ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 23/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluționarea Dosarului nr. 3.245/1/2019 este constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 908/98/2018, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care s-a comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depus un punct de vedere de către apelanta-pârâtă cu privire la chestiunea de drept supusă judecății. La dosar au fost transmise de către instanțele naționale hotărârile judecătorești ce au fost identificate, precum și punctele de vedere teoretice. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 24 iunie 2019, în Dosarul nr. 908/98/2018, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 1172 din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dreptul adunării generale ordinare a acționarilor unei societăți pe acțiuni de a aproba situațiile financiare anuale și de a distribui profitul sub formă de dividende include și partea din profitul net al societății asupra căreia patronatul a convenit cu sindicatul reprezentativ, prin contractul colectiv de muncă, a fi împărțită salariaților proporțional cu salariul de bază;

În caz afirmativ, dacă hotărârea adunării generale a acționarilor de distribuire a profitului are ca efect juridic nașterea dreptului la acțiune al salariaților în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din același act normativ.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 6 decembrie 2019 cu nr. 3.245/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 2 martie 2020.

În Dosarul nr. 908/98/2018, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a fost învestită cu soluționarea apelului formulat de pârâta societate în contradictoriu cu reclamantul persoană fizică, având ca obiect plata drepturilor bănești reprezentând cota-parte de 10% din profitul net al societății pe anul 2015.

Curtea de apel judecă în ultimă instanță, urmând a pronunța o hotărâre definitivă, în conformitate cu dispozițiile art. 96 pct. 2 și art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Legea societăților nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 163/2018 pentru modificarea și completarea Legii contabilității nr. 82/1991, modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990, precum și modificarea Legii nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației (denumită în continuare Legea nr. 31/1990):

Alin. (1) al art. 117

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Codul muncii):

Prin Cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Ialomița - Secția civilă, reclamantul persoană fizică a solicitat, în contradictoriu cu angajatorul pârât, obligarea acestuia din urmă la plata drepturilor bănești reprezentând cota-parte de 10% din profitul net al societății pe anul 2015, proporțional cu salariul său de bază, precum și a primei de vacanță pentru anul 2015, cu dobânda legală la data plății.

Prin Sentința civilă nr. 1.224 din 10 octombrie 2018, Tribunalul Ialomița a respins excepțiile prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, ca fiind neîntemeiate, a admis cererea formulată de reclamant și a obligat pârâta să îi achite acestuia drepturile bănești constând în cota-parte de 10% din profitul net pentru anul 2015, conform art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, sumă actualizată cu dobânda legală la data plății. Prin aceeași hotărâre s-a luat act că reclamantul a renunțat la judecarea capătului de cerere privind plata primei de vacanță.

În considerentele hotărârii s-a reținut că excepția prematurității acțiunii, invocată prin întâmpinare, este neîntemeiată, întrucât, deși este adevărată susținerea societății pârâte, în sensul că repartizarea profitului intră în atribuția adunării generale a acționarilor, totuși obligația asumată față de salariați de acordare a unei cote-părți din profitul net nu poate rămâne strict la voința acestui organ colegial de conducere al persoanei juridice, mai ales că o simplă amânare fără nicio motivație obiectivă, legală, nu poate justifica neîndeplinirea obligațiilor contractuale față de salariați. Dreptul reclamantului este actual, întrucât amânarea pe termen nedefinit a executării unei obligații ce derivă din contractul colectiv de muncă nu afectează caracterul exigibil al dreptului ce face obiectul acțiunii. Instanța de fond a avut în vedere și faptul că în contractul colectiv de muncă se prevede repartizarea către salariați a profitului, fără indicarea vreunui termen la care se va face această repartizare, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată excepția prematurității.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, s-a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, și nu cele din art. 268 alin. (1) lit. e) din același cod, având în vedere Decizia nr. 20 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 8 ianuarie 2014, potrivit căreia drepturile salariale suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului. Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani și nu era împlinit la data înregistrării cererii.

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost calificată de instanța de fond drept apărare de fond, având în vedere că aspectele invocate de pârâtă nu constituie cerințe prealabile obligatorii care ar fi trebuit îndeplinite de către reclamant.

