Decizia nr. 58 din 28 septembrie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.519/1/2020, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 2.069/89/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 9 iunie 2020, în Dosarul nr. 2.069/89/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 198 şi art. 200 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 35 din Codul de procedură civilă, acţiunea angajatorului în constatarea nelegalităţii grevei, în speţă a grevei de avertisment, este inadmisibilă atunci când a fost introdusă după momentul încetării grevei?

Constituţia României

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii)

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011)

Codul de procedură civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 14 octombrie 2019 cu nr. 2.069/89/2019, reclamanta A S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Sindicatul B, constatarea caracterului nelegal al grevei de avertisment din 11 octombrie 2019 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2.336 lei pentru repararea prejudiciului cauzat prin organizarea grevei.

În motivare, reclamanta a susţinut că salariaţii săi şi-au încetat activitatea la data de 11 octombrie 2019, ora 6,00. La data declarării grevei de avertisment, reprezentanţii celor două părţi se aflau în procedura de negociere a contractului colectiv de muncă.

A mai arătat că motivul declanşării grevei de avertisment se circumscrie cazului reglementat de art. 161 lit. b) din Legea nr. 62/2011, învederând că revendicările salariaţilor săi au fost analizate în cadrul şedinţelor comune desfăşurate la datele de 23 august 2018 şi 17 septembrie 2019, când reprezentanţilor sindicatului le-au fost prezentate impedimentele de ordin legal care făceau imposibilă îndeplinirea cerinţelor respective.

Pentru asigurarea serviciului public de transport la nivelul unei treimi din personalul angajat, a cerut predarea unei liste a salariaţilor care şi-au manifestat voinţa de a declanşa greva, dar pârâtul a refuzat să prezinte lista respectivă şi să asigure o treime din personalul conducătorilor auto şi cel auxiliar pentru desfăşurarea serviciului de transport public, încălcând astfel dispoziţiile art. 205 din Legea nr. 62/2011.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 198 din Legea nr. 62/2011.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că a înştiinţat-o în scris pe reclamantă cu privire la revendicările angajaţilor şi a informat inspectoratul teritorial de muncă de două ori cu privire la acestea, fără a se ajunge la o înţelegere.

În acest context, a susţinut că greva de avertisment a fost declanşată cu respectarea dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 62/2011, reclamanta fiind înştiinţată prin Adresa din 10 octombrie 2019, la care a fost anexat tabelul nominal cu revendicările salariaţilor.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.119/2019 din 31 octombrie 2019, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din corespondenţa purtată între părţile în litigiu rezultă că reclamanta a fost informată cu privire la existenţa unui conflict de muncă pentru care s-a solicitat concilierea şi cu privire la hotărârea sindicatului pârât de declanşare a grevei, fiind anexat şi tabelul nominal al salariaţilor participanţi la greva de avertisment din 11 octombrie 2019.

A mai apreciat că reclamanta avea dreptul de a solicita constatarea nelegalităţii grevei de la momentul luării la cunoştinţă despre hotărârea de declanşare a grevei şi până la momentul încetării acesteia. Or, la data înregistrării acţiunii pe rolul tribunalului, greva încetase deja.

Totodată, a reţinut că angajatorul poate pretinde despăgubiri de la organizatorii sau participanţii la greva ilegală numai în situaţia prevăzută de art. 201 alin. (2) din Legea nr. 62/2011.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.

În motivarea căii de atac, apelanta a susţinut că tribunalul a apreciat în mod greşit că, fiind învestit cu o acţiune în constatarea caracterului nelegal al grevei de avertisment, nu poate pronunţa decât o soluţie întemeiată pe dispoziţiile art. 198 din Legea nr. 62/2011.

A mai arătat că nu a cerut încetarea grevei de avertisment, întrucât aceasta a încetat prin efectul legii, durata sa neputând depăşi două ore, ci să se constate că greva respectivă a fost organizată şi s-a desfăşurat cu încălcarea legii.

Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că apelanta avea dreptul de a solicita constatarea nelegalităţii grevei de avertisment de la momentul luării la cunoştinţă despre hotărârea de declanşare a grevei şi până la momentul încetării acesteia.

Totodată, a arătat că angajatorul putea pretinde despăgubiri de la organizatorii sau participanţii la greva ilegală numai în situaţia prevăzută de art. 201 alin. (2) din Legea nr. 62/2011. Or, la data înregistrării acţiunii pe rolul tribunalului, greva încetase deja.

Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării depinde soluţionarea apelului declarat în cauză.

Chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre asupra acestei chestiuni.

