ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 29/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 3.167/1/2019, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 360/2/2017, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile au depus, în termen legal, prin avocat, puncte de vedere asupra chestiunii de drept. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărârile judecătorești relevante ce au fost identificate, precum și opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 30 octombrie 2019, în Dosarul nr. 360/2/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 29 noiembrie 2019 cu nr. 3.167/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 2 martie 2020.

Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților

Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare

Prin Cererea înregistrată la 13 ianuarie 2017 pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta X S.A. - societate de asigurare a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de garantare a asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. xxxx emise de pârât la data de 27 decembrie 2016, obligarea pârâtului la plata sumei de 19.580,23 lei, compusă din: 12.230 lei reprezentând despăgubire achitată de reclamantă către asiguratul CASCO și 7.350,23 lei reprezentând penalități de întârziere calculate prin aplicarea procentului de 0,1% asupra numărului de zile de întârziere, în conformitate cu art. 64 alin. (4) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, cu modificările și completările ulterioare, și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2.569 din 23 iunie 2017, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea, a anulat Decizia nr. xxxx din 27 decembrie 2016 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă cu privire la suma de 19.580,23 lei.

De asemenea, a respins celelalte cereri ale reclamantei ca neîntemeiate și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de garantare a asiguraților, solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate și, în urma reținerii cauzei spre rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulate de intimata-reclamantă, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea cauzei.

Recurenta a susținut, în esență, că hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată prin analizarea altui raport juridic decât cel dedus judecății; a fost dată cu nesocotirea unor prevederi legale care reglementează, pe de o parte, momentul nașterii dreptului creditorilor de asigurări de a solicita plata de despăgubiri de la Fondul de garantare a asiguraților, iar, pe de altă parte, mecanismul garantării în ipoteza deschiderii procedurii falimentului unui asigurător, hotărârea conținând motive străine de natura pricinii.

Astfel, recurenta a arătat că hotărârea instanței de fond cuprinde o motivare străină de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, întrucât în mod greșit se raportează exclusiv la "raportul juridic de asigurare contractuală RCA", deși intimata-reclamantă a supus judecății dreptul său de regres izvorât din plata indemnizației făcute asiguratului său CASCO, ca urmare a vătămării suferite din culpa unui asigurat RCA la asigurătorul Y S.A.

Față de susținerile intimatei-reclamante din acțiune, este evident că analiza de către instanța de fond a "raportului de asigurare contractuală RCA" este total greșită, motivele hotărârii fiind străine de natura pricinii.

Instanța de fond conchide greșit că dispozițiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), se aplică tuturor raporturilor de garantare și contractelor de asigurare încheiate până la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplică raporturilor de garantare și contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015.

Dreptul de regres al intimatei-reclamante este, fără tăgadă, dreptul dedus judecății și pretins încălcat de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, iar principala critică adusă de intimată deciziei emise de Fondul de garantare a asiguraților este încălcarea acestui drept, dobândit prin subrogare în drepturile asiguratului său plătit, potrivit dispozițiilor art. 2.210 din Codul civil, nicidecum "raportul de asigurare contractuală RCA". Raportul de asigurare RCA încheiat de vinovatul pentru producerea riscului asigurat pentru care intimata a plătit asiguratului său CASCO constituie doar premisa atragerii răspunderii asigurătorului Y S.A., potrivit titlului executoriu de care se prevalează intimata-reclamantă, dar acest contract de asigurare nu a fost dedus judecății în cauza de față, pentru că izvorul dreptului intimatei supus judecății este dreptul de regres, iar contractul RCA nu a fost accesat de către păgubit, acesta preferând să se îndrepte împotriva asigurătorului său CASCO, așa cum învederează intimata în acțiune.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurenta susține că instanța ignoră în mod vădit nelegal dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv ale art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), potrivit cărora, de la data constatării stării de insolvență a societății de asigurare, se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare; arată că premisa de la care pornește, respectiv aceea că ar exista un raport juridic de garantare, ca urmare și odată cu încheierea contractului de asigurare RCA, este greșită, ignorând cu desăvârșire împrejurarea că un raport juridic de garantare nu se concretizează în niciun fel anterior datei constatării stării de insolvență a societății de asigurare și depunerii cererii de plată la Fondul de garantare a asiguraților.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de fond s-a aflat într-o gravă eroare, chiar dacă elementele raportului de drept substanțial și ale celui de drept procesual erau corect stabilite sau măcar păstrate consecvent, de vreme ce concluzia analizei infirmă total premisa de la care s-a pornit: raportul de asigurare contractuală, plata despăgubirii asiguratului, plata prin subrogație legală a despăgubirii de către asigurător, acțiunea recursorie (în regres) împotriva asigurătorului a celui subrogat - mențiuni care fac trimitere în mod evident la dreptul de regres dedus judecății de către reclamantă și pretins încălcat de Fondul de garantare a asiguraților prin decizia contestată în prezenta cauză, drept de regres întemeiat pe contractul CASCO, și nicidecum pe cel RCA.