Referitor la fondul cauzei s-a reținut faptul că reclamantul a fost salariatul societății pârâte până la data de 1 februarie 2018, când raportul de muncă a încetat prin acordul părților, conform art. 55 lit. b) din Codul muncii.

În art. 71 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, denumit "Alte drepturi bănești și facilități", se prevede la alin. (2) că: "Alte venituri sunt: a) cota-parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de 10% din profitul net, și se repartizează proporțional cu salariul de bază." În temeiul acestor dispoziții, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să îi plătească cota sa parte din profitul societății pe anul 2015, perioadă în care a avut calitatea de salariat.

Prima instanță a considerat că nu are nicio relevanță juridică data plății efective, ceea ce contează fiind momentul nașterii dreptului subiectiv al salariatului la beneficiul unei părți din profitul net. Deși prin Hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor societății pârâte nr. xxxx/24.10.2017 s-a aprobat repartizarea profitului net pe anul 2015, dreptul în discuție nu a fost achitat voluntar.

Cât privește apărarea pârâtei, în sensul că în contractul colectiv de muncă nu se prevede un termen la care se va efectua repartizarea profitului, instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 1.397 alin. (1) din Codul civil, astfel că obligația devine scadentă la data încheierii anului fiscal, care, potrivit art. 16 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Codul fiscal), este sfârșitul anului calendaristic.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel societatea pârâtă, care a solicitat schimbarea Sentinței civile nr. 1.224 din 10 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Ialomița, în sensul admiterii excepției prematurității, excepției prescripției dreptului la acțiune și a excepției inadmisibilității, iar pe fond, respingerea cererii reclamantului de obligare la plata cotei-părți din profitul net pentru anul 2015, care se distribuie salariaților proporțional cu salariul de bază, conform art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017.

Apelanta-pârâtă a arătat că este greșită soluția de respingere a excepției prematurității acțiunii, întrucât plata cotei-părți din profit către salariați este supusă îndeplinirii cumulative a două condiții: să fie aprobat bilanțul prin hotărâre a adunării generale a acționarilor și să fie repartizat profitul prin hotărâre a adunării generale a acționarilor. În speță, aceste condiții cumulative nu sunt îndeplinite, având în vedere faptul că prin hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor, opozabilă terților și necontestată, profitul net aferent anului 2015 nu a fost repartizat de acționari.

Art. 73 din Legea nr. 31/1990 prevede că: "(1) Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. (2) Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată." De asemenea, la art. 272

Prin urmare, este prematură cererea intimatului- reclamant față de faptul că până în prezent acționarii nu au aprobat distribuirea profitului aferent anului 2015, urmând a beneficia de acest drept atunci când va fi aprobată distribuirea.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, apelanta-pârâtă a arătat că instanța fondului a confundat drepturile recunoscute de lege cu drepturile izvorâte din contractul colectiv de muncă atunci când a reținut că dreptul la cota-parte din profit reprezintă un veritabil drept salarial supus termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

În opinia apelantei-pârâte, dreptul la cota-parte de 10% din profitul net al societății pe anul 2015, care se distribuie salariaților proporțional cu salariul de bază, conform art. 71 din contractul colectiv de muncă, nu se circumscrie sferei drepturilor salariale, respectiv nu constituie un "adaos la salariu", deoarece nu reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat. Acesta reprezintă un ajutor material acordat în baza contractului colectiv de muncă, cu atât mai mult cu cât nu se plătește cel puțin o dată pe lună, astfel cum dispune art. 166 alin. (1) din Codul muncii, care reglementează plata drepturilor salariale. Chiar dacă este exprimat în bani, ajutorul reprezintă o facilitate acordată de angajator. În plus, prestația financiară în discuție nu reprezintă o obligație legală pentru angajator, deci un drept câștigat pentru angajați, ci doar o facultate a cărei punere în aplicare semnifică o plată voluntară. În acest sens a fost invocată relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006.

În concluzie, apelanta-pârâtă a susținut că acțiunea se prescrie în termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, termen care a început să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, adică de la data de 18 mai 2016, când a fost aprobat bilanțul contabil pentru anul 2015, ceea ce face ca acțiunea să fie prescrisă.

