ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 58/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.519/1/2020, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 2.069/89/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 9 iunie 2020, în Dosarul nr. 2.069/89/2019, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 198 și art. 200 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 35 din Codul de procedură civilă, acțiunea angajatorului în constatarea nelegalității grevei, în speță a grevei de avertisment, este inadmisibilă atunci când a fost introdusă după momentul încetării grevei?

Constituția României

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii)

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 62/2011)

Codul de procedură civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 14 octombrie 2019 cu nr. 2.069/89/2019, reclamanta A S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Sindicatul B, constatarea caracterului nelegal al grevei de avertisment din 11 octombrie 2019 și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.336 lei pentru repararea prejudiciului cauzat prin organizarea grevei.

În motivare, reclamanta a susținut că salariații săi și-au încetat activitatea la data de 11 octombrie 2019, ora 6,00. La data declarării grevei de avertisment, reprezentanții celor două părți se aflau în procedura de negociere a contractului colectiv de muncă.

A mai arătat că motivul declanșării grevei de avertisment se circumscrie cazului reglementat de art. 161 lit. b) din Legea nr. 62/2011, învederând că revendicările salariaților săi au fost analizate în cadrul ședințelor comune desfășurate la datele de 23 august 2018 și 17 septembrie 2019, când reprezentanților sindicatului le-au fost prezentate impedimentele de ordin legal care făceau imposibilă îndeplinirea cerințelor respective.

Pentru asigurarea serviciului public de transport la nivelul unei treimi din personalul angajat, a cerut predarea unei liste a salariaților care și-au manifestat voința de a declanșa greva, dar pârâtul a refuzat să prezinte lista respectivă și să asigure o treime din personalul conducătorilor auto și cel auxiliar pentru desfășurarea serviciului de transport public, încălcând astfel dispozițiile art. 205 din Legea nr. 62/2011.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 198 din Legea nr. 62/2011.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că a înștiințat-o în scris pe reclamantă cu privire la revendicările angajaților și a informat inspectoratul teritorial de muncă de două ori cu privire la acestea, fără a se ajunge la o înțelegere.

În acest context, a susținut că greva de avertisment a fost declanșată cu respectarea dispozițiilor art. 161 din Legea nr. 62/2011, reclamanta fiind înștiințată prin Adresa din 10 octombrie 2019, la care a fost anexat tabelul nominal cu revendicările salariaților.

Prin Sentința civilă nr. 1.119/2019 din 31 octombrie 2019, Tribunalul Vaslui - Secția civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din corespondența purtată între părțile în litigiu rezultă că reclamanta a fost informată cu privire la existența unui conflict de muncă pentru care s-a solicitat concilierea și cu privire la hotărârea sindicatului pârât de declanșare a grevei, fiind anexat și tabelul nominal al salariaților participanți la greva de avertisment din 11 octombrie 2019.

A mai apreciat că reclamanta avea dreptul de a solicita constatarea nelegalității grevei de la momentul luării la cunoștință despre hotărârea de declanșare a grevei și până la momentul încetării acesteia. Or, la data înregistrării acțiunii pe rolul tribunalului, greva încetase deja.

Totodată, a reținut că angajatorul poate pretinde despăgubiri de la organizatorii sau participanții la greva ilegală numai în situația prevăzută de art. 201 alin. (2) din Legea nr. 62/2011.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

În motivarea căii de atac, apelanta a susținut că tribunalul a apreciat în mod greșit că, fiind învestit cu o acțiune în constatarea caracterului nelegal al grevei de avertisment, nu poate pronunța decât o soluție întemeiată pe dispozițiile art. 198 din Legea nr. 62/2011.

A mai arătat că nu a cerut încetarea grevei de avertisment, întrucât aceasta a încetat prin efectul legii, durata sa neputând depăși două ore, ci să se constate că greva respectivă a fost organizată și s-a desfășurat cu încălcarea legii.

Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că apelanta avea dreptul de a solicita constatarea nelegalității grevei de avertisment de la momentul luării la cunoștință despre hotărârea de declanșare a grevei și până la momentul încetării acesteia.

Totodată, a arătat că angajatorul putea pretinde despăgubiri de la organizatorii sau participanții la greva ilegală numai în situația prevăzută de art. 201 alin. (2) din Legea nr. 62/2011. Or, la data înregistrării acțiunii pe rolul tribunalului, greva încetase deja.

Asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării depinde soluționarea apelului declarat în cauză.

Chestiunea de drept enunțată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre asupra acestei chestiuni.

