ÎCCJ, decizie (scj.ro #172402)

Cameră preliminară. Nulitatea ordonanței de redeschidere a urmăririi penale. Nulitatea rechizitoriului. Soluții. Contestație

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Camera preliminară

Index alfabetic:

Drept procesual penal

-

cameră preliminară

-

nulitatea ordonanței de redeschidere a urmăririi penale

-

nulitatea rechizitoriului

-

soluții

-

contestație

C. proc. pen.,

art. 335, art. 346, art. 347

I.C.C.J., Secția penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 254 din 24 martie 2021

Prin încheierea din data de 6 aprilie 2020, Curtea de Apel București, Secția I penală a respins, ca neîntemeiate, cererile și excepțiile formulate de inculpatul A.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că instanța este competentă să soluționeze cauza, este legal sesizată cu rechizitoriul nr. X. din data de 3 decembrie 2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, probele au fost administrate în mod legal și actele de urmărire penală efectuate în mod legal.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a dispus începerea judecății în cauza privind pe inculpatul A., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. X. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat contestație inculpatul A.

Examinând contestația formulată de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători, constată că aceasta este fondată, având în vedere, în principal, următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se reține că prerogativele judecătorului de cameră preliminară în procedura reglementată pentru sesizarea instanței prin rechizitoriu, așa cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 342 C. proc. pen., sunt limitate la verificarea competenței instanței sesizate prin rechizitoriu, a legalității sesizării instanței și a legalității administrării probelor și efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Procedura camerei preliminare este reglementată ca procedură de filtru pregătitoare a fazei de judecată, scopul acesteia fiind acela de a verifica dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze începerea judecății, după caz, dacă se impune refacerea actului de sesizare ori reluarea urmăririi penale.

Analizând contestația formulată în cauză, prin raportare la dispozițiile legale și considerațiile menționate anterior, precum și la criticile contestatorului, completul de 2 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că este prioritară în examinare excepția nulității ordonanței de redeschidere a urmăririi penale, fiind incidentă sancțiunea nulității absolute relativ la ordonanța nr. Y. din 17 septembrie 2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, și a actelor de urmărire penală efectuate ulterior emiterii acesteia.

În concret, în cauză, prin ordonanța din 6 septembrie 2019 emisă în dosarul nr. X. al Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a corupției, s-a dispus, printre altele, clasarea cauzei față de A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., și spălare a banilor prevăzută în art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019.

Ulterior, prin ordonanța nr. Y. din 17 septembrie 2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus infirmarea în întregime a ordonanței de clasare nr. X. din 6 septembrie 2019 a  Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a corupției, redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. X. al Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a corupției, reluarea și completarea urmăririi penale de procurorul desemnat de către procurorul șef al Secției de combatere a corupției.

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători constată că ordonanța prin care procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție a infirmat soluția de clasare dispusă în cauză de procurorul de caz a fost emisă cu încălcarea normelor de competență funcțională, a principiilor subordonării ierarhice și legalității, astfel cum acestea sunt consacrate prin dispozițiile Legii nr. 304/2004, în sensul că procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție nu avea calitatea de procuror ierarhic superior al celui care a dispus soluția de clasare, soluția de infirmare fiind astfel nelegală.

Competența funcțională (

ratione officii

) este forma de competență prin care se stabilește activitatea pe care o poate înfăptui organul judiciar și este prevăzută prin norme imperative, în toate cazurile sub sancțiunea nulității absolute.

Potrivit principiului subordonării ierarhice, specific activității Ministerului Public, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet, iar acesta din urmă este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție teritorială.

În ceea ce privește noțiunea de „procuror ierarhic superior”, dispozițiile Codului de procedură penală fac referire la competența funcțională a procurorului învestit cu exercitarea unor atribuții judiciare și, implicit, la competența materială și după calitatea persoanei, în situația cauzelor de competența unor unități de parchet de pe lângă instanțe de grad diferit de jurisdicție sau structuri de parchet a căror organizare este reglementată prin legi speciale.

Dispozițiile Codului de procedură penală, care se circumscriu principiului constituțional al controlului ierarhic specific organizării și funcționării Ministerului Public, sunt reglementate în două forme: fie se referă în mod generic la „procurorul ierarhic superior”, uneori prin adăugarea sintagmei „celui care a dispus soluția”, fie se referă, în mod explicit, la funcția determinată pe care o ocupă procurorul în ierarhia parchetelor. În toate cazurile, însă, referirea la procurorul ierarhic superior vizează activitatea judiciară a acestuia, ca subiect procesual oficial, respectiv la competența funcțională a acestuia, iar nu la atribuțiile de natură administrativă sau manageriale pe care le implică funcția respectivă.