În ceea ce privește fondul cauzei, apelanta-pârâtă a arătat că instanța de fond a admis în mod greșit cererea de chemare în judecată, plecând de la constatarea că nu a fost plătit intimatului-reclamant dreptul solicitat nici după adoptarea, la data de 24 octombrie 2017, a hotărârii adunării generale ordinare a acționarilor societății de repartizare a profitului net pe anul 2015. Prin Hotărârea nr. xxxx/24.10.2017 a adunării generale ordinare a acționarilor societății a fost condiționată plata dividendelor către acționari de obținerea acordului prealabil scris al băncii. Prin urmare, numai după obținerea acestui acord se putea aproba plata către acționari a dividendelor. De asemenea, prin aceeași hotărâre s-au aprobat distribuirea și plata de dividende din profitul nerepartizat al societății aferent anilor 2015 și 2016, proporțional cu acțiunile deținute de fiecare, dar cu condiția obținerii acordului prealabil scris al băncii, conform contractelor de credit aprobate.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că nu pot fi reținute criticile apelantei referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii, câtă vreme dreptul pretins este actual, pentru că privește cota-parte din profitul net pe anul 2015, iar dreptul s-a născut la sfârșitul anului fiscal 2015. Nu este relevantă Hotărârea adunării generale a acționarilor nr. xxxx/18.05.2016, prin care au fost aprobate situațiile financiare ale firmei pe anul 2015, și nici Hotărârea adunării generale a acționarilor din 24 octombrie 2017, prin care s-a repartizat profitul aferent anului 2015 către acționari, dreptul pretins în cauză nefiind condiționat de "posibilitățile financiare" ale societății.

Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune, intimatul-reclamant a arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în considerarea faptului că dreptul la cota-parte din profitul net al societății angajatoare este un element al salariului, iar nu o simplă bonificație.

La termenul de judecată din 12 iunie 2019, curtea de apel a pus în discuția părților utilizarea mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se solicita instanței supreme pronunțarea unei hotărâri prealabile asupra problemei de drept vizând stabilirea naturii juridice a dreptului salariatului la o cotă-parte din profitul net al societății angajatoare, proporțional cu salariul său de bază, drept convenit prin contractul colectiv de muncă, prin raportare la dreptul adunării generale a acționarilor de a distribui dividende acționarilor din profit după aprobarea situațiilor financiare ale firmei. Natura juridică a dreptului material determină implicit data nașterii dreptului salariatului la acțiunea în realizare, precum și termenul de prescripție incident.

Prin Încheierea din 24 iunie 2019, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, și suspendarea judecății cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile.

Completul de judecată al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a considerat admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, fiind îndeplinite condițiile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, s-a reținut că problema de drept privind modul de interpretare a dispozițiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 117

Problema de drept este nouă, în sensul că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a oferit o soluție punctuală prin decizie de speță și nici o soluție de principiu, nefiind identificată nicio hotărâre prealabilă asupra modului de interpretare a dispozițiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 117

Instanța de trimitere a menționat faptul că instanțele specializate în soluționarea conflictelor de muncă au fost învestite cu litigii similare celui pendinte, iar soluțiile definitive pronunțate au fost neunitare.