Deși aplicarea îndelungată a Legii nr. 62/2011 ar conduce aparent la excluderea necesității interpretării unui text din cuprinsul acestui act normativ, totuși condiția noutății este îndeplinită, fiind evocate în acest sens statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la această condiție de admisibilitate a sesizării (Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2015, și Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Instanța de trimitere a apreciat că se impun unificarea aplicării unor instituții fundamentale din materia conflictelor colective de muncă, precum și preîntâmpinarea consacrării unei orientări care, deși majoritară, interferează în mod vădit cu dreptul de acces la justiție.

S-a reținut că este îndeplinită și condiția dificultății chestiunii de drept, având în vedere că sesizarea vizează statuarea asupra condițiilor de exercițiu ale unei acțiuni specifice conflictelor colective de muncă, dezlegarea chestiunii de drept fiind de o importanță deosebită, prin consecințele pe care le-ar putea genera în raporturile dintre partenerii sociali.

Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, verificate la data sesizării.

Apelanta a susținut că legea recunoaște angajatorului dreptul de a se adresa instanței de judecată ori de câte ori apreciază că greva salariaților a fost declarată sau se derulează cu nerespectarea legii. Condițiile în care salariații pot declanșa forma protestului prin încetarea voluntară a lucrului (greva), precum și condițiile în care această formă de protest se poate desfășura sunt reglementate prin lege. Neîndeplinirea condițiilor respective determină caracterul nelegal al grevei.

Deși art. 198-200 din Legea nr. 62/2011 reglementează procedura de soluționare a unui tip de acțiune cu obiect specific, respectiv încetarea grevei, această procedură nu exclude formularea unei acțiuni în temeiul normelor generale aplicabile în litigiile de muncă, dacă acțiunea nu are ca obiect încetarea grevei, ci un alt obiect în legătură cu respectarea prevederilor legale privind declararea și desfășurarea grevei.

Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a salariaților, instanța de judecată trebuie să constate ca acțiunea acestora a fost declanșată ori s-a derulat cu încălcarea legii.

A mai arătat că este greșită indicarea dispozițiilor art. 198-200 din Legea nr. 62/2011, în condițiile în care nu se poate formula o cerere de încetare a grevei (greva de avertisment încetând prin efectul legii), iar obiectul acțiunii este diferit.

Într-o astfel de situație, potrivit art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă, temeiul juridic poate fi pus în discuție de instanța de judecată care, în exercitarea rolului său activ, este îndreptățită și chiar obligată să dea calificarea juridică corectă actelor și faptelor deduse judecății.

Întrucât acțiunea în constatarea nelegalității grevei este reglementată de dispozițiile Legii nr. 62/2011, fără a se face distincție între greva de avertisment și greva generală, se impune sesizarea instanței supreme în vederea dezlegării chestiunii de drept anterior evocate.

Totodată, apelanta a apreciat că este necesară identificarea procedurii aplicabile grevei de avertisment, întrucât această formă de grevă presupune încetarea activității, fiind o etapă premergătoare și obligatorie pentru declanșarea grevei generale.

Intimatul nu a prezentat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Instanța de trimitere a apreciat că nici în legislația anterioară, nici în Legea nr. 62/2011 nu este reglementată in terminis acțiunea în constatarea nelegalității grevei, calificarea acestei acțiuni a angajatorului fiind realizată pe cale jurisprudențială. Astfel, art. 200 din Legea nr. 62/2011 prevede doar soluția ce poate fi pronunțată de instanța de judecată în cazul admiterii cererii angajatorului, respectiv încetarea grevei, cauza acestei încetări fiind caracterul nelegal al grevei.

În încheierea de sesizare s-a reținut că, în cadrul întâlnirii de practică neunitară din 18-19 aprilie 2019, de la Cluj-Napoca, s-a decis, în opinie majoritară, că nu mai este posibilă constatarea caracterului nelegal al grevei ulterior încetării acesteia, protecția drepturilor angajatorului putând fi asigurată jurisdicțional prin alte mijloace. În acest sens s-a stabilit că inadmisibilitatea acțiunii în constatarea nelegalității grevei derivă din faptul că partea are deschisă calea acțiunii în realizare, în cadrul căreia nelegalitatea grevei poate fi constatată pe cale incidentală.

Completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că această teză nu își găsește suportul legal în prevederile art. 35 din Codul de procedură civilă și nici în cele ale art. 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau ale art. 40 și 43 din Constituție.

Din analiza art. 35 din Codul de procedură civilă rezultă că inadmisibilitatea, ca sancțiune procesuală, intervine doar dacă partea interesată are la dispoziție o acțiune în realizare pentru protecția aceluiași drept, nu și în situația în care respectiva parte are la dispoziție o acțiune în realizare care antamează doar, pe cale incidentală, dreptul a cărui constatare se solicită.