Sub un al doilea aspect se susține că din interpretarea coroborată a dispozițiilor exprese cuprinse în art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 rezultă în mod neechivoc faptul că dreptul creditorilor de asigurări de a solicita despăgubiri de la Fondul de garantare se naște la data deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului Y S.A.

Contrar celor reținute de către prima instanță, față de prevederile clare și neechivoce anterior amintite, rezultă că dreptul reclamantei de a solicita plata sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri și obligația corelativă a Fondului de garantare a asiguraților de a face aceste plăți s-au născut la 31 august 2015 - data intrării în vigoare a Deciziei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 2.034/2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvență, declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a Societății Asigurare-Reasigurare Astra - S.A., dată la care era în vigoare Legea nr. 213/2015, și nu Legea nr. 136/1995.

Sub al treilea aspect, recurenta solicită să se constate, contrar celor reținute de către prima instanță, că, în speță, între Fondul de garantare a asiguraților și reclamantă nu există un raport juridic de garantare, născut odată cu încheierea poliței RCA, și nici un drept de garantare născut între asiguratul CASCO și Fondul de garantare a asiguraților. În acest sens, recurentul arată că nu are încheiate cu reclamanta raporturi contractuale de asigurare directe/raporturi de garantare accesorii acestora, cu atât mai puțin unele provenite din contractele de asigurare de tip RCA încheiate cu asigurătorul Y S.A. aflat în faliment.

Intimata-reclamantă X S.A. - societate de asigurare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 16 octombrie 2017, recurentul-pârât a formulat, în temeiul art. 201 alin. (2) din Codul de procedură civilă, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor invocate de intimată și admiterea recursului așa cum a fost formulat.

În ședința publică din data de 2 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, din oficiu, a pus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept incidente în cauză, dând posibilitatea și părților să depună la dosarul cauzei eventuale întrebări ce ar putea fi adresate instanței supreme, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea din 30 octombrie 2019, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.

Prin Încheierea pronunțată la 30 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a constatat îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele ce succedă.

Primele trei condiții formale prevăzute de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, instanța învestită cu soluționarea recursului urmează să judece litigiul în ultimă instanță, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecății aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, titulara sesizării.

De asemenea, s-a reținut și îndeplinirea celorlalte condiții, atât raportat la existența unei chestiuni de drept a cărei lămurire se cere, care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare pentru a declanșa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudențe neunitare, cât și din perspectiva noutății.

Pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă de justificate față de imprecizia redactării textului legal. Deopotrivă, chestiunea de drept disputată ar putea fi determinată de imposibilitatea compatibilizării unor principii care ar fi incidente speței, de imposibilitatea determinării regulii aplicabile prin recursul la metodele de interpretare logică.

Jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință a statuat că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

În situația de față, interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în ceea ce privește noțiunile de "creditor de asigurare", respectiv "creanță de asigurare" în cazul societăților de asigurare care au despăgubit pe asiguratul lor, titulare ale dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, a noțiunii de unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, respectiv modalitatea aplicării plafonului de 450.000 lei, stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, reprezintă o chestiune de drept dificilă, care justifică intervenția instanței supreme.

În mod evident, de rezolvarea acestor chestiuni de drept depind analiza de către Fondul de garantare a asiguraților a fiecărui dosar de daună și, mai departe, exercitarea unui control de legalitate de către instanța de contencios administrativ în soluționarea unei eventuale contestații.

Până la data dezbaterilor în cauza în care se pune problema sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, instanța de control judiciar nu a pronunțat vreo soluție în ceea ce privește această chestiune de drept, fiind pe deplin îndeplinită și condiția noutății și a necesității preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare.