Deşi aplicarea îndelungată a Legii nr. 62/2011 ar conduce aparent la excluderea necesităţii interpretării unui text din cuprinsul acestui act normativ, totuşi condiţia noutăţii este îndeplinită, fiind evocate în acest sens statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la această condiţie de admisibilitate a sesizării (Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2015, şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Instanţa de trimitere a apreciat că se impun unificarea aplicării unor instituţii fundamentale din materia conflictelor colective de muncă, precum şi preîntâmpinarea consacrării unei orientări care, deşi majoritară, interferează în mod vădit cu dreptul de acces la justiţie.

S-a reţinut că este îndeplinită şi condiţia dificultăţii chestiunii de drept, având în vedere că sesizarea vizează statuarea asupra condiţiilor de exerciţiu ale unei acţiuni specifice conflictelor colective de muncă, dezlegarea chestiunii de drept fiind de o importanţă deosebită, prin consecinţele pe care le-ar putea genera în raporturile dintre partenerii sociali.

Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificate la data sesizării.

Apelanta a susţinut că legea recunoaşte angajatorului dreptul de a se adresa instanţei de judecată ori de câte ori apreciază că greva salariaţilor a fost declarată sau se derulează cu nerespectarea legii. Condiţiile în care salariaţii pot declanşa forma protestului prin încetarea voluntară a lucrului (greva), precum şi condiţiile în care această formă de protest se poate desfăşura sunt reglementate prin lege. Neîndeplinirea condiţiilor respective determină caracterul nelegal al grevei.

Deşi art. 198-200 din Legea nr. 62/2011 reglementează procedura de soluţionare a unui tip de acţiune cu obiect specific, respectiv încetarea grevei, această procedură nu exclude formularea unei acţiuni în temeiul normelor generale aplicabile în litigiile de muncă, dacă acţiunea nu are ca obiect încetarea grevei, ci un alt obiect în legătură cu respectarea prevederilor legale privind declararea şi desfăşurarea grevei.

Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a salariaţilor, instanţa de judecată trebuie să constate ca acţiunea acestora a fost declanşată ori s-a derulat cu încălcarea legii.

A mai arătat că este greşită indicarea dispoziţiilor art. 198-200 din Legea nr. 62/2011, în condiţiile în care nu se poate formula o cerere de încetare a grevei (greva de avertisment încetând prin efectul legii), iar obiectul acţiunii este diferit.

Într-o astfel de situaţie, potrivit art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă, temeiul juridic poate fi pus în discuţie de instanţa de judecată care, în exercitarea rolului său activ, este îndreptăţită şi chiar obligată să dea calificarea juridică corectă actelor şi faptelor deduse judecăţii.

Întrucât acţiunea în constatarea nelegalităţii grevei este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 62/2011, fără a se face distincţie între greva de avertisment şi greva generală, se impune sesizarea instanţei supreme în vederea dezlegării chestiunii de drept anterior evocate.

Totodată, apelanta a apreciat că este necesară identificarea procedurii aplicabile grevei de avertisment, întrucât această formă de grevă presupune încetarea activităţii, fiind o etapă premergătoare şi obligatorie pentru declanşarea grevei generale.

Intimatul nu a prezentat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Instanţa de trimitere a apreciat că nici în legislaţia anterioară, nici în Legea nr. 62/2011 nu este reglementată in terminis acţiunea în constatarea nelegalităţii grevei, calificarea acestei acţiuni a angajatorului fiind realizată pe cale jurisprudenţială. Astfel, art. 200 din Legea nr. 62/2011 prevede doar soluţia ce poate fi pronunţată de instanţa de judecată în cazul admiterii cererii angajatorului, respectiv încetarea grevei, cauza acestei încetări fiind caracterul nelegal al grevei.

În încheierea de sesizare s-a reţinut că, în cadrul întâlnirii de practică neunitară din 18-19 aprilie 2019, de la Cluj-Napoca, s-a decis, în opinie majoritară, că nu mai este posibilă constatarea caracterului nelegal al grevei ulterior încetării acesteia, protecţia drepturilor angajatorului putând fi asigurată jurisdicţional prin alte mijloace. În acest sens s-a stabilit că inadmisibilitatea acţiunii în constatarea nelegalităţii grevei derivă din faptul că partea are deschisă calea acţiunii în realizare, în cadrul căreia nelegalitatea grevei poate fi constatată pe cale incidentală.

Completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că această teză nu îşi găseşte suportul legal în prevederile art. 35 din Codul de procedură civilă şi nici în cele ale art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau ale art. 40 şi 43 din Constituţie.

Din analiza art. 35 din Codul de procedură civilă rezultă că inadmisibilitatea, ca sancţiune procesuală, intervine doar dacă partea interesată are la dispoziţie o acţiune în realizare pentru protecţia aceluiaşi drept, nu şi în situaţia în care respectiva parte are la dispoziţie o acţiune în realizare care antamează doar, pe cale incidentală, dreptul a cărui constatare se solicită.

În acest context, a apreciat că art. 200 din Legea nr. 62/2011, aplicabil indiferent de forma grevei, reglementează acţiunea în realizare prin care angajatorul urmăreşte valorificarea dreptului său de a obţine încetarea grevei nelegale.

Norma anterior evocată reglementează ipoteza conform căreia interesul angajatorului constă în realizarea dreptului său, în sensul reluării activităţii şi obţinerii unui titlu executoriu care să consfinţească caracterul nelegal al grevei, hotărârea judecătorească cuprinzând dispoziţia executorie de încetare a grevei.

Un argument de text, în sensul acestei calificări a acţiunii reglementate de art. 200 din Legea nr. 62/2011, este reprezentat de art. 196 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, care prevede că dispoziţiile primului alineat nu se aplică dacă greva este declarată ilegală, în temeiul art. 200 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ.

În măsura în care condiţiile de exerciţiu ale acţiunii în realizare nu mai sunt întrunite, greva fiind deja finalizată la momentul sesizării instanţei, în aplicarea art. 35 din Codul de procedură civilă, devine admisibilă acţiunea în constatare.

În baza clasificării dihotomice la care face trimitere art. 35 din Codul de procedură civilă, acţiunea în încetarea grevei este una în realizare, iar acţiunea în constatarea nelegalităţii grevei este una în constatare negatorie, prin care se solicită instanţei să statueze că salariaţii nu au exercitat dreptul la grevă în limitele şi condiţiile legii.

Or, tocmai această calificare procesuală relevă că trebuie să se distingă între dreptul protejat prin dispoziţiile art. 198 şi 200 din Legea nr. 62/2011 şi acţiunea în despăgubiri a angajatorului sau contestaţia salariatului împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de angajator.

Chiar dacă aceste acţiuni sunt grefate sau antamează caracterul nelegal ori legal al grevei, prin acţiunea în constatare formulată de angajator este dedusă judecăţii examinarea condiţiilor de exercitare a dreptului la grevă.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: interdicţia legală a acţiunii de protest (…) constituie o ingerinţă în drepturile reclamantului protejate de această dispoziţie.

Prin urmare, completul de judecată al instanţei de sesizare a conchis că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 198 şi 200 din Legea nr. 62/2011, cu referire la art. 35 din Codul de procedură civilă, este admisibilă acţiunea în constatarea nelegalităţii grevei, în speţă a grevei de avertisment, introdusă după încetarea grevei.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Bucureşti, Craiova, Galaţi şi Oradea au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Bucureşti, Braşov, Cluj, Craiova şi Iaşi au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor, din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că acţiunea în constatarea caracterului nelegal al grevei nu poate fi introdusă după momentul încetării grevei, o astfel de acţiune fiind inadmisibilă (Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă – în opinie majoritară, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă şi Curtea de Apel Braşov).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că acţiunea în constatarea caracterului nelegal al grevei poate fi introdusă şi după momentul încetării grevei, o astfel de acţiune fiind admisibilă (Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, Tribunalul Bihor, Tribunalul Satu Mare şi Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale).

În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile:

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive:

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 639 din 28 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.089 din 2 decembrie 2005, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 58, art. 60 alin. (1) lit. b) şi art. 61 alin. (2) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă (texte legale în prezent abrogate) sunt constituţionale, reţinând următoarele: „Declanşarea şi continuarea grevei într-o unitate, şi cu atât mai mult într-un întreg sector de activitate, pot aduce atingere drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale multor terţe persoane. Fără a nega dreptul salariaţilor la grevă, trebuie reţinut că şi acest drept poate fi exercitat, în spiritul prevederilor art. 57 din Constituţie «cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi». Principala premisă a exercitării dreptului la grevă în acest spirit este şi respectarea condiţiilor şi limitelor stabilite de lege. Greva poate leza în primul rând interesele angajatorului, ale unităţii ori ale autorităţii publice în ale cărei atribuţii intră conducerea sau coordonarea sectorului de activitate respectiv. Această unitate sau autoritate are dreptul, potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituţie, să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Întrucât, conform alin. (2) al art. 21 din Constituţie, nicio lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie, a fost necesar ca Legea nr. 168/1999, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, să stabilească regulile de procedură pentru exercitarea dreptului unităţii angajatoare de a cere instanţei judecătoreşti încetarea grevei, apreciată ca fiind declanşată ori continuată ilegal, precum şi regulile pentru soluţionarea unor asemenea litigii. Aprecierea dacă angajatorul urmăreşte apărarea unor drepturi şi interesele legitime ori nu, dacă greva a fost declanşată şi continuă cu respectarea ori cu încălcarea reglementărilor legale în vigoare nu reprezintă probleme de constituţionalitate, ci intră în competenţa instanţei judecătoreşti. În situaţia în care o grevă a fost declanşată ori continuată ilegal şi prin aceasta au fost cauzate prejudicii materiale altor persoane, nu este contrar dispoziţiilor şi principiilor Constituţiei dacă instanţa judecătorească, la cererea celor păgubiţi, obligă la despăgubiri persoanele vinovate de încălcarea legii. Aşadar, invocarea încălcării prevederilor constituţionale ale art. 43 alin. (1) urmează a fi înlăturată.”