În acest context, a apreciat că art. 200 din Legea nr. 62/2011, aplicabil indiferent de forma grevei, reglementează acțiunea în realizare prin care angajatorul urmărește valorificarea dreptului său de a obține încetarea grevei nelegale.

Norma anterior evocată reglementează ipoteza conform căreia interesul angajatorului constă în realizarea dreptului său, în sensul reluării activității și obținerii unui titlu executoriu care să consfințească caracterul nelegal al grevei, hotărârea judecătorească cuprinzând dispoziția executorie de încetare a grevei.

Un argument de text, în sensul acestei calificări a acțiunii reglementate de art. 200 din Legea nr. 62/2011, este reprezentat de art. 196 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, care prevede că dispozițiile primului alineat nu se aplică dacă greva este declarată ilegală, în temeiul art. 200 alin. (1) lit. b) din același act normativ.

În măsura în care condițiile de exercițiu ale acțiunii în realizare nu mai sunt întrunite, greva fiind deja finalizată la momentul sesizării instanței, în aplicarea art. 35 din Codul de procedură civilă, devine admisibilă acțiunea în constatare.

În baza clasificării dihotomice la care face trimitere art. 35 din Codul de procedură civilă, acțiunea în încetarea grevei este una în realizare, iar acțiunea în constatarea nelegalității grevei este una în constatare negatorie, prin care se solicită instanței să statueze că salariații nu au exercitat dreptul la grevă în limitele și condițiile legii.

Or, tocmai această calificare procesuală relevă că trebuie să se distingă între dreptul protejat prin dispozițiile art. 198 și 200 din Legea nr. 62/2011 și acțiunea în despăgubiri a angajatorului sau contestația salariatului împotriva sancțiunii disciplinare aplicate de angajator.

Chiar dacă aceste acțiuni sunt grefate sau antamează caracterul nelegal ori legal al grevei, prin acțiunea în constatare formulată de angajator este dedusă judecății examinarea condițiilor de exercitare a dreptului la grevă.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: interdicția legală a acțiunii de protest (...) constituie o ingerință în drepturile reclamantului protejate de această dispoziție.

Prin urmare, completul de judecată al instanței de sesizare a conchis că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 198 și 200 din Legea nr. 62/2011, cu referire la art. 35 din Codul de procedură civilă, este admisibilă acțiunea în constatarea nelegalității grevei, în speță a grevei de avertisment, introdusă după încetarea grevei.

Curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, Cluj, Constanța, Iași, Pitești, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de apel București, Craiova, Galați și Oradea au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de apel București, Brașov, Cluj, Craiova și Iași au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor, din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că acțiunea în constatarea caracterului nelegal al grevei nu poate fi introdusă după momentul încetării grevei, o astfel de acțiune fiind inadmisibilă (Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă - în opinie majoritară, Tribunalul Giurgiu - Secția civilă, Tribunalul Iași - Secția I civilă și Curtea de Apel Brașov).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că acțiunea în constatarea caracterului nelegal al grevei poate fi introdusă și după momentul încetării grevei, o astfel de acțiune fiind admisibilă (Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă, Tribunalul Bihor, Tribunalul Satu Mare și Tribunalul Gorj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale).

În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive/irevocabile:

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 639 din 28 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.089 din 2 decembrie 2005, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 58, art. 60 alin. (1) lit. b) și art. 61 alin. (2) din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă (texte legale în prezent abrogate) sunt constituționale, reținând următoarele: "Declanșarea și continuarea grevei într-o unitate, și cu atât mai mult într-un întreg sector de activitate, pot aduce atingere drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale multor terțe persoane. Fără a nega dreptul salariaților la grevă, trebuie reținut că și acest drept poate fi exercitat, în spiritul prevederilor art. 57 din Constituție «cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți». Principala premisă a exercitării dreptului la grevă în acest spirit este și respectarea condițiilor și limitelor stabilite de lege. Greva poate leza în primul rând interesele angajatorului, ale unității ori ale autorității publice în ale cărei atribuții intră conducerea sau coordonarea sectorului de activitate respectiv. Această unitate sau autoritate are dreptul, potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituție, să se adreseze justiției pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Întrucât, conform alin. (2) al art. 21 din Constituție, nicio lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție, a fost necesar ca Legea nr. 168/1999, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, să stabilească regulile de procedură pentru exercitarea dreptului unității angajatoare de a cere instanței judecătorești încetarea grevei, apreciată ca fiind declanșată ori continuată ilegal, precum și regulile pentru soluționarea unor asemenea litigii. Aprecierea dacă angajatorul urmărește apărarea unor drepturi și interesele legitime ori nu, dacă greva a fost declanșată și continuă cu respectarea ori cu încălcarea reglementărilor legale în vigoare nu reprezintă probleme de constituționalitate, ci intră în competența instanței judecătorești. În situația în care o grevă a fost declanșată ori continuată ilegal și prin aceasta au fost cauzate prejudicii materiale altor persoane, nu este contrar dispozițiilor și principiilor Constituției dacă instanța judecătorească, la cererea celor păgubiți, obligă la despăgubiri persoanele vinovate de încălcarea legii. Așadar, invocarea încălcării prevederilor constituționale ale art. 43 alin. (1) urmează a fi înlăturată."