Ambele părți au susținut admisibilitatea și necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, invocând aspecte de inadmisibilitate asupra unor întrebări din propunerile părții adverse, ce au fost avute în vedere de către completul de judecată în redactarea întrebărilor, în contextul în care s-a dispus din oficiu declanșarea mecanismului de unificare.

Raportul juridic dintre părțile litigante nu a luat naștere nici la data încheierii poliței de asigurare cu asigurătorul în faliment, nici la data producerii evenimentului rutier. Esențiale pentru nașterea acestui raport juridic sunt două împrejurări: falimentul asigurătorului care răspunde de producerea pagubei, respectiv exercitarea dreptului de către asigurătorul CASCO în regres, prin formularea și înregistrarea cererii de plată.

Plafonul de garantare se aplică prin raportare la un creditor de asigurare, și nu la o creanță de asigurare [relevante sunt dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. d) și e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015]. Plata creanțelor se face în limita unui plafon stabilit de lege care se aplică prin raportare la creditorul de asigurare al asigurătorului în faliment, și nu la fiecare creanță izvorâtă dintr-un contract de asigurare încheiat de asigurătorul în faliment. Prin urmare, în situația în care un creditor de asigurare deține mai multe creanțe de asigurare, prevederile legale sunt clare, în sensul că stabilirea plafonului de garantare se face pe creditor de asigurare, luându-se în considerare toate creanțele de asigurare deținute de acel creditor de asigurare, și fără a avea relevanță dacă respectiva creanță provine dintr-o singură poliță de asigurare sau din mai multe.

Asigurătorul CASCO nu s-a subrogat în drepturile persoanei indicate în baza poliței RCA de asigurare a persoanei vinovate de producerea accidentului, ci în baza raportului contractual al poliței CASCO. Astfel, asigurătorul CASCO are drepturi proprii distincte de cele ale persoanelor cu care a avut încheiate polițe CASCO și este unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment.

Creanța asigurătorilor este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care se exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie.

Recurentul-pârât subliniază interdependența dintre cele două proceduri - administrativă, respectiv de faliment -, care sunt reglementate în vederea acoperirii creanțelor din averea asigurătorului falit, cu o protecție specială acordată creditorilor de asigurări. Așa fiind, având în vedere unitatea de scop a celor două proceduri ce se desfășoară în paralel și în strânsă legătură, se impune și unitatea de interpretare, fapt pentru care poziția creditorului de asigurări în procedura falimentului - de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe - impune concluzia că și în procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 acesta are tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe de asigurare.

Toate contractele de asigurare ale unui asigurător alcătuiesc portofoliul acestuia, fac parte din fondul de comerț, parte integrantă din patrimoniul unic al unui asigurător (teoria unicității patrimoniului).

Poziția procesuală a asigurătorului CASCO este similară celei deținute de Fondul de garantare a asiguraților în cadrul procedurii de faliment, în aplicabilitatea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 267 din Legea nr. 85/2014.

Nu există temei pentru care Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau vreo altă dispoziție supranațională (incluzând aici și Directiva 2009/102/CE, de care s-a prevalat reclamanta, prin acțiune) să fie interpretată în sensul că impune statelor membre obligația de a institui scheme de garantare în cazul insolvenței la nivel național sau o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, statele având deci o largă marjă de apreciere asupra condițiilor în care o fac, putând implicit să recurgă la plafonarea despăgubirilor acordate.

În speță, se discută despre un raport de garantare ex lege, raport ce a însoțit o poliță RCA valabilă în perioada 1 februarie 2014 - 31 ianuarie 2015 și căruia nu îi poate fi aplicabilă altă lege decât Legea nr. 136/1995.

O corectă aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) pct. (iii) din aceeași lege, dar și la prevederile art. 1.594 alin. (1), art. 1.597 alin. (2) și art. 2.201 alin. (1) din Codul civil, este cea în care plafonul de 450.000 lei s-ar aplica pentru fiecare creanță individuală dobândită de reclamantă prin subrogație, iar nu pentru întreg portofoliul de creanțe dobândite astfel.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile au depus, în termen legal, prin avocat, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Astfel, recurentul-pârât Fondul de garantare a asiguraților a susținut că asigurătorul CASCO nu poate fi considerat creditor de asigurare pentru fiecare dintre asigurații săi, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, cumulând creanțele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilitățile Fondului, că intenția legiuitorului a fost ca aceste contribuții, atât prin modul de colectare, cât și prin destinația lor, să aibă rolul exclusiv de a proteja creditorii de asigurare, asigurați sau beneficiari ai asigurării creanțelor creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, și nu pentru protejarea asigurătorilor sau a altor creditori; că plafonul reglementat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică fiecărui creditor de asigurare privit individual, indiferent de numărul contractelor de asigurare.

