mai susține și că în speță este incident art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care prevede un termen special de prescripție de 5 ani, aplicabil plății indemnizațiilor/despăgubirilor, întrucât obiectul pretențiilor A. îl constituie plata de daune interese moratorii, care au natură accesorie față de cererea principală de plată a despăgubirilor. Sub același aspect, al caracterului accesoriu al daunelor pretinse, apreciază că prima instanță a interpretat greșit și prevederile art. 2537 C. civ. Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă susține că, pentru a fi îndeplinite condițiile atragerii răspunderii patrimoniale a autorității pârâte, trebuie să fie îndeplinite condițiile existenței unui act administrativ nelegal, a prejudiciului material sau moral, a raportului de cauzalitate între actul administrativ și prejudiciu, precum și existența culpei autorității. Chiar dacă, prin decizia ÎCCJ prin care a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, intimatul – pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii de plată, acesta a achitat sumele solicitate, fiind evident că se află în culpă pentru plata despăgubirii cu o întârziere de 5 ani. În ceea ce privește actul administrativ nelegal emis, consideră că acest act administrativ este reprezentat de Decizia nr. 14452/03.05.2018, prin care FGA a respins cererea de plată. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/13.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată decizia FGA, astfel că autoritatea a procedat la analiza pe fond a cererii de plată și a efectuat plata despăgubirilor. Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 C. civ., câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. Intimatul-pârât avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, însă soluționarea formală a cererii a survenit doi ani mai târziu, fiind dată o soluție de respingere. Prin modul în care Fondul a înțeles să soluționeze cererea de plată, A. a fost lipsită de folosința sumei de bani la care era îndreptățită pentru o perioadă de peste 5 ani, având astfel dreptul la repararea prejudiciului suferit, iar dreptul la plata accesoriilor având caracter cert. Prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât, în instrumentarea dosarelor de daună, Fondul este ținut de dispozițiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care și plata penalităților pentru întârzierea soluționării cererii de plată. Recurenta-reclamantă susține că în cauză este dovedită și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018. Întrucât legea nu prevede un termen de soluționare a cererii de plată, FGA este obligat să o soluționeze de îndată. Cât privește culpa FGA, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația de a acționa în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor. Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare, fiind greșite considerentele primei instanțe în sensul neîndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Susține că situația de fapt expusă de reclamantă este eronată, întrucât Fondul nu a efectuat plata despăgubirii, ci, prin Decizia nr. 44149/03.01.2022, a respins cererea de plată. Această decizie a fost contestată de reclamantă în acțiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2022, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București. Cu privire la penalitățile de întârziere, intimatul-pârât consideră că nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât între fapta pretins ilicită a FGA (emiterea Deciziei nr. 14452/2018) și prejudiciul invocat ca urmare a nesoluționării cererii de plată nu există un raport de cauzalitate. În opinia intimatului-pârât, Fondul nu poate fi obligat la plata de penalități de întârziere, întrucât scopul său legal este acela de a acoperi creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, nefiind un succesor sau reprezentant al asigurătorilor în faliment. Ca atare, în condițiile în care legea nu prevede un termen de soluționare a cererilor de plată, trebuie avut în vedere un termen rezonabil, în înțelesul stabilit de practica CEDO și ÎCCJ. Acest termen nu a fost încălcat în cazul reclamantei, câtă vreme FGA a înregistrat peste 100.000 de cereri de plată începând cu data de 29.08.2015, doar pentru asigurătorul B., iar legislația insolvenței și Legea nr. 213/2015 prevăd anumite termene și etape procedurale. Astfel, nu se poate reține în sarcina Fondului nici nesoluționarea în termen legal a unei cereri și nici refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. Totodată, consideră că Fondului nu-i sunt aplicabile nici prevederile din legislația asigurărilor referitoare la penalitățile de întârziere plătite de asigurători, raportat la scopul și atribuțiile sale legale. Referitor la pretinsa culpă a FGA, susține că aceasta nu poate fi constatată în raport de nelegalitatea deciziei emise în interpretarea unei norme legale în mod contrar interpretării