ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 57/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.518/1/2020, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 7.007/94/2017, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 28 mai 2020, în Dosarul nr. 7.007/94/2017, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea dispozițiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în caz de alegere de domiciliu la sediul unui cabinet individual de avocatură, este necesară indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură?

Codul de procedură civilă

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 21 aprilie 2017 cu nr. 7.007/94/2017, reclamanții A și B au chemat-o în judecată pe pârâta C, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.710 alin. (1) lit. a) din Codul civil.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 5.442 din 11 octombrie 2018, Judecătoria Buftea a admis acțiunea și, în consecință, i-a autorizat pe reclamanți să efectueze, pe cheltuiala pârâtei, reparațiile la imobilul cumpărat, în limita sumei de 14.289,57 lei, și a obligat-o pe pârâtă să predea reclamanților cartea tehnică a aceluiași imobil, în original sau în copie legalizată.

Împotriva sentinței primei instanțe pârâta a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 2.715/2019 din 25 iunie 2019, Tribunalul Ilfov - Secția civilă a respins apelul ca nefondat.

Decizia instanței de apel a fost comunicată apelantei la sediul său social la data de 14 august 2019 și la domiciliul său procesual ales la data de 19 august 2019.

Împotriva deciziei instanței de apel pârâta a declarat recurs la data de 19 septembrie 2019, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

Intimații au depus întâmpinare prin care au invocat excepția tardivității recursului, susținând că pentru calcularea termenului de exercitare a recursului trebuie avută în vedere prima comunicare a deciziei recurate, respectiv cea de la sediul social al recurentei, iar nu cea de la domiciliul său procesual ales, întrucât nu a fost indicată persoana responsabilă cu primirea corespondenței.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare în cuprinsul căruia a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: în interpretarea dispozițiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, mai este necesară indicarea persoanei responsabile cu primirea corespondenței dacă a fost indicat cabinetul de avocatură?

Asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel București este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu soluționarea unui recurs declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în apel.

De lămurirea chestiunii de drept referitoare la modul de interpretare a dispozițiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât dezlegarea dată chestiunii de drept influențează soluția ce urmează a fi pronunțată asupra recursului. Astfel, în măsura în care textul de lege anterior evocat s-ar interpreta în sensul că alegerea de domiciliu la sediul unui cabinet individual de avocatură impune și indicarea unei persoane responsabile cu primirea corespondenței, în plus față de indicarea cabinetului de avocatură, recursul ar putea fi anulat ca urmare a admiterii excepției tardivității, conform art. 485, raportat la art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării este nouă, întrucât nu a primit o dezlegare din partea instanțelor, concretizată într-o practică judiciară cristalizată. Astfel, instanța de trimitere a apreciat că dispozițiile art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt susceptibile de interpretări diferite, evocând în acest sens Decizia nr. 956 din 8 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de trimitere a mai arătat că asupra acestei chestiuni de drept instanța supremă nu a statuat în mod direct prin pronunțarea unei hotărâri prealabile și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Recurenta a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că: prezenta cauză se află în cursul judecății în ultimă instanță; cererea se află pe rolul unei curți de apel; chestiunea de drept ce urmează a fi dezlegată nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii și asupra acesteia nu a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție; de lămurirea acestei chestiuni depinde soluționarea recursului, în sensul admiterii sau respingerii excepției tardivității recursului.

Intimații au formulat un punct de vedere cu privire la cererea recurentei de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au susținut că sesizarea este inadmisibilă. În acest sens au arătat că de lămurirea chestiunii de drept invocate de recurentă nu depinde soluționarea pe fond a cauzei. În plus, chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării nu este nouă.

Intimații au mai susținut că au invocat prin întâmpinare excepția tardivității recursului, în temeiul art. 245 din Codul de procedură civilă, fără a pune în discuție fondul dreptului. Astfel, excepția invocată se află în relație de dependență cu dispozițiile de drept procesual civil de la art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Or, dezlegarea unei chestiuni de drept nu poate viza decât o problemă de drept ce are legătură cu fondul cauzei.

Completul de judecată al instanței de sesizare a apreciat că art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă face referire la posibilitatea părților de a-și alege un domiciliu procesual diferit de cel la care aceste persoane locuiesc.