Intimata-reclamantă X S.A. - societate de asigurare a depus un punct de vedere prin care a achiesat la concluzia exprimată de judecătorii-raportori, arătând că dispozițiile legale incidente și doctrina în materie confirmă ideea compatibilității dintre prevederile Codului civil și dispozițiile speciale ale Legii nr. 213/2015; a apreciat că, aplicând în mod corect efectele subrogației, creanța transferată în acest mod în patrimoniul asigurătorului CASCO care a despăgubit-o pe persoana vătămată își păstrează natura inițială de creanță de asigurare; că asigurătorii CASCO care s-au subrogat în drepturile persoanelor vătămate prin accidente rutiere produse din vina unor șoferi asigurați RCA au calitatea de creditori de asigurare în sensul prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015; că o corectă aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) pct. (iii) din aceeași lege, dar și la prevederile art. 1.594 alin. (1), art. 1.597 alin. (2) și art. 2.201 alin. (1) din Codul civil este cea în care plafonul de 450.000 lei se aplică pentru fiecare creanță individuală dobândită de societatea de asigurare prin subrogație, iar nu pentru întreg portofoliul de creanțe dobândite astfel.

Completul de judecată învestit cu soluționarea recursului în Dosarul nr. 360/2/2017 nu are o soluție unitară, conturându-se două opinii.

Astfel, într-o opinie, se apreciază că interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum și ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 corespund intenției reale a legiuitorului de a reglementa raporturile juridice născute ca urmare a declanșării procedurii de faliment al asigurătorului în acord cu interesul public, iar nu prin raportare la prevederile dreptului comun privind subrogarea în drepturile propriului asigurat împotriva asigurătorului celui vinovat de plata acestor despăgubiri.

De altfel, scopul acestor dispoziții legale vizează exclusiv garantarea plății unor creanțe de asigurare, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, însă în limita plafonului maxim de 450.000 lei, tocmai în considerarea scopului legitim urmărit prin aceste prevederi legale intrate în vigoare la data de 27 iulie 2015, respectiv pentru a acoperi în mod egal toate creanțele de asigurări deținute împotriva societății de asigurări aflate în procedură de faliment, prin urmare un scop social, iar nu de garantare a plății în integralitate a tuturor creanțelor de asigurări deținute de către toți creditorii de asigurări, fără o limită maximă a valorii despăgubirilor.

Astfel, legile menționate conduc către ideea că, într-adevăr, în privința cererilor formulate pentru realizarea creanțelor de asigurări, peste limita maximă de 450.000 lei prevăzută în mod expres de legiuitor, indiferent de calitatea persoanei care depune aceste cereri - persoana asigurată sau asigurătorul, însă în considerarea raporturilor de asigurare existente anterior cu persoana asigurată, nu poate fi recunoscută plata acestor despăgubiri pe cale administrativă, ci exclusiv pe calea dreptului comun reglementată de procedura falimentului, menită să protejeze proporțional cu nivelul creanțelor, în mod colectiv, interesele tuturor creditorilor societății de asigurare.

De asemenea, invocarea prevederilor art. 60 și 61 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii riscului asigurat de Y S.A. - societate de asigurare, și pretinsul conflict cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv necesitatea respectării principiului neretroactivității și al obligativității legii civile, al certitudinii și siguranței circuitului civil, precum și al echității între societățile de asigurare și asigurați, nu constituie argumente juridice valide din această perspectivă, în considerarea împrejurării că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 erau în vigoare la data recunoașterii creanței în favoarea asiguratului reclamantei, respectiv la data înregistrării cererii administrative de acordare a despăgubirilor, adresată pârâtului, astfel încât această dispoziție este aplicabilă tuturor creditorilor și creanțelor de asigurări în mod egal și în aceeași limită; prin urmare, această soluție legislativă vizează exclusiv scopul garantării plății acestor despăgubiri în considerarea drepturilor proprii pretinse de creditorii de asigurări în raporturile cu Y S.A. - societate de asigurare, iar nu realizarea creanțelor proprii ale societăților de asigurare prin plata acestor despăgubiri în favoarea propriilor asigurați.