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de instanța supremă în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Primele trei condiții formale prevăzute de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât litigiul în care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la curtea de apel, instanța învestită cu soluționarea apelului urmează să judece conflictul de muncă în ultimă instanță, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecății aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al Curții de Apel Iași.

De asemenea, sunt îndeplinite și cerințele referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se cere și lipsa statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra chestiunii de drept invocate, aceasta neformând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Cu privire la condiția de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: "în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).

Pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei și de caracterul incomplet al acesteia, fiind susceptibilă de mai multe sensuri ori accepțiuni, față de imprecizia redactării textului legal.

Raportat la exigențele anterior menționate, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că problema de drept identificată de titularul sesizării în conținutul întrebării nu se circumscrie noțiunii de chestiune de drept care să determine dificultăți de interpretare a unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii, adică să necesite cu pregnanță lămurirea înțelesului și efectelor juridice ale respectivei dispoziții.

Astfel, instanța de trimitere, învestită cu soluționarea apelului prin care angajatorul invocă faptul că s-a apreciat în mod greșit că o acțiune în constatarea nelegalității grevei nu poate fi soluționată decât prin pronunțarea unei soluții întemeiate pe art. 198 din Legea nr. 62/2011, întreabă dacă: în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 198 și 200 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 35 din Codul de procedură civilă, acțiunea angajatorului în constatarea nelegalității grevei, în speță a grevei de avertisment, este inadmisibilă atunci când a fost introdusă după momentul încetării grevei?

Dispozițiile Legii nr. 62/2011 a căror interpretare se solicită au următorul conținut:

Însă pentru a demonstra necesitatea interpretării textelor legale anterior evocate, instanța de trimitere nu are în vedere, în realitate, vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea acestora, completul de judecată arătând, prin punctul de vedere exprimat, că dispozițiile art. 200 din Legea nr. 62/2011, aplicabile indiferent de forma grevei, reglementează o acțiune în realizare, prin care angajatorul urmărește valorificarea dreptului său de a obține încetarea grevei nelegale.

Astfel, art. 198-200 din Legea nr. 62/2011 reglementează o procedură specială, derogatorie, pentru soluționarea unui tip de acțiune cu obiect specific - încetarea grevei -, caracterizată de termene scurte și de celeritate, soluțiile pe care le poate pronunța instanța fiind limitate la cele înscrise în art. 200 din Legea nr. 62/2011 (respingerea cererii angajatorului sau admiterea cererii angajatorului și dispunerea încetării grevei ca fiind ilegală).

Așadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanțele litigiului și expuse în sinteză, în raport cu modalitatea de formulare a întrebării, relevă că instanța de trimitere nu pune în discuție o dificultate de interpretare punctuală a normelor de drept indicate în conținutul întrebării (art. 198 și 200 din Legea nr. 62/2011), în măsură să reclame intervenția instanței supreme, ci solicită o confirmare a opiniei formulate cu privire la admisibilitatea acțiunii în constatarea nelegalității grevei de avertisment, atunci când acțiunea a fost introdusă de angajator după momentul încetării grevei.

Trebuie subliniat și faptul că natura specială a procedurii reglementate de art. 198-200 din Legea nr. 62/2011, rezultată din simpla interpretare gramaticală a acestor texte legale, reprezintă o chestiune distinctă de cea a posibilității formulării de către angajator a unei acțiuni având ca obiect de sine stătător constatarea nelegalității grevei, căreia instanța de apel este chemată să îi răspundă.

Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, astfel cum a fost formulată, nu vizează interpretarea unui text de lege lacunar ori neclar, cu posibilități multiple de interpretare, care să necesite lămurirea sa printr-o hotărâre prealabilă și de care să depindă însăși soluționarea apelului dedus judecății.

Sub acest aspect, trebuie reamintit că scopul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudențe neunitare ca urmare a interpretării și aplicării diferite a unei dispoziții legale.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,