Desemnarea unui domiciliu procesual ales trebuie să fie însoțită de menționarea persoanei responsabile cu primirea corespondenței. Cum textul de lege supus interpretării nu distinge, persoana responsabilă cu primirea corespondenței ar putea fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, pentru aceasta din urmă corespondența urmând a fi primită în condițiile art. 162 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Ca atare, completul de judecată al instanței de sesizare a considerat că partea și-a îndeplinit obligația de a arăta persoana însărcinată cu primirea corespondenței în situația în care a indicat, pe lângă adresa domiciliului procesual ales, și cabinetul de avocatură, nemaifiind necesară indicarea unei persoane fizice care ar putea să primească efectiv corespondența.

Totodată, același complet a arătat că rareori actul de procedură este primit chiar de persoana însărcinată cu primirea corespondenței, finalitatea art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă fiind aceea de a semnala că la domiciliul procesual ales nu locuiește partea, ci o altă persoană fizică sau juridică care poate primi corespondența pentru parte.

De asemenea, o interpretare a acestui articol în litera legii, în sensul că, deși a fost ales domiciliul procesual la sediul unui cabinet de avocatură, ar fi necesară indicarea și a unei persoane fizice însărcinate cu primirea corespondenței, ar conduce la inaplicabilitatea art. 162 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Or, acest din urmă text de lege prevede posibilitatea înmânării legale a unui act de procedură către o altă persoană, angajată a unei persoanei juridice însărcinate cu primirea corespondenței.

Curțile de apel Alba Iulia, Brașov, Craiova, Galați, Iași, Pitești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de apel Bacău, București, Cluj, Constanța, Oradea și Ploiești au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că este necesară indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură în cazul alegerii domiciliului procesual la sediul unui cabinet de avocatură pentru a fi aplicabil art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că nu este necesară indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură în cazul alegerii domiciliului procesual la sediul unui cabinet de avocatură, fiind suficientă indicarea sediului cabinetului de avocatură pentru a fi aplicabil art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești:

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești:

Hotărârile transmise de curțile de apel Bacău și Cluj nu cuprind considerente relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, motiv pentru care este inutilă evocarea lor.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 556 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.047 din 10 decembrie 2018, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În paragraful 12 din respectiva decizie s-a reținut că: "(...) prevederile textului de lege criticat dispun în legătură cu posibilitatea de alegere a locului citării și al comunicării altor acte de procedură, prin excepție de la procedura de drept comun al locului citării, reglementată de art. 155 și art. 156 din Codul de procedură civilă. Astfel, în sensul textului de lege criticat, părțile pot indica alt domiciliu sau, după caz, sediu, în vederea comunicării actelor de procedură, însă aplicarea acestei proceduri este condiționată în mod expres de indicarea și a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură. Prin urmare, neindicarea, în acest caz, a mandatarului procesual al părții este sancționată cu aplicarea dreptului comun în materie, respectiv comunicarea actelor de procedură se va face la locul în care partea își are domiciliul/sediul, respectiv, în condițiile art. 155 și art. 156 din Codul de procedură civilă."

Nu au fost identificate decizii pronunțate de instanța supremă, în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

La nivelul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate hotărâri judecătorești definitive numai în sensul primei opinii, respectiv:

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiții de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ și care pot fi enunțate astfel:

Procedând la analiza admisibilității sesizării, din perspectiva primelor două condiții enunțate, se constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet de judecată din cadrul Curții de Apel București - Secția a V-a civilă, învestit cu soluționarea căii de atac a recursului, nefiind pronunțată până la acest moment o hotărâre definitivă. Litigiul are ca obiect o acțiune evaluabilă în bani, apelul fiind soluționat la data de 25 iunie 2019, respectiv ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017 a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ca atare, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă judecă pricina în recurs, în ultimă instanță.

Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece de interpretarea dispozițiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei, în funcție de soluția adoptată cu privire la excepția tardivității depunerii cererii de recurs.

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, această condiție nu este îndeplinită.

Condiția necesară pentru declanșarea mecanismului procedural referitoare la existența unei chestiuni de drept noi este distinctă de cea care impune ca asupra respectivei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, concluzie ce se desprinde din analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă.

Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară, în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, și Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, deoarece criteriul vechimii, prin raportare exclusiv la anul emiterii actului normativ supus dezbaterii, nu poate fi absolutizat.