Astfel, într-o opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 3.901 din 26 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1.880/98/2016, s-a apreciat că cererea salariatului reclamant de obligare a angajatorului la plata cotei-părți din profitul net al societății pe anul 2015, corespunzătoare salariului său de bază, nu este prematură și este întemeiată. S-a arătat că dreptul prevăzut de art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017 nu este afectat de vreo condiție suspensivă neîmplinită, fiind făcută dovada profitului realizat de societate, iar clauza din contractul colectiv de muncă nu prevede vreun termen pentru executarea obligației, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile prevederile art. 1.495 alin. (1) din Codul civil. Instanța de apel a considerat că termenul de executare a obligației de repartizare a profitului către salariați este determinabil în funcție de practicile statornicite între părți. Astfel, cum repartizarea profitului net aferent anului 2014 către salariați s-a realizat la sfârșitul anului 2015, plata fiind făcută la data de 23 decembrie 2015, s-a apreciat că termenul statornicit, conform practicii, pentru repartizarea profitului net aferent anului 2015 este sfârșitul anului 2016. Întrucât prin Hotărârea adunării generale a acționarilor nr. xxxx/18.05.2016 s-au aprobat situațiile financiare ale firmei aferente anului 2015, fără a se repartiza profitul net și fără a se stabili un alt termen de executare a obligației prevăzute de art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, s-a concluzionat că acțiunea nu este prematură, dreptul ce face obiectul acțiunii fiind actual, iar obligația de plată scadentă. Instanța de apel, observând că între sarcinile adunării generale a acționarilor nu se regăsește și cea de repartizare a profitului net către salariați, a înlăturat considerentele instanței de fond cu privire la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 67 și 111 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora adunarea generală a acționarilor trebuia să aprobe repartizarea profitului în termen de cel mult 5 luni de la încheierea exercițiului financiar și să fixeze termenul de plată care nu putea fi mai mare de 6 luni.

Într-o a doua opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 5.549 din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1.915/98/2016, s-a susținut că neaprobarea bilanțului contabil și nerepartizarea profitului pe anul 2015 nu sunt cauze ce pot justifica neplata către reclamant a drepturilor prevăzute de art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, în condițiile în care acestea sunt aspecte ce depind exclusiv de voința acționarilor care pot amâna oricât această decizie, în timp ce în speță este vorba de o plată către un salariat, nu către acționari. În plus, a fost aprobată și repartizarea profitului net pe anul 2015, prin hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor societății, astfel încât nu mai subzistă apărările pârâtei sub acest aspect. S-a mai notat și faptul că nici după această dată societatea nu a achitat voluntar intimatului-reclamant suma cuvenită potrivit art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017. Cât despre apărarea apelantei-pârâte, conform căreia în contractul colectiv de muncă nu se prevede un termen la care se va efectua repartizarea, curtea de apel a reținut dispozițiile art. 1.397 alin. (1) din Codul civil, potrivit cărora "Obligația simplă nu este afectată de termen sau condiție și poate fi executată imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului", ceea ce face ca obligația să fie scadentă la data încheierii anului fiscal.

Soluția definitivă pronunțată în cauză a fost aceea de respingere a excepției prematurității acțiunii și de admitere a cererii de chemare în judecată, cu obligarea angajatorului pârât să plătească salariatului reclamant suma brută ce reprezintă cota-parte din profitul net al societății aferent anului 2015.

Într-o a treia opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 5.406 din 3 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2.190/98/2017, s-a arătat că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, deoarece pretențiile deduse judecății se încadrează în noțiunea de drepturi salariale, conform art. 160 din Codul muncii. Faptul că izvorăsc din contractul colectiv de muncă nu le schimbă natura juridică, fiind reglementate chiar în capitolul referitor la salarizarea personalului. De altfel, art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii nu distinge între drepturile supuse prescripției de 3 ani, folosind sintagma generală de "drepturi salariale", ceea ce presupune interpretarea acestei norme în mod sistematic și în legătură cu alte norme și cu noțiunea de salariu. Prin urmare, prescripția de 6 luni prevăzută de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii este incidentă în alte situații în care este vorba de drepturi convenite prin contractul colectiv de muncă și care nu pot fi încadrate în alte ipoteze expres reglementate de această normă. Curtea de apel a mai arătat că obligația este scadentă de la data încheierii anului fiscal, care este, conform Codului fiscal, anul calendaristic. Așadar, s-a constatat că excepția prescripției dreptului la acțiune, ridicată de societatea angajatoare, a fost corect respinsă de prima instanță, care a apreciat că momentul de început al termenului nu poate fi considerat data de 18 mai 2016, data aprobării bilanțului contabil, în condițiile în care nu s-a aprobat și distribuirea cotei de 10% din profit către salariați. Pe fondul cauzei, acțiunea fost admisă.