date de Înalta Curte prin decizia nr. 29/2020, câtă vreme interpretarea Fondului nu a fost una singulară, ci a fost confirmată în practica mai multor instanțe judecătorești, ceea ce a necesitat intervenția Înaltei Curți. Solicită a se avea în vedere și împrejurarea că, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2018, FGA a fost obligat doar la soluționarea pe fond a cererii de plată, iar nu la plata despăgubirilor într-un anumit cuantum. Cu privire la dobânda legală solicitată de la a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată și până la plata efectivă, intimatul-pârât FGA consideră, similar argumentelor anterior expuse, că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între respingerea cererii de plată pe motivul depășirii plafonului maxim legal al despăgubirii și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii de plată într-un anumit termen. Susține că O.G. nr. 13/2011 impune existența unei convenții pentru stabilirea ratei dobânzii, condiție neîntrunită în speță și apreciază că recurenta-reclamantă solicită în mod eronat a se face aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, câtă vreme FGA este o instituție de drept public, iar nu un profesionist. Intimatul-pârât reiterează apărările anterior expuse, referitoare la scopul și atribuțiile legale ce-i revin ca instituție publică și la efectele anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească, iar în ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu, susține că această condiție nu poate fi analizată în raport de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care nu s-a constatat dreptul reclamantei la despăgubire, ci doar s-a dispus obligarea FGA la reanalizarea cererii de plată. Reiterează, totodată, și considerentele referitoare la inexistența condiției culpei FGA în privința interpretării normei legale ce a făcut obiectul deciziei interpretative nr. 29/2020.

Alte aspecte procesuale Excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților prin întâmpinare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul din 31 ianuarie 2024, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente: Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere modificată prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/26.08.2016, ce viza creanța de asigurare în cuantum de 1194,52 RON. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,2% pe zi întârziere (conform Normei ASF nr. 23/2014) calculate de la data 25.09.2016 (data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată) și până la data plății efective a despăgubirii, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele solicitate până la data de 31.08.2020, respectiv cu un an anterior depunerii cererii modificatoare a acțiunii introductive. Pentru restul pretențiilor, prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată, apreciind că nu este îndeplinită condiția vinovăției FGA la emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme emiterea acestui act administrativ s-a datorat modului de interpretare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în practica administrativă a Fondului, dar și în practica neunitară a instanțelor judecătorești, față de care a fost necesară intervenția Înaltei Curți prin mecanismul de soluționare a unor chestiuni de drept, respectiv prin pronunțarea Deciziei nr. 29/2020. În recurs, reclamanta A. a criticat soluția și considerentele primei instanțe cu privire la soluția dată prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a reiterat poziția sa referitoare la calificarea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 drept act administrativ nelegal, cauzator de prejudicii și la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, învederând, totodată, că, după anularea pe cale judecătorească a deciziei amintite, Fondul a reanalizat cererea de plată și a achitat despăgubirea solicitată. Contestând aceste susțineri, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a afirmat că despăgubirea solicitată prin cererea de plată nu a fost achitată, ci, dimpotrivă, cererea A. a fost respinsă printr-o decizie administrativă care face obiectul unei acțiuni în anulare în curs de soluționare, iar în subsidiar, a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii sale. Pentru a răspunde criticilor ce fac obiectul recursului, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 1194,51 RON RON, înregistrată de FGA sub nr. x/26.08.