Decizia nr. 23 din 2 martie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.245/1/2019 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 908/98/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care s-a comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depus un punct de vedere de către apelanta-pârâtă cu privire la chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti ce au fost identificate, precum şi punctele de vedere teoretice. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 24 iunie 2019, în Dosarul nr. 908/98/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 1172 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul adunării generale ordinare a acţionarilor unei societăţi pe acţiuni de a aproba situaţiile financiare anuale şi de a distribui profitul sub formă de dividende include şi partea din profitul net al societăţii asupra căreia patronatul a convenit cu sindicatul reprezentativ, prin contractul colectiv de muncă, a fi împărţită salariaţilor proporţional cu salariul de bază;

În caz afirmativ, dacă hotărârea adunării generale a acţionarilor de distribuire a profitului are ca efect juridic naşterea dreptului la acţiune al salariaţilor în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 6 decembrie 2019 cu nr. 3.245/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 2 martie 2020.

În Dosarul nr. 908/98/2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost învestită cu soluţionarea apelului formulat de pârâta societate în contradictoriu cu reclamantul persoană fizică, având ca obiect plata drepturilor băneşti reprezentând cota-parte de 10% din profitul net al societăţii pe anul 2015.

Curtea de apel judecă în ultimă instanţă, urmând a pronunţa o hotărâre definitivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 96 pct. 2 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 163/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31/1990, precum şi modificarea Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei (denumită în continuare Legea nr. 31/1990):

Alin. (1) al art. 117

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Codul muncii):

Prin Cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Ialomiţa – Secţia civilă, reclamantul persoană fizică a solicitat, în contradictoriu cu angajatorul pârât, obligarea acestuia din urmă la plata drepturilor băneşti reprezentând cota-parte de 10% din profitul net al societăţii pe anul 2015, proporţional cu salariul său de bază, precum şi a primei de vacanţă pentru anul 2015, cu dobânda legală la data plăţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.224 din 10 octombrie 2018, Tribunalul Ialomiţa a respins excepţiile prematurităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, ca fiind neîntemeiate, a admis cererea formulată de reclamant şi a obligat pârâta să îi achite acestuia drepturile băneşti constând în cota-parte de 10% din profitul net pentru anul 2015, conform art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, sumă actualizată cu dobânda legală la data plăţii. Prin aceeaşi hotărâre s-a luat act că reclamantul a renunţat la judecarea capătului de cerere privind plata primei de vacanţă.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că excepţia prematurităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare, este neîntemeiată, întrucât, deşi este adevărată susţinerea societăţii pârâte, în sensul că repartizarea profitului intră în atribuţia adunării generale a acţionarilor, totuşi obligaţia asumată faţă de salariaţi de acordare a unei cote-părţi din profitul net nu poate rămâne strict la voinţa acestui organ colegial de conducere al persoanei juridice, mai ales că o simplă amânare fără nicio motivaţie obiectivă, legală, nu poate justifica neîndeplinirea obligaţiilor contractuale faţă de salariaţi. Dreptul reclamantului este actual, întrucât amânarea pe termen nedefinit a executării unei obligaţii ce derivă din contractul colectiv de muncă nu afectează caracterul exigibil al dreptului ce face obiectul acţiunii. Instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că în contractul colectiv de muncă se prevede repartizarea către salariaţi a profitului, fără indicarea vreunui termen la care se va face această repartizare, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, s-a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, şi nu cele din art. 268 alin. (1) lit. e) din acelaşi cod, având în vedere Decizia nr. 20 din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 8 ianuarie 2014, potrivit căreia drepturile salariale suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului. Prin urmare, termenul de prescripţie aplicabil este cel de 3 ani şi nu era împlinit la data înregistrării cererii.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost calificată de instanţa de fond drept apărare de fond, având în vedere că aspectele invocate de pârâtă nu constituie cerinţe prealabile obligatorii care ar fi trebuit îndeplinite de către reclamant.

Referitor la fondul cauzei s-a reţinut faptul că reclamantul a fost salariatul societăţii pârâte până la data de 1 februarie 2018, când raportul de muncă a încetat prin acordul părţilor, conform art. 55 lit. b) din Codul muncii.

În art. 71 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, denumit „Alte drepturi băneşti şi facilităţi”, se prevede la alin. (2) că: „Alte venituri sunt: a) cota-parte din profit ce se repartizează salariaţilor, care este de 10% din profitul net, şi se repartizează proporţional cu salariul de bază.” În temeiul acestor dispoziţii, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să îi plătească cota sa parte din profitul societăţii pe anul 2015, perioadă în care a avut calitatea de salariat.