Într-o a patra opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 5.609 din 10 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 327/98/2018, s-a arătat că dreptul la cota-parte din profitul net al societății pentru anul 2015 este un drept suplimentar al salariatului, care nu face parte dintre elementele constitutive ale salariului, fiind greșită aprecierea primei instanțe în sensul că este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar nu cel de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din același cod.

Prin art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017 s-a prevăzut că salariații beneficiază de venituri constând în cota-parte de 10% din profitul net, proporțional cu salariul de bază. Acestea nu sunt însă drepturi de natură salarială, ci alte drepturi bănești și facilități recunoscute salariaților de către angajator. Art. 160 din Codul muncii prevede care sunt componentele salariului, anume salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, cota de participare la profit nu este un adaos la salariu și nu este inclusă în acesta, dovadă că se plătește anual și doar în anumite condiții (societatea să fi realizat profit, angajatul să fi lucrat în societate cel puțin 3 luni în anul respectiv, să nu fi fost sancționat disciplinar). Nefiind drepturi de natură salarială, dreptul la acțiune nu este supus termenului de prescripție de 3 ani, ci termenului de 6 luni. Cum bilanțul contabil pe anul 2015 a fost aprobat la data de 18 mai 2016, iar de la această dată și până la data înregistrării acțiunii au trecut mai mult de 6 luni, s-a constatat că dreptul la acțiune este prescris.

Soluția definitivă pronunțată în cauză a fost aceea de respingere a cererii, constatându-se prescris dreptul la acțiune al salariatului reclamant.

Instanța de trimitere a arătat că spre această soluție converge și jurisprudența Curții de Apel Timișoara în cauze similare. Cu titlu de exemplu s-a învederat că în Decizia civilă nr. 1.017 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 8.095/30/2017, s-a constatat că dreptul pretins nu se include în categoria drepturilor salariale, susceptibile a fi valorificate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci în categoria bonificațiilor care se acordă suplimentar salariului, astfel că sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii. Termenul de prescripție curge de la data de 18 mai 2016, data la care adunarea generală a acționarilor societății a aprobat bilanțul pe anul 2015.

Într-o a cincea opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 1.067 din 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 532/98/2018, s-a respins cererea salariatului reclamant de obligare a angajatorului pârât la plata cotei-părți din profitul net aferent anului 2015, ca fiind prematur formulată.

S-a apreciat că nașterea (actualitatea) dreptului pretins nu s-a produs până ce adunarea generală, în virtutea atribuțiilor care îi revin potrivit art. 111 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990, nu a fixat dividendul și nu a încuviințat repartizarea profitului. Odată consfințită această stare de fapt, cererea apare ca prematur formulată, pentru neîndeplinirea unei condiții care ține de însăși nașterea dreptului, fapt incompatibil cu prescrierea lui și care face de prisos cercetarea pe fond.

S-a considerat că art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017 nu este de natură să nască un drept direct și nemijlocit în patrimoniul salariaților, pentru că prerogativele aprobării bilanțului contabil și distribuirii profitului țin esențialmente de domeniul formării voinței societății prin intermediul adunării generale a acționarilor. Această clauză contractuală antamează obligațiile organului deliberativ învestit cu repartizarea profitului, dar nu îi surclasează atribuțiile pentru ca instanța de dreptul muncii să plaseze 10% din profitul societății către salariați, independent de faptul că acesta nu a fost distribuit.

În ceea ce privește soluția de principiu ce poate fi dată problemei de drept ridicate, completul de judecată al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a arătat că cererea intimatului- reclamant nu este susceptibilă de a fi analizată pe fond, dacă s-ar reține că dreptul la acțiunea privind plata unei cote-părți din profitul societății angajatoare pe anul 2015 este prescris după împlinirea unui termen de 6 luni, care curge de la data la care adunarea generală a acționarilor putea și avea obligația să aprobe situațiile financiare și să repartizeze profitul în dividende.

În opinia instanței de sesizare, dreptul salariaților la o cotă-parte din profitul societății angajatoare, prevăzut în contractul colectiv de muncă, are genul proxim în dividendele care se distribuie acționarilor din profit proporțional cu cota fiecăruia de participare la capitalul social, iar nu în salariul care se plătește fiecărui salariat drept contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă.