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța a reținut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată». Așadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanța de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu. În contextul expus și raportat la temeiul de drept al acțiunii, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este nelegală și se impune admiterea recursului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea reanalizării pe fond a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a făcut o greșită aplicare în speță a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acțiunea în despăgubire, reținând că, atât timp cât reclamanta solicită penalități pe fiecare zi de întârziere, aceasta înseamnă că pentru penalitățile aferente fiecărei zi de întârziere curge un termen de prescripție separat. Este de observat că, procedând de o astfel de manieră, prima instanță a făcut aplicarea regulilor art. 2526 C. civ., referitoare la prescripția dreptului material la acțiune al prestațiilor succesive, în materia despăgubirilor solicitate în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Or, depăgubirea solicitată de reclamantă în cauză este doar cuantificată sub forma penalităților de întârziere/dobânzii legale, nefiind însă o astfel de creanță, al cărei termen de prescripție să curgă distinct pe fiecare zi de întârziere. În aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în prezenta cauză paguba și întinderea sa depind de recunoașterea creanței principale, motiv pentru care termenul de prescripție nu curge nici de la data respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, nici de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de anulare a acestei decizii. Dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existența creanței este condiționată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar pe de altă parte, de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale în sumă de 1194,51 RON. Se impune a se face o mențiune referitoare la soluția dată de FGA cererii de plată (a cărei analiză trebuia reluată conform sentinței civile nr. 4902/2018) și anume că, deși plata creanței principale în sumă de 1194,51 RON a fost afirmată de reclamantă, totuși ea nu este confirmată de actele dosarului, aspect asupra căruia Înalta Curte va reveni și o va analiza în următoarele considerente. Însă prescripția dreptului material la acțiune nu poate fi reținută în raport de cele arătate anterior, pentru că recunoașterea creanței principale putea avea loc, în executarea sentinței civile nr. 4902/2018, abia după rămânerea definitivă a acesteia – 13.10.2021, iar cererea modificatoare a fost depusă la data de 31.08.2021, astfel că termenul de prescripție de un an este respectat. În concluzie, la data formulării cererii de chemare în judecată modificate nu era împlinit termenul special de prescripție de 1 an, astfel că prima instanță a admis în mod nelegal excepția prescripției extinctive pentru pretențiile anterioare datei de 31.08.2020. Constatarea caracterului fondat al acestui prim motiv de recurs formulat de reclamantă conduce la necesitatea casării cauzei cu trimitere la rejudecare, pentru ca prima instanță să procedeze la reanalizarea integrală a pretențiilor din cerere, nu doar a celor aferente perioadei neprescrise. Acestui motiv i se adaugă, însă, și următoarele considerente, referitoare la fondul cauzei, Înalta Curte reținând că în speță se decelează și greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva îndeplinirii condițiilor de atragere a răspunderii pentru paguba cauzată prin întârzierea soluționării cererii de plată, coroborate cu cele ale art. 1349 și urm. C. civ. Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care se coroborează cu prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral" și art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Astfel fiind, o altă cerință ce trebuie îndeplinită pentru atragerea răspunderii administrative patrimoniale în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 este dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse și emiterea actului administrativ anterior anulat sau a cărui anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, dar și dovedirea culpei autorității în emiterea actului administrativ nelegal. În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care a fost respinsă cererea de plată a despăgubirii, apreciind că prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare și că sunt îndeplinite și cerințele privind existența vinovăției Fondului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și vinovăție. Analizând aceste susțineri, instanța de fond a apreciat că în speță nu sunt întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, întrucât emiterea deciziei amintite nu este imputabilă FGA, iar pârâtul nu poate fi obligat la plata prejudiciului în lipsa relevării vinovăției acestuia, soluție pe care instanța de recurs o apreciază a fi nelegală. Înalta Curte constată că Decizia nr. 14452/03.05.2018 reprezintă actul administrativ nelegal, anulat de instanța de contencios administrativ, de care se prevalează reclamanta și în raport de care se verifică atât existența prejudiciului, cât și a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004. Culpa Fondului de Garantare a Asiguraților în emiterea actului administrativ nelegal este confirmată de motivarea sentinței civile nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, care a reținut că emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 este rezultatul unei greșite interpretări de către FGA a prevederilor Legii nr. 213/2015. Această interpretare a fost infirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiectul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum s-a reținut și în cuprinsul deciziei nr. 4644/13.10.2021. În consecință, din hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018, rezultă că în sarcina autorității pârâte s-a reținut emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, de care se face responsabilă autoritatea emitentă, astfel că aspectele reținute de prima instanță cu privire la lipsa vinovăției pârâtului sunt greșite. Cu toate acestea, doar existența actului administrativ nelegal, anulat de instanța de judecată și a vinovăției autorității în emiterea lui nu probează și restul condițiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită. Consecința învederată de recurenta-reclamantă ca reprezentând urmarea emiterii actului administrativ nelegal a fost aceea a întârzierii de către Fondul de Garantare a Asiguraților a plății sumei solicitate cu titlu de creanță de asigurări, ceea ce dă naștere unei obligații de acoperire a beneficiului nerealizat, solicitată sub forma penalităților de întârziere calculate conform Normei ASF nr. 23/2014 sau sub forma dobânzii legale calculate conform O.G. nr. 13/2011, până la data achitării despăgubirii. Or, sub acest aspect, prima instanță a reținut greșit (a se vedea pagina 17, paragraful al doilea din sentință) că Fondul de Garantare a Asiguraților a achitat integral creanța de asigurare pretinsă prin cererea de plată, deși această împrejurare, invocată de reclamantă în cuprinsul cererii modificatoare, nu este confirmată de actele dosarului. La dosarul instanței de fond se regăsește extrasul de cont nr. 222/01.11.2021, depus de reclamantă odată cu cererea precizatoare, iar din verificarea plăților efectuate în perioada 29.10.2021 – 31.10.2021 nu rezultă achitarea sumei ce face obiectul prezentei cauze – 1194,51 RON. De asemenea, Înalta Curte are în vedere că, în recurs, intimatul-pârât FGA a negat în mod expres efectuarea plății creanței de asigurare, afirmând că, dimpotrivă, dreptul reclamantei la despăgubire nu a fost recunoscut, cererea de plată fiind respinsă prin Decizia nr. 44149/03.01.2022, iar reclamanta a contestat această decizie prin acțiunea în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2022 al Judecătoriei Sectorului 2 București. Înalta Curte observă că existența creanței de asigurare în sumă de 1194,51 RON, de care se prevalează reclamanta A. în prezenta cauză pentru a solicita o despăgubire pentru întârzierea în efectuarea plății, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, autoritatea pârâtă fiind doar obligată la reanalizarea cererii de plată. Câtă vreme intimatul-pârât FGA afirmă că, în urma reanalizării cererii de plată, a emis o nouă decizie de respingere a creanței de asigurare, iar reclamanta nu a făcut dovada încasării despăgubirii, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu au fost lămurite de prima instanță, din perspectiva existenței efective a prejudiciului constând în plata accesoriilor aferente unui debit principal nerecunoscut și neachitat și a legăturii de cauzalitate dintre emiterea actului administrativ nelegal – Decizia nr. 14452/03.05.2018 și prejudiciul pretins de reclamantă. Mai exact, reclamanta susține că valoarea creanței principale fiind achitată cu întârziere, ca urmare a emiterii unei decizii nelegale, lipsa de folosință a sumei respective i se cuvine cu titlu de prejudiciu sub forma penalităților de întârziere/dobânzii legale; însă, atât timp cât nu se demonstrează dreptul reclamantei la încasarea creanței principale, nici dreptul la plata penalităților de întârziere/dobânzii legale nu poate fi reținut. Pentru aceste motive, Înalta Curte va trimite cauza spre rejudecare, pentru ca prima instanță să procedeze la analiza condițiilor atragerii răspunderii patrimoniale a autorității pârâte, luând în considerare și aspectele dezlegate prin prezenta decizie. În rejudecarea cauzei, instanța de fond va dispune administrarea probatoriilor pe care le va aprecia necesare și va solicita lămuriri din partea reclamantei și a pârâtului, pentru a clarifica situația despăgubirii ce face obiectul cererii de plată nr. x/26.08.2016. În consecință, constatând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496-497 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa în parte sentința recurată, va respinge în tot excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, conform considerentelor prezentei decizii. Vor fi menținute dispozițiile din sentință referitoare la respingerea excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele solicitate după data de 31.08.2020, care nu au fost recurate în prezenta cale de atac, căpătând caracter definitiv.