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Primele trei condiţii formale prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât litigiul în care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la curtea de apel, instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmează să judece conflictul de muncă în ultimă instanţă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Iaşi.

De asemenea, sunt îndeplinite şi cerinţele referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se cere şi lipsa statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept invocate, aceasta neformând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cu privire la condiţia de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: „în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).

Pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei şi de caracterul incomplet al acesteia, fiind susceptibilă de mai multe sensuri ori accepţiuni, faţă de imprecizia redactării textului legal.

Raportat la exigenţele anterior menţionate, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că problema de drept identificată de titularul sesizării în conţinutul întrebării nu se circumscrie noţiunii de chestiune de drept care să determine dificultăţi de interpretare a unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii, adică să necesite cu pregnanţă lămurirea înţelesului şi efectelor juridice ale respectivei dispoziţii.

Astfel, instanţa de trimitere, învestită cu soluţionarea apelului prin care angajatorul invocă faptul că s-a apreciat în mod greşit că o acţiune în constatarea nelegalităţii grevei nu poate fi soluţionată decât prin pronunţarea unei soluţii întemeiate pe art. 198 din Legea nr. 62/2011, întreabă dacă: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 198 şi 200 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 35 din Codul de procedură civilă, acţiunea angajatorului în constatarea nelegalităţii grevei, în speţă a grevei de avertisment, este inadmisibilă atunci când a fost introdusă după momentul încetării grevei?

Dispoziţiile Legii nr. 62/2011 a căror interpretare se solicită au următorul conţinut:

Însă pentru a demonstra necesitatea interpretării textelor legale anterior evocate, instanţa de trimitere nu are în vedere, în realitate, vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea acestora, completul de judecată arătând, prin punctul de vedere exprimat, că dispoziţiile art. 200 din Legea nr. 62/2011, aplicabile indiferent de forma grevei, reglementează o acţiune în realizare, prin care angajatorul urmăreşte valorificarea dreptului său de a obţine încetarea grevei nelegale.

Astfel, art. 198-200 din Legea nr. 62/2011 reglementează o procedură specială, derogatorie, pentru soluţionarea unui tip de acţiune cu obiect specific – încetarea grevei -, caracterizată de termene scurte şi de celeritate, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa fiind limitate la cele înscrise în art. 200 din Legea nr. 62/2011 (respingerea cererii angajatorului sau admiterea cererii angajatorului şi dispunerea încetării grevei ca fiind ilegală).

Aşadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele litigiului şi expuse în sinteză, în raport cu modalitatea de formulare a întrebării, relevă că instanţa de trimitere nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală a normelor de drept indicate în conţinutul întrebării (art. 198 şi 200 din Legea nr. 62/2011), în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, ci solicită o confirmare a opiniei formulate cu privire la admisibilitatea acţiunii în constatarea nelegalităţii grevei de avertisment, atunci când acţiunea a fost introdusă de angajator după momentul încetării grevei.

Trebuie subliniat şi faptul că natura specială a procedurii reglementate de art. 198-200 din Legea nr. 62/2011, rezultată din simpla interpretare gramaticală a acestor texte legale, reprezintă o chestiune distinctă de cea a posibilităţii formulării de către angajator a unei acţiuni având ca obiect de sine stătător constatarea nelegalităţii grevei, căreia instanţa de apel este chemată să îi răspundă.

Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, astfel cum a fost formulată, nu vizează interpretarea unui text de lege lacunar ori neclar, cu posibilităţi multiple de interpretare, care să necesite lămurirea sa printr-o hotărâre prealabilă şi de care să depindă însăşi soluţionarea apelului dedus judecăţii.

Sub acest aspect, trebuie reamintit că scopul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudenţe neunitare ca urmare a interpretării şi aplicării diferite a unei dispoziţii legale.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,