Un argument în acest sens este chiar formularea din art. 71 alin. (2) lit. a) din contractul colectiv de muncă, partenerii sociali folosind termeni precum "cota-parte din profit" și "se repartizează", termeni pe care i-a folosit și legiuitorul în art. 67 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 atunci când a definit dividendul ca fiind "cota-parte din profit ce se plătește fiecărui asociat".

Alte argumente care apropie acest "alt venit" al salariaților de categoria generală a profitului din care se repartizează dividende acționarilor, îndepărtându-l de categoria generală a salariului, derivă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 160 cu art. 17 alin. (3) lit. k) și art. 41 alin. (3) lit. e) din Codul muncii. Astfel, salariul cu toate componentele sale (salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, alte adaosuri) trebuie să respecte condițiile legale impuse acestei clauze esențiale din contractul individual de muncă, în sensul că trebuie să fie determinat, cuantificat în sumă exactă sau determinabil, în cazul sporurilor, în procent din salariul de bază, încă de la data încheierii contractului, deci cunoscut anterior prestării muncii de către salariat. Din contră, profitul firmei nu poate fi cunoscut anticipat prestării muncii, chiar existența profitului este incertă până la încheierea exercițiului financiar și aprobarea situației financiare anuale, iar acest caracter incert și nedeterminabil anterior prestării muncii de către salariat nu ar permite considerarea lui ca drept salarial, în limitele cotei-părți ce a făcut obiectul negocierii colective dintre patronat și sindicat prin contractul colectiv de muncă.

Ca natură juridică, dreptul salariaților la o cotă-parte din profitul societății angajatoare, prevăzut în contractul colectiv de muncă, trebuie considerat un beneficiu extrasalarial care se realizează în condiții similare celor în care acționarii obțin dividende din profitul firmei. Pentru o astfel de calificare a dreptului în discuție este relevant și faptul că Legea nr. 31/1990, în forma inițială, prevedea în art. 131 că "Fondatorii, administratorii și personalul societății vor participa la beneficii, dacă aceasta este prevăzut în actul constitutiv ori, în lipsa unor asemenea prevederi, a fost aprobat de adunarea generală extraordinară". Deși textul de lege care permitea societății să cedeze salariaților o parte din beneficii (profit) prin voința organului de conducere a fost abrogat prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, o prevedere similară produce efecte pentru o categorie limitată de salariați. Astfel, în Ordonanța Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și la regiile autonome, aprobată cu modificări prin Legea nr. 769/2001, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanța Guvernului nr. 64/2001), se prevedea la art. 1 din forma inițială faptul că, începând cu exercițiul financiar al anului 2001, profitul contabil rămas după deducerea impozitului pe profit se repartizează pe următoarele destinații: rezerve legale; până la 10% pentru participarea salariaților la profit (ulterior, plafonată la cel mult nivelul unui salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul agentului economic); minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local, în cazul regiilor autonome, ori dividende, în cazul societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat etc.

În cazul societăților cu capital privat, cum este apelanta- pârâtă, nu există o prevedere legală care să permită sau să oblige angajatorul la plata către salariați a unei cote-părți din profit, corespunzătoare salariului lor de bază, însă poate fi negociată o clauză în contractul colectiv de muncă care să conțină un astfel de drept al salariaților corelativ obligației angajatorului de plată. În măsura în care contractul colectiv de muncă cuprinde o clauză referitoare la dreptul salariaților la cota-parte de 10% din profitul net al firmei, cum este art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, se pune problema determinării datei la care se naște dreptul la acțiune al beneficiarilor, iar această dată nu poate fi sfârșitul anului fiscal, la 31 decembrie, câtă vreme la acea dată nu se cunoaște, în mod obiectiv, rezultatul exercițiului financiar. Aceste date din situațiile financiare ale firmei sunt disponibile pentru acționari, conform art. 117

În atare situație, anterior adunării generale a acționarilor la care se aprobă situațiile financiare anuale, salariații nu pot pretinde plata cotei-părți din profit nici angajatorului și nici instanței de judecată care nu ar putea dispune prin hotărâre judecătorească realizarea dreptului prevăzut prin contractul colectiv de muncă, lipsind tocmai condiția realizării profitului în anul financiar încheiat. Instanța de judecată nu poate suplini lipsa hotărârii adunării generale, aceasta având competență exclusivă și nelimitată de a hotărî aprobarea situațiilor financiare și distribuirea profitului sub forma dividendelor către asociați, implicit și cota-parte din profitul net convenită a fi repartizată salariaților.

În ceea ce privește data la care se naște dreptul la acțiune al salariaților, instanța de sesizare a considerat aplicabile dispozițiile art. 111 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora adunarea generală ordinară se întrunește cel puțin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exercițiului financiar, coroborate cu cele ale art. 67 alin. (2) din aceeași lege, potrivit cărora dividendele se plătesc asociaților în termenul stabilit de adunarea generală a asociaților, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.

Pentru salariați, aflați în poziția unor terți față de adunarea generală a acționarilor, hotărârea adoptată în temeiul art. 111 din Legea nr. 31/1990 poate fi cunoscută numai după ce aceasta este făcută publică, prin menționarea ei în registrul comerțului, în cazul de față, la data de 19 mai 2016. Așadar, de la data de 19 mai 2016 salariații puteau cunoaște situația financiară a firmei, aprobată pentru anul 2015, dar și faptul că adunarea generală a acționarilor nu a aprobat distribuirea profitului în dividende și deci nici plata cotei-părți de 10% din profitul net către salariați.

O atare situație juridică pune problema modului de realizare a dreptului salariaților care, extrasalarial fiind, este supus prescripției de 6 luni conform art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, însă data nașterii dreptului la acțiune nu poate fi considerată o eventuală dată viitoare la care adunarea generală a acționarilor ar aproba distribuirea profitului, pentru că o astfel de situație echivalează cu recunoașterea unei obligații pur potestative în favoarea angajatorului, debitor al obligației de plată asumate contractual față de salariați.

În plus, se poate considera că adunarea generală a acționarilor, aprobând bilanțul și contul de profit și pierderi pentru anul 2015, și-a asumat obligația de a îndeplini actele asumate de administratori, inclusiv obligațiile convenite prin contractul colectiv de muncă. În cazul de față, contractul colectiv de muncă a fost negociat, din partea patronatului, de către administratorul unic al firmei care ocupă și funcția de director general, iar acest contract trebuie executat pentru că art. 41 alin. (5) din Constituție garantează caracterul său obligatoriu, având forța legii, după cum prevede art. 229 alin. (4) din Codul muncii.

În consecință, instanța de trimitere a apreciat că s-ar impune a se reține că dreptul salariatului la acțiune în justiție este actual după data la care a fost făcută publică hotărârea adunării generale a acționarilor de aprobare a situațiilor financiare ale firmei aferente anului 2015, fără a fi hotărâtă și distribuirea profitului, respectiv că dreptul la acțiunea în pretenții se prescrie în termen de 6 luni de la această dată.

În opinia apelantei-pârâte, dreptul salariatului la cota- parte din profitul net al societății pe anul 2015 se supune regulilor prescripției prevăzute de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, pentru că este un drept izvorât din contractul colectiv de muncă. În reglementarea cuprinsă în art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, dreptul la cota-parte din profit nu are caracterul unui drept salarial, susceptibil a fi valorificat în termenul de prescripție de 3 ani, pentru că nu se circumscrie structurii salariului reglementate de art. 160 din Codul muncii (salariu de bază, indemnizații, sporuri, alte adaosuri). Dreptul solicitat este conceput ca drept suplimentar față de cele salariale, acordat de angajator cu titlu de bonificație salariaților, conform contractului colectiv de muncă. Nu are caracter imperativ pentru angajator pentru că nu reprezintă contraprestația muncii salariaților și deci nu este un drept câștigat de aceștia. Consideră că dreptul salariatului la cota-parte din profitul net este supus prescripției în termenul de 6 luni care a început să curgă la data de 18 mai 2016, dată la care a fost aprobat bilanțul contabil pentru anul 2015, astfel că acțiunea era prescrisă la data înregistrării ei pe rolul instanței de judecată.

În opinia intimatului-reclamant, condițiile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile nu sunt îndeplinite, problema de drept nefiind nouă. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 20 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că stabilirea naturii juridice a unui drept patrimonial pretins de salariat reprezintă o chestiune de aplicare a legii. Or, în cauză, dreptul la cota-parte din profitul societății pe anul 2015, drept prevăzut de art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, reprezintă un element salarial în accepțiunea art. 160 din Codul muncii, mai exact, un adaos salarial ce poate fi reclamat în instanța de judecată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului. Dreptul în discuție s-a născut la data încheierii anului fiscal care, potrivit art. 16 din Codul fiscal, este data de 31 decembrie 2015. În consecință, consideră că dreptul la acțiune nu este prescris.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost depus un punct de vedere de către apelanta-pârâtă, prin care a apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că problema de drept prezintă caracter de noutate, nefiind identificată o jurisprudență constantă și unitară. Prin urmare, a solicitat admiterea sesizării, arătând că drepturile solicitate în cauză nu se circumscriu structurii salariului și nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajați, nefiind plătite lunar, ci au caracterul unui drept suplimentar ce decurge din contractul colectiv de muncă. Prin urmare, apelanta-pârâtă apreciază că la data depunerii acțiunii, ce a fost înregistrată la Tribunalul Ialomița la data de 6 iunie 2018, termenul de prescripție de 6 luni era împlinit.

Curțile de apel Timișoara, Suceava, Ploiești, Pitești, Oradea, Galați, Constanța, Cluj, Brașov, Alba Iulia și Craiova au comunicat că nu a fost identificată practică judiciară.

Instanța de trimitere a reținut, în încheierea de sesizare, jurisprudența Curții de Apel Timișoara în cauze similare, indicând, exemplificativ, Decizia civilă nr. 1.017 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 8.095/30/2017, prin care s-a constatat că dreptul pretins nu se include în categoria drepturilor salariale susceptibile a fi valorificate în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci în categoria bonificațiilor care se acordă suplimentar salariului, astfel că este supus termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii. Termenul de prescripție curge de la data la care adunarea generală a acționarilor societății a aprobat bilanțul pe anul 2015.

Curtea de Apel Iași a comunicat, de asemenea, că nu a identificat practică judiciară, fiind exprimată o opinie teoretică de către Tribunalul Iași, în sensul că trebuie avute în vedere considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia de recurs în interesul legii nr. 20 din 18 noiembrie 2013.

Curtea de Apel Târgu Mureș a arătat că nu a fost identificată practică judiciară având ca obiect problemele de drept enunțate.

S-au identificat hotărâri judecătorești definitive privind drepturi salariale solicitate de angajați preluați prin modalitatea transferului de întreprindere de către alte societăți comerciale. În situația acestor angajați, drepturile salariale au vizat, printre altele, și o sumă fixă distribuită din profitul net al societății cesionare către angajații proprii, drepturi recunoscute prin contractul colectiv de muncă în favoarea acestora din urmă.

Referitor la termenul de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, sau de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, instanțele din raza Curții de Apel Târgu Mureș s-au pronunțat în mod constant, în anii anteriori, în sensul că drepturile salariale, astfel cum sunt definite de art. 159-160 din Codul muncii, pot fi solicitate înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, chiar dacă sunt prevăzute prin contractul colectiv de muncă.

Curtea de Apel Bacău a comunicat că practica judiciară a acestei instanțe este în sensul că termenul de prescripție este de 3 ani.

Curtea de Apel București a comunicat, referitor la prima problemă de drept supusă analizei, că practica judiciară a Secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București este în sensul că dreptul adunării generale ordinare a acționarilor de a aproba situațiile financiare anuale și de a distribui profitul sub formă de dividende nu include și partea din profitul net al societății asupra căreia patronatul a convenit cu sindicatul reprezentativ, prin contractul colectiv de muncă, a fi împărțită salariaților proporțional cu salariul de bază. Cu privire la cea de-a do