Prima formă, cea a sintagmei „procuror ierarhic superior”, este utilizată pentru determinarea competenței funcționale în rezolvarea unor incidente procesuale, cum ar fi: conflictul de competență dintre doi procurori, abținerea sau recuzarea, infirmarea unor acte procesuale sau procedurale, preluarea cauzelor de la alte parchete, retragerea apelului sau acordul de recunoaștere a vinovăției.

Cea de-a doua formă, respectiv individualizarea funcției ocupate în ierarhia Ministerului Public este utilizată tot pentru determinarea competenței funcționale, însă în legătură cu atribuții judiciare care se circumscriu funcției de control al legalității și temeiniciei unor măsuri preventive [art. 209 alin. (15) C. proc. pen.], a renunțării la urmărire penală [art. 318 alin. (10) C. proc. pen.], a rechizitoriului (art. 328 C. proc. pen.) sau a actelor procurorului (art. 339 C. proc. pen.).

În aceste din urmă cazuri, Codul de procedură penală determină în mod expres competența funcțională în favoarea prim-procurorului parchetului (pentru procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii și tribunale), a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel (pentru procurorii din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel), a procurorului șef de secție de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (pentru procurorii din cadrul acestui parchet) sau a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (pentru procurorul șef de secție din cadrul acestui parchet).

Este de remarcat că și în aceste situații, în care legiuitorul a individualizat funcția procurorului în favoarea căruia a stabilit competența funcțională de a efectua controlul de legalitate și temeinicie, s-a prevăzut că atunci când actul controlat a fost întocmit de un procuror cu funcție de conducere, această verificare va fi realizată de procurorul ierarhic superior acestuia.

În raport cu modul de reglementare a categoriei „procuror ierarhic superior” rezultă următoarele concluzii:

(i) calitatea de procuror ierarhic superior poate să rezulte exclusiv din lege, fie prin individualizarea funcției în cuprinsul unei norme de procedură penală care determină competența funcțională (spre exemplu, art. 328 C. proc. pen.), fie prin trimiterea din cuprinsul normei de procedură la o normă de organizare judiciară care stabilește care este conducătorul unui anumit parchet (spre exemplu, art. 334 C. proc. pen.). În același sens, prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, publicată în M. Of. nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituțională a reținut că: „este evident că noțiunea de «procuror ierarhic superior» vizează întotdeauna o poziție într-o ierarhie, determinată prin raportare la o anumită structură organizatorică. (...) Ordinea ierarhică nu poate avea ca fundament soluțiile dispuse în anumite cauze, ci o structură predeterminată, care funcționează, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituție, după principiile legalității, imparțialității și controlului ierarhic” (paragraful 68);

(ii) regula generală este aceea că „procuror ierarhic superior” este conducătorul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit actul supus verificării de legalitate sau temeinicie sau, în cazul în care acesta este procurorul care a întocmit actul, conducătorul parchetului ierarhic superior, iar regula specială este aceea că „procuror ierarhic superior” este fie procurorul care deține o funcție de conducere intermediară și este menționat explicit de o normă legală care îi atribuie competența funcțională (spre exemplu, procuror șef de secție în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), fie procurorul care deține o funcție de conducere reglementată printr-o lege specială, cum sunt O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție sau O. U. G. nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative. De altfel, în temeiul dispozițiilor art. 30 lit. e), art. 79 lit. g) și ale art. 80 lit. f) din Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 1.643/C/2015, publicat în M. Of. nr. 350 din 21 mai 2015, procurorii șefi de secție, procurorii șefi ai serviciului teritorial și procurorii șefi ai birourilor teritoriale verifică temeinicia și legalitatea soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de procurorii din subordine.

Totodată, se observă faptul că prevederile art. 7 a) - ee), Capitolul I din Ordinul nr. 1.643/C din 15 mai 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, care cuprind atribuțiile procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, nu conțin și atribuții specifice în dosarele penale instrumentate de către procurorii din subordine.

Prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, publicată în M. Of. nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituțională a reținut că „este evident că noțiunea de procuror ierarhic superior vizează întotdeauna o poziție într-o ierarhie, determinată prin raportare la o anumită structură organizatorică”, concluzia care se impune fiind aceea că atât din perspectiva normei de organizare judiciară (Legea nr. 304/2004), cât și a normei de competență (Codul de procedură penală), controlul legalității și temeiniciei actelor întocmite de procurori se realizează din treaptă în treaptă și numai în mod excepțional, când legea prevede expres, este posibilă realizarea acestui control prin omiterea unor funcții intermediare (spre exemplu, în cazul soluțiilor adoptate de către conducătorii parchetelor de pe lângă tribunale sau curți de apel).

Prin urmare, calitatea de „procuror ierarhic superior” revine procurorului în toate cazurile în care competența funcțională determinată de principiul controlului ierarhic este incidentă potrivit legii, neputând să fie lăsate la latitudinea procurorului cazurile în care își va exercita atribuțiile ce derivă din această calitate.