În acest sens s-a statuat că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură, noutatea, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă și la o reglementare mai veche, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, devenind astfel actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept invocate, respectiv să existe o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior.

În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în lucrările de specialitate juridică - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior.

Pentru a verifica îndeplinirea criteriilor care susțin condiția noutății, se impune redarea conținutului textului de lege, obiect al chestiunii de drept sesizate:

Dispozițiile legale citate nu reprezintă o noutate legislativă în materia reglementărilor privind alegerea locului citării și al comunicării altor acte de procedură.

Astfel, același mod de reglementare se regăsește și în cuprinsul Codului de procedură civilă din 1865: Art. 93 "În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții."

Din analiza comparativă a reglementărilor citate se constată că între acestea există o asemănare perfectă de conținut, dispozițiile legale supuse interpretării prin sesizarea formulată de Curtea de Apel București reprezentând o simplă reluare a unui text legal anterior.

Așadar, chestiunea de drept supusă analizei nu este nouă, din perspectiva datei la care a intrat în vigoare sau a duratei reglementării.

Caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014).

Examenul jurisprudențial al hotărârilor judecătorești comunicate de curțile de apel din țară (la care s-a făcut referire la pct. VII) relevă că opinia majoritară a instanțelor este orientată spre soluția necesității indicării persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură în cazul alegerii domiciliului sau, după caz, a sediului procesual.

În același sens sunt practica unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, după cum rezultă din analiza hotărârilor judecătorești pronunțate la nivelul acestei instanțe, precum și interpretarea dedusă din Decizia nr. 556 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.047 din 10 decembrie 2018, prin care Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă (menționate la pct. VIII și IX).

Sub un alt aspect, deși dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noțiunea de "chestiune de drept", în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, care se impune cu evidență a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății. Scopul procedurii este acela de a obține o dezlegare de principiu a unor dispoziții normative care sunt neclare, lacunare, de o complexitate deosebită și care pot primi interpretări diferite prin hotărâri judecătorești.

Condiția dificultății chestiunii de drept nu este prevăzută în mod explicit de dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, însă rezultă în mod evident din interpretarea coroborată a acestora. Dificultatea chestiunii de drept rezultă din posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultății, drept condiție a admisibilității, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanței supreme i se solicită soluționarea de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, astfel cum impun dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluționeze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziții legale sau chiar litigiul în cauză.

Dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă impun ca în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție să se regăsească motivele care susțin admisibilitatea sesizării.

Din examinarea încheierii de sesizare rezultă că instanța de trimitere nu a arătat motivele pentru care a apreciat dificultatea problemei de drept în discuție, deși, pentru a justifica formularea sesizării, este neîndoielnic faptul că trebuia să expună aceste motive, pornind de la posibilele interpretări contradictorii ale dispozițiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Indicarea problemei calificate de instanța de trimitere ca fiind o chestiune de drept în accepțiunea art. 519 din Codul de procedură civilă și simpla afirmare a faptului că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt însă suficiente. Sunt necesare nu numai menționarea problemei de drept și exprimarea unui punct de vedere, ci și prezentarea concretă a argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare care justifică o dezlegare de principiu de către instanța supremă.

În lipsa dificultății, prin întrebarea formulată se urmărește, în realitate, determinarea modalității de aplicare a dispozițiilor legale, cu scopul de a se identifica soluția ce trebuie adoptată, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluționarea excepției invocate în cauză, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prealabilă cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 158 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă se poate considera că partea și-a îndeplinit obligația de a arăta persoana însărcinată cu primirea corespondenței în situația în care a indicat, pe lângă adresa domiciliului procesual ales, și cabinetul de avocatură, nemaifiind necesară indicarea unei persoane fizice care ar putea să primească efectiv corespondența.

Se observă astfel că sesizarea vizează în concret tranșarea aspectului litigios privind legalitatea comunicărilor deciziei instanței de apel, efectuate în dosarul aflat pe rolul instanței de trimitere, în condițiile în care aceasta din urmă nu a indicat o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Or, art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept reale, esențiale și controversate, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziții neclare, lacunare, de o complexitate deosebită. În lipsa unei asemenea chestiuni de drept, revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei interpretarea dispozițiilor legale.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din același act normativ,