De altfel, interpretarea acestor prevederi normative în vederea garantării societății reclamante a recuperării valorii despăgubirilor plătite propriilor asigurați în considerarea raporturilor civile de subrogare, astfel cum a invocat pe larg în cuprinsul cererii administrative și al cererii deduse judecății, contravine, în afara limitei maxime prevăzute de lege de 450.000 lei (indiferent de numărul creanțelor plătite propriilor asigurați), scopului procedurii falimentului, care practic constituie elementul care declanșează dreptul persoanelor asigurate să se adreseze pârâtului, garantarea plății acestor despăgubiri vizând exclusiv interesul persoanelor asigurate, iar nu al asigurătorilor acestora, în caz contrar fiind încălcată egalitatea juridică între creditorii acestei societăți de asigurare aflate în dificultate financiară, concretiză în declanșarea procedurii falimentului.

Există o diferență clară între persoanele păgubite, care se adresează individual Fondului de garantare a asiguraților, și asigurătorii CASCO, care se adresează aceluiași fond pentru recuperarea despăgubirilor plătite propriilor asigurați, în condițiile în care asigurătorul CASCO a beneficiat de plata unor prime de asigurare, asumându-și riscul plății de despăgubiri către propriul asigurat.

Asigurătorul CASCO este un profesionist în realizarea obiectului său de activitate, iar regresul este de esența acestei activități, făcând parte din fondul său de comerț, fiind de asemenea o activitate profesională, proprie asigurătorilor autorizați potrivit legii. Creanța urmărită de asigurător este, prin urmare, o creanță de asigurare proprie asigurătorului, care își exercită dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanței, iar nu ca reprezentant al asiguratului său CASCO. Fiind un drept propriu, și acțiunea în regres este exercitată în nume propriu, exclusiv de asigurătorul CASCO, fapt pentru care a fost calificată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XXIII din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite, ca fiind o acțiune comercială, iar nu una civilă. Caracterul comercial al acțiunii în regres nu poate fi explicat decât prin aceea că normele speciale din materia asigurărilor derogă de la efectele subrogației din dreptul comun, iar asigurătorul are un drept propriu de creanță împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident, în condițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 (actualul art. 2.210 din Codul civil). În acest context, creanțele asigurătorului CASCO trebuie să fie considerate ca fiind creanțe proprii de asigurări, cărora li se aplică dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deținute de unul și același creditor de asigurare.

Prin urmare, toate impedimentele de valorificare imediată și în integralitate a propriei creanțe, născute din raporturile juridice încheiate cu propriul asigurat, nu pot fi imputate fondului public administrat de pârât, riscurile asumate de asigurătorul CASCO prin încheierea acestor contracte de asigurare facultativă fiind generate de elementul care caracterizează încheierea contractelor de asigurare, ce implică riscul realizării sau al nerealizării evenimentului asigurat, care determină și incertitudinea recuperării indemnizației de asigurare achitate propriului asigurat, chiar și în situația în care paguba nu a fost determinată de un eveniment natural, ci de un asigurat al unei alte societăți de asigurare, fiind specifică activității comerciale a asigurătorului, astfel încât nu poate fi reținută o certitudine a realizării acestor creanțe imediat după efectuarea plății despăgubirii și în integralitate.

Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanței sale, câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferență neplătită de către Fondul de garantare a asiguraților poate fi cerută de către reclamantă din averea debitoarei Y S.A. - societate de asigurare, astfel cum se prevede în art. 17 din Legea nr. 213/2015: "creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

Împrejurarea că, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/2015, "asigurătorii autorizați de Autoritatea de Supraveghere Financiară, inclusiv sucursalele acestora care își desfășoară activitatea pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene, sunt obligați să contribuie la Fond în condițiile prezentei legi" nu transformă Fondul într-un reasigurător; finalitatea legii de a garanta "consumatorii" de asigurări nu ar mai putea fi respectată dacă înșiși asigurătorii - profesioniști ai domeniului în care activează și-ar înscrie în lista creditorilor de asigurări toate creanțele pe care le dețin, mult mai rapid decât asigurații, caz în care ar beneficia nu numai de poziția obținută în listă prin înscrierea rapidă a cererii de plată, ci și de lipsa unui plafon. Într-o astfel de interpretare, în fapt, Fondul nu ar mai garanta asigurații, ci asigurătorii, aceștia din urmă realizându-și creanțele împotriva unui asigurător falimentar din propriile contribuții la fond, putându-i  exclude chiar pe asigurații care, deși au respectat termenul legal pentru depunerea cererii, nu s-au aflat pe o poziție eligibilă pe listă.

Fondul de garantare a asiguraților nu este nici "răspunzător de producerea pagubei", nici succesor în drepturi și obligații al Societății Asigurare Reasigurare Y S.A. și nici fideiusor, ci doar acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale Fondului de garantare a asiguraților, obligația fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul și, de aceea, plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia.

Prin urmare, obligativitatea respectării acestui plafon valoric maxim pentru un creditor de asigurare, în sensul precizat de art. 2 alin. (3) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum și interpretarea coroborată a sintagmelor "creditor de asigurare" și "creanță de asigurări" derivă din intenția legiuitorului de a asigura exclusiv persoanelor asigurate direct sau indirect (afectate de fapta ilicită a asiguratului societății de asigurare aflate în faliment) posibilitatea de a beneficia de plata acestor despăgubiri, însă în limita sumei maxime, subrogarea fiind eficientă în beneficiul reclamantei, ca asigurător facultativ, numai în limita totală pentru sumele achitate de aceasta propriilor asigurați.

În cea de-a doua opinie, pentru a răspunde la primele două întrebări, se pornește de la premisa conform căreia subrogația, ca instituție de drept civil reglementată prin dispozițiile art. 1.593 și următoarele din Codul civil, este compatibilă cu prevederile Legii nr. 213/2015, în primul rând pentru că subrogația este o modalitate de transmisiune (transformare) o obligațiilor care, indiferent de forma în care se realizează (legală sau convențională), nu creează obligații noi, diferite de cele ce derivă din contractul de asigurare, iar, în al doilea rând, pentru că nu este interzisă prin dispozițiile Legii nr. 213/2015.

În acest context, dispozițiile art. 2.210 alin. (1) din Codul civil, potrivit cărora "în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei (...)", trebuie interpretate în coroborare cu dispozițiile art. 2.223-2.226 din Codul civil, sens în care, în asigurarea de răspundere civilă, drepturile terțelor persoane păgubite pot fi realizate pe cale judiciară sau convențională, atât împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cât și împotriva societății de asigurare. Așa fiind, subrogația legală reglementată de art. 2.210 din Codul civil nu se limitează la dreptul asigurătorului de a se îndrepta împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, ci include și dreptul de a se îndrepta, în mod direct, împotriva societății de asigurare de răspundere civilă; în caz contrar, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente ar fi golită de conținut.

Cu titlu exemplificativ, în ceea ce privește interzicerea subrogației, trebuie amintit că, în reglementarea atribuțiilor altui organism de compensare care funcționează tot în domeniul asigurărilor, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), art. 35 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie prevede în mod explicit: "persoanele juridice care s-au subrogat în drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. a) nu pot să depună cereri de despăgubire la BAAR".

În dezlegarea chestiunii de drept disputate trebuie avut în vedere sensul noțiunilor de "creanță de asigurări" și "creditori de asigurări" definite de art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din același act normativ, numai "termenii și expresiile utilizate în cuprinsul prezentei legi și care nu au fost definite la alin. (1) au semnificația prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare".

În context, mai trebuie avut în vedere și faptul că raporturile juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări iau naștere în temeiul și în condițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, printr-o cerere adresată Fondului; prin urmare, este exclusă posibilitatea ultraactivării dispozițiilor Legii nr. 136/1995, pe care Legea nr. 213/2015 le abrogă în mod expres sau tacit.

Astfel, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Drept urmare, în ceea ce privește legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări și Fondul de garantare a asiguraților în instrumentarea dosarului de daună, în temeiul art. 12 alin (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanță momentul încheierii poliței RCA sau a poliței CASCO, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privința raporturilor de asigurare, fără a da naștere vreunui drept de garanție afectat de condiție suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenței asigurătorului.