În același sens, completul de 2 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție face trimitere la Decizia nr. 23 din 14 septembrie 2020 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 52 din 18 ianuarie 2021, prin care, cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 335 alin. (1) C. proc. pen., s-a stabilit că „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul infirmării unei soluții dispuse de către un procuror din cadrul parchetelor din subordine ori structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (Direcția Națională Anticorupție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism), nu are în toate situațiile calitatea expres prevăzută de art. 335 alin. (1) C. proc. pen. în care se face referire la

procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția

.”

Or, din perspectiva tuturor dispozițiilor legale sus-menționate, reiese că procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție nu avea ca atribuții legale verificarea legalității și temeiniciei ordonanței unui procuror din cadrul Secției de combatere a corupției pentru a putea dispune soluția infirmării și redeschiderii urmăririi penale, competență care revenea exclusiv procurorului șef al secției din care făcea parte procurorul de caz.

Drept urmare, în înțelesul art. 335 alin. (1) C. proc. pen., procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția de clasare, care putea infirma ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale, era procurorul șef al secției din care face parte procurorul care a dispus soluția.

Cât privește susținerea contestatorului, referitoare la faptul că procurorul ierarhic superior celui care a dat soluția clasării (cel care ar fi avut calitatea de procuror ierarhic și care ar fi putut infirma soluția) a confirmat-o prin însușirea adreselor de înaintare, se observă că, pe de o parte, așa cum a reținut și judecătorul de cameră preliminară al primei instanțe, simpla semnare nu echivalează cu confirmarea soluției de clasare (ordonanța de clasare nu era supusă confirmării, ea putând fi doar infirmată), iar pe de altă parte, ipoteza sancțiunii procesuale incidentă în cauză vizează împrejurarea că a fost infirmată de un procuror care nu avea atribuția legală în acest sens.

În raport de considerentele arătate, se constată că ordonanța nr. Y. din 17 septembrie 2019, emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, este lovită de nulitate absolută, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 280 alin. (2) C. proc. pen., toate actele îndeplinite ulterior acestui act, inclusiv rechizitoriul întocmit în cauză, sunt la rândul lor lovite de nulitate, întrucât există o legătură directă între acestea și actul declarat nul.

În ce privește această din urmă condiție, se constată că toate actele ulterioare nu puteau fi îndeplinite în lipsa actului nul, respectiv ordonanța de infirmare a soluției de clasare. Pentru actele subsecvente, nu se mai impune analiza condițiilor nulității absolute, sancționarea acestora fiind exclusiv consecința nulității actului principal, care operează numai în temeiul legăturii lor directe cu actul principal și independent de propria conformitate cu legea.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., urmează a fi admisă contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 6 aprilie 2020 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, Secția I penală.

Va fi desființată încheierea atacată și, în rejudecare:

Va admite excepția invocată de inculpatul A., privind nelegalitatea ordonanței nr. Y. din 17 septembrie 2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care s-a dispus infirmarea în întregime a ordonanței de clasare nr. X. din data de 6 septembrie 2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției.

Va constata nulitatea absolută a ordonanței nr. Y. din 17 septembrie 2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, precum și a tuturor actelor subsecvente acestei ordonanțe, inclusiv a rechizitoriului nr. X. din 3 decembrie 2019 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, privind pe inculpatul A.

Va dispune restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției.

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători nu a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 345 alin. (3) C. proc. pen., în sensul pronunțării unei încheieri și comunicării acesteia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, pentru ca, în termen de 5 zile de la comunicarea actului, procurorul să remedieze neregularitățile actului de sesizare și să comunice instanței dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei, întrucât, în raport cu soluția pronunțată, aceea de constatare a nulității actului prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale și a tuturor actelor îndeplinite ulterior acestuia (ca efect al anulării actului principal), nu se mai poate vorbi despre remedierea actului de sesizare a instanței, acesta fiind desființat ca efect al nulității constatate, iar în lipsa unui act de sesizare a instanței, nu se poate vorbi nici despre eventuala menținere a dispoziției de trimitere în judecată.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători a dispus subsecvent constatării nulității actului de redeschidere a urmăririi penale emis de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție restituirea cauzei la parchet, reținând că la acest moment este în ființă și produce efecte juridice ordonanța de clasare nr. X. din data de 6 septembrie 2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători a admis contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 6 aprilie 2020 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, Secția I penală.

A desființat încheierea atacată și, rejudecând:

A admis excepția invocată de inculpatul A., de nelegalitate a ordonanței nr. Y. din 17 septembrie 2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin care s-a dispus infirmarea în întregime a ordonanței de clasare nr. X. din data de 6 septembrie 2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției.

A constatat nulitatea absolută a ordonanței nr. Y. din 17 septembrie 2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, precum și a tuturor actelor subsecvente acestei ordonanțe, inclusiv a rechizitoriului nr. X. din 3 decembrie 2019 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, privind pe inculpatul A.

A dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției.