ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3552/2023

Ședința publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 aprilie 2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. ("A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată nr. x/23.09.2016 și obligarea pârâtului la soluționarea, de îndată, a cererii de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând în:

(i) în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,2% pe zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, în cuantum de 33241,43 RON până la data de 08.09.2021 și, în continuare, până la data plății efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

1.3. Prin notele scrise depuse la data de 02.12.2021, reclamanta a precizat că solicită obligarea FGA la plata de penalități aplicate sumei solicitate conform cererii de plată, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021, dată la care banii au fost achitați de către pârât.

Prin sentința civilă nr. 1959 din 17 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârât și a respins acțiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1959 din 17 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă susține că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea autorității publice.

Consideră recurenta-reclamantă că pârâtul FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă împotriva B. S.A. ("B."), în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și legal aplicabile asigurărilor de tip RCA.

Cu toate acestea, arată recurenta-reclamantă, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/13.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, iar FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. În urma unei astfel de analize, intimatul - pârât a recunoscut dreptul A. la despăgubiri și a efectuat plata despăgubirilor.

În opinia recurentei-reclamante, în cauza pendinte actul administrativ nelegal este reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre intimatul - pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii de plată nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA.

Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. Intimatul-pârât FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Recurenta-reclamantă susține și că există legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018.

Cât privește culpa FGA, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare, fiind greșite susținerile primei instanțe în sensul neîndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Apreciază că este neîntemeiat motivul de recurs referitor la data de început a curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, inclusiv din perspectiva interpretării date de ÎCCJ prin decizia nr. 22/2019, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii. Dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 stabilesc că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este acela la care partea a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, astfel că instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta cunoștea existența și întinderea pagubei odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 16.03.2016 - data depunerii cererii de despăgubiri, iar prejudiciul pentru respingerea cererii de plată era cunoscut începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri.

Consideră intimatul-pârât că prima instanță a dezlegat în mod corect și aspectul referitor la caracterul succesiv al penalităților de întârziere, astfel că, întrucât reclamanta A. a înțeles abia la data de 07.06.2021 să solicite, prin cererea modificatoare, obligarea FGA la plata de despăgubiri, pretențiile acesteia sunt prescrise.

Neîntemeiată este, în opinia intimatului-pârât, și susținerea reclamantei din recurs în sensul aplicabilității termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, întrucât acest termen este aplicabil doar creanțelor de asigurare.

Cât privește penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă, intimatul-pârât susține că acestea nu reprezintă despăgubiri în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015 sau art. 50 din Legea nr. 136/1995, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligații de plată către asigurătorul CASCO.

Pentru a putea pretinde dobânda legală penalizatoare cu titlu de despăgubiri conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă trebuia să probeze anularea, prin hotărârea judecătorească definitivă, a actului administrativ asimilat constând în nesoluționarea cererii de plată într-un anumit termen. Or, la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte că instanțele de judecată au constatat, în prealabil, că Fondul avea obligația de a soluționa cererea de plată într-un anumit termen.

Totodată, apreciază că instanța de fond a constatat în mod corect că nu s-a făcut dovada săvârșirii de către FGA, cu vinovăție, a faptei ilicite pretinse de reclamantă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de recurs, reclamanta A. S.A. a formulat critici prin care a invocat greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material privind îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

Din circumstanțele concrete ale cauzei se reține că recurenta-reclamantă A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată și precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/23.09.2016, ce viza creanța de asigurare în cuantum de 9327 RON. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,2% pe zi întârziere (conform Normei ASF nr. 23/2014) calculate de la data 23.10.2016 (data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată) și până la data plății efective a despăgubirii - 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere și prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum și art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 9327 RON, înregistrată de FGA sub nr. x/23.09.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța a reținut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

Așadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanța de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Este de observat că existența creanței în sumă de 9327 RON, solicitată prin cererea de plată de care se prevalează reclamanta A. în prezenta cauză, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, astfel că dreptul pretins de A. în prezentul litigiu, vizând acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale, nu a devenit actual câtă vreme nu s-a decis asupra existenței sau inexistenței dreptului la încasarea despăgubirii. Însă, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/23.09.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanțe de asigurări, printre care suma de 9327 RON, conform extrasului de cont nr. 222 din 01.11.2021, corespunzătoare dosarului de daună nr. x. Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire, respectiv 9327 RON.

Această împrejurare nu a fost avută în vedere de către instanța de fond, care în mod greșit a reținut caracterul neîntemeiat al cererii reclamantei, ca urmare a nedovedirii săvârșirii cu vinovăție a faptei ilicite, valorificând apărările intimatului-pârât. Or, argumentele expuse, referitoare la pretinsa dificultate de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care a condus la o jurisprudență neunitară și, finalmente, la pronunțarea Deciziei nr. 29/2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu înfățișează circumstanțe exoneratoare de răspundere.

Înalta Curte constată că emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, pârâtul alegând să promoveze, prin actele emise, o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, care nu a fost confirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiecul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Împrejurarea că unele instanțe de judecată s-au poziționat în acord cu interpretarea avansată de Fond nu poate înlătura culpa proprie a autorității, care rezidă în greșita respingere a cererii de plată ca urmare a aplicării eronate a legii în procedura administrativă.

Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosința sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluționarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține existența unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanță de asigurări, pentru perioada anterior indicată.

Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, prin efectul cererii modificatoare a obiectului acțiunii introductive, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea reclamantă a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților manifestată între data înregistrării cererii de plată (23.09.2016) și data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018.

Astfel, admițând existența faptei ilicite a FGA constând în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit de reclamantă, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente despăgubirii recunoscute de pârât cu privire la cererea de plată înregistrată sub nr. x/23.09.2016, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Conform dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în cauza pendinte nu poate fi reținută incidența prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează conținutul contractului de asigurare RCA, din perspectiva penalităților aplicabile în caz de neplată, întrucât, după cum s-a arătat și mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală și, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018).

Deși este adevărat că recurenta-reclamantă a primit suma de 9327 RON, ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, în cazul plății dobânzii legale legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată și în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Concluzionând, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirii achitate de pârât (conform dovezilor depuse la dosar) cu privire la cererea de plată înregistrată sub nr. x/23.09.2016, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Cât privește apărările intimatului-pârât din recurs referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că acestea sunt străine de conținutul sentinței recurate, precum și de conținutul motivelor de recurs (chiar și indicarea de către intimatul-pârât a elementelor de identificare a cererii de plată ce face obiectul judecății sunt diferite de cele analizate în litigiul de față). Este adevărat că prima instanță a dezlegat excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul FGA, dar această excepție a fost respinsă, iar nu admisă, cum greșit susține Fondul în întâmpinare, nefăcând obiectul recursului declarat de reclamantă. Este de observat că nici pârâtul FGA nu a declarat recurs împotriva acestei soluții, astfel că aspectele dezlegate de instanța de fond și care nu au fost recurate au caracter definitiv.

Așadar, toate apărările FGA prin care se susține că prima instanță a constatat în mod corect că dreptul material la acțiune este prescris și că recursul reclamantei este nefondat sub acest aspect, nu aparțin prezentei cauze, astfel că nu vor fi analizate de Înalta Curte.

Pentru aceste considerente, constatând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496-497 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și va obliga pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală aferentă valorii despăgubirii recunoscute de pârât cu privire la cererea de plată nr. x/23.09.2016, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, menținând restul dispozițiilor sentinței.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1917,91 RON pentru fond și recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 350 de RON achitată în faza de judecată a fondului, 100 RON taxă judiciară de timbru achitată în faza de judecată a recursului, 879,16 RON onorariu avocat fond și 588,75 RON onorariu de avocat în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1959 din 17 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei A. S.A. dobânda legală aferentă sumei de 9327 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1917,91 RON pentru fond și recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.