În această situație se apreciază că nu necesită dezlegare problema de drept referitoare la legea aplicabilă raportului de garantare, în temeiul art. 15 alin (2) din Constituție și art. 6 alin. (1), (2) și (5) din Codul civil.

Creanțele de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, având în vedere și dispozițiile art. 12 alin. (1) din același act normativ, sunt creanțele invocate de creditorii de asigurări împotriva asigurătorului aflat în faliment, ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare, creanțe care derivă dintr-un contract de asigurare. Cu referire la subrogație, indiferent dacă aceasta intervine în temeiul legii sau în temeiul unui contract de asigurare, contractul de asigurare CASCO nu creează drepturi sau obligații noi, ci doar o modificare a raportului obligațional în privința creditorului obligației. Prin urmare, trebuie considerate creanțe de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, inclusiv creanțele societăților de asigurare care au dobândit drepturi derivând dintr-un asemenea contract prin efectul subrogației.

În ceea ce privește categoria de creditori de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, care nu sunt altceva decât titularii dreptului de a solicita deschiderea dosarului de daună, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1), aceasta include într-adevăr persoana asigurată, beneficiarii asigurării și persoana păgubită, însă nu există niciun raționament pentru a exclude categoria creditorilor - societăți de asigurare, care au despăgubit aceste persoane în virtutea calității lor de asigurați și au dobândit drepturile de creanță ale acestora împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, prin efectul subrogației.

Scopul înființării, modul de organizare și funcționare a Fondului de garantare a asiguraților nu pot fundamenta concluzia că societățile de asigurare, dobândind în patrimoniul lor creanțe de asigurări prin efectul subrogației, nu pot avea calitate de creditori de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 și, prin urmare, nu pot beneficia pentru fiecare creanță în parte de limita maximă a despăgubirilor, asemenea oricărui alt creditor de asigurare, întrucât o asemenea interpretare ar avea ca efect obligarea societăților de asigurare să suporte consecințele falimentului altei societăți de asigurare, risc neasigurat în virtutea poliței de asigurare CASCO, contravenind totodată scopului reglementării activității de asigurare/reasigurare.

Prin considerentele Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009, la paragraful 16, s-a statuat că "obiectivul principal al reglementării și supravegherii asigurărilor și reasigurărilor îl reprezintă protejarea corespunzătoare a deținătorilor de polițe de asigurare și a beneficiarilor. (...) Alte obiective ale reglementării și supravegherii asigurărilor și reasigurărilor care ar trebui luate în considerare, însă fără a compromite obiectivul principal, sunt stabilitatea financiară și echitatea și stabilitatea piețelor".

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, contribuțiile plătite fondului de către societățile de asigurare se calculează separat pe cele două categorii de asigurări, respectiv asigurări generale și asigurări de viață, pe baza evidențelor contabile lunare ale acestora, aplicându-se o cotă procentuală stabilită conform prevederilor alin. (3), până la 10% din primele brute încasate din activitatea de asigurări directe.

În această situație, având în vedere că Fondul este constituit din contribuțiile societăților de asigurare, ce se achită în egală măsură și pentru contractele de asigurare facultativă, obiectivele privind echitatea și stabilitatea piețelor impun ca aceste societăți să beneficieze de protecția oferită de Fond atunci când acționează în calitate de creditori de asigurări împotriva altor societăți de asigurare.

Mai mult, atunci când legiuitorul a dorit să excludă o anumită categorie de persoane din sfera creditorilor de asigurări a făcut-o în mod expres. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "sunt exceptați din categoria creditorilor de asigurări persoanele semnificative ale asigurătorului aflat în procedura de faliment, astfel cum sunt definite la art. 2 lit. A pct. 11 din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare".

Ca atare, societatea de asigurare - titularul dreptului de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment se consideră creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Nu există niciun temei ca aceasta să fie considerat unic creditor de asigurare, în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, pentru totalitatea creanțelor sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment, întrucât această reglementare urmărește un scop total diferit, și anume întocmirea unei liste a potențialilor creditori de asigurare beneficiari ai sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

În această ordine de idei trebuie menționat că, în temeiul art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative, se stipulează că "în prezentul capitol, expresiile «creditori de asigurări», «creanțe de asigurări» și «fond de garantare» au înțelesul prevăzut la art. 1 și art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015 (...)".

În consecință, plafonul de 450.000 lei stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie aplicat pe creanțe de asigurare - în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au comunicat h