Prima instanţă a considerat că nu are nicio relevanţă juridică data plăţii efective, ceea ce contează fiind momentul naşterii dreptului subiectiv al salariatului la beneficiul unei părţi din profitul net. Deşi prin Hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor societăţii pârâte nr. xxxx/24.10.2017 s-a aprobat repartizarea profitului net pe anul 2015, dreptul în discuţie nu a fost achitat voluntar.

Cât priveşte apărarea pârâtei, în sensul că în contractul colectiv de muncă nu se prevede un termen la care se va efectua repartizarea profitului, instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1.397 alin. (1) din Codul civil, astfel că obligaţia devine scadentă la data încheierii anului fiscal, care, potrivit art. 16 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Codul fiscal), este sfârşitul anului calendaristic.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel societatea pârâtă, care a solicitat schimbarea Sentinţei civile nr. 1.224 din 10 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, în sensul admiterii excepţiei prematurităţii, excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi a excepţiei inadmisibilităţii, iar pe fond, respingerea cererii reclamantului de obligare la plata cotei-părţi din profitul net pentru anul 2015, care se distribuie salariaţilor proporţional cu salariul de bază, conform art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017.

Apelanta-pârâtă a arătat că este greşită soluţia de respingere a excepţiei prematurităţii acţiunii, întrucât plata cotei-părţi din profit către salariaţi este supusă îndeplinirii cumulative a două condiţii: să fie aprobat bilanţul prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor şi să fie repartizat profitul prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor. În speţă, aceste condiţii cumulative nu sunt îndeplinite, având în vedere faptul că prin hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor, opozabilă terţilor şi necontestată, profitul net aferent anului 2015 nu a fost repartizat de acţionari.

Art. 73 din Legea nr. 31/1990 prevede că: „(1) Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; b) existenţa reală a dividendelor plătite; c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. (2) Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată.” De asemenea, la art. 272

Prin urmare, este prematură cererea intimatului- reclamant faţă de faptul că până în prezent acţionarii nu au aprobat distribuirea profitului aferent anului 2015, urmând a beneficia de acest drept atunci când va fi aprobată distribuirea.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, apelanta-pârâtă a arătat că instanţa fondului a confundat drepturile recunoscute de lege cu drepturile izvorâte din contractul colectiv de muncă atunci când a reţinut că dreptul la cota-parte din profit reprezintă un veritabil drept salarial supus termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

În opinia apelantei-pârâte, dreptul la cota-parte de 10% din profitul net al societăţii pe anul 2015, care se distribuie salariaţilor proporţional cu salariul de bază, conform art. 71 din contractul colectiv de muncă, nu se circumscrie sferei drepturilor salariale, respectiv nu constituie un „adaos la salariu”, deoarece nu reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat. Acesta reprezintă un ajutor material acordat în baza contractului colectiv de muncă, cu atât mai mult cu cât nu se plăteşte cel puţin o dată pe lună, astfel cum dispune art. 166 alin. (1) din Codul muncii, care reglementează plata drepturilor salariale. Chiar dacă este exprimat în bani, ajutorul reprezintă o facilitate acordată de angajator. În plus, prestaţia financiară în discuţie nu reprezintă o obligaţie legală pentru angajator, deci un drept câştigat pentru angajaţi, ci doar o facultate a cărei punere în aplicare semnifică o plată voluntară. În acest sens a fost invocată relevanţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006.

În concluzie, apelanta-pârâtă a susţinut că acţiunea se prescrie în termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, termen care a început să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, adică de la data de 18 mai 2016, când a fost aprobat bilanţul contabil pentru anul 2015, ceea ce face ca acţiunea să fie prescrisă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, apelanta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a admis în mod greşit cererea de chemare în judecată, plecând de la constatarea că nu a fost plătit intimatului-reclamant dreptul solicitat nici după adoptarea, la data de 24 octombrie 2017, a hotărârii adunării generale ordinare a acţionarilor societăţii de repartizare a profitului net pe anul 2015. Prin Hotărârea nr. xxxx/24.10.2017 a adunării generale ordinare a acţionarilor societăţii a fost condiţionată plata dividendelor către acţionari de obţinerea acordului prealabil scris al băncii. Prin urmare, numai după obţinerea acestui acord se putea aproba plata către acţionari a dividendelor. De asemenea, prin aceeaşi hotărâre s-au aprobat distribuirea şi plata de dividende din profitul nerepartizat al societăţii aferent anilor 2015 şi 2016, proporţional cu acţiunile deţinute de fiecare, dar cu condiţia obţinerii acordului prealabil scris al băncii, conform contractelor de credit aprobate.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că nu pot fi reţinute criticile apelantei referitoare la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, câtă vreme dreptul pretins este actual, pentru că priveşte cota-parte din profitul net pe anul 2015, iar dreptul s-a născut la sfârşitul anului fiscal 2015. Nu este relevantă Hotărârea adunării generale a acţionarilor nr. xxxx/18.05.2016, prin care au fost aprobate situaţiile financiare ale firmei pe anul 2015, şi nici Hotărârea adunării generale a acţionarilor din 24 octombrie 2017, prin care s-a repartizat profitul aferent anului 2015 către acţionari, dreptul pretins în cauză nefiind condiţionat de „posibilităţile financiare” ale societăţii.

Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, intimatul-reclamant a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în considerarea faptului că dreptul la cota-parte din profitul net al societăţii angajatoare este un element al salariului, iar nu o simplă bonificaţie.

La termenul de judecată din 12 iunie 2019, curtea de apel a pus în discuţia părţilor utilizarea mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se solicita instanţei supreme pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra problemei de drept vizând stabilirea naturii juridice a dreptului salariatului la o cotă-parte din profitul net al societăţii angajatoare, proporţional cu salariul său de bază, drept convenit prin contractul colectiv de muncă, prin raportare la dreptul adunării generale a acţionarilor de a distribui dividende acţionarilor din profit după aprobarea situaţiilor financiare ale firmei. Natura juridică a dreptului material determină implicit data naşterii dreptului salariatului la acţiunea în realizare, precum şi termenul de prescripţie incident.

Prin Încheierea din 24 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, şi suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile.

Completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a considerat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, fiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, s-a reţinut că problema de drept privind modul de interpretare a dispoziţiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 117

Problema de drept este nouă, în sensul că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a oferit o soluţie punctuală prin decizie de speţă şi nici o soluţie de principiu, nefiind identificată nicio hotărâre prealabilă asupra modului de interpretare a dispoziţiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 117

Instanţa de trimitere a menţionat faptul că instanţele specializate în soluţionarea conflictelor de muncă au fost învestite cu litigii similare celui pendinte, iar soluţiile definitive pronunţate au fost neunitare.

Astfel, într-o opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 3.901 din 26 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 1.880/98/2016, s-a apreciat că cererea salariatului reclamant de obligare a angajatorului la plata cotei-părţi din profitul net al societăţii pe anul 2015, corespunzătoare salariului său de bază, nu este prematură şi este întemeiată. S-a arătat că dreptul prevăzut de art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017 nu este afectat de vreo condiţie suspensivă neîmplinită, fiind făcută dovada profitului realizat de societate, iar clauza din contractul colectiv de muncă nu prevede vreun termen pentru executarea obligaţiei, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile prevederile art. 1.495 alin. (1) din Codul civil. Instanţa de apel a considerat că termenul de executare a obligaţiei de repartizare a profitului către salariaţi este determinabil în funcţie de practicile statornicite între părţi. Astfel, cum repartizarea profitului net aferent anului 2014 către salariaţi s-a realizat la sfârşitul anului 2015, plata fiind făcută la data de 23 decembrie 2015, s-a apreciat că termenul statornicit, conform practicii, pentru repartizarea profitului net aferent anului 2015 este sfârşitul anului 2016. Întrucât prin Hotărârea adunării generale a acţionarilor nr. xxxx/18.05.2016 s-au aprobat situaţiile financiare ale firmei aferente anului 2015, fără a se repartiza profitul net şi fără a se stabili un alt termen de executare a obligaţiei prevăzute de art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, s-a concluzionat că acţiunea nu este prematură, dreptul ce face obiectul acţiunii fiind actual, iar obligaţia de plată scadentă. Instanţa de apel, observând că între sarcinile adunării generale a acţionarilor nu se regăseşte şi cea de repartizare a profitului net către salariaţi, a înlăturat considerentele instanţei de fond cu privire la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 67 şi 111 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora adunarea generală a acţionarilor trebuia să aprobe repartizarea profitului în termen de cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar şi să fixeze termenul de plată care nu putea fi mai mare de 6 luni.

Într-o a doua opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 5.549 din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 1.915/98/2016, s-a susţinut că neaprobarea bilanţului contabil şi nerepartizarea profitului pe anul 2015 nu sunt cauze ce pot justifica neplata către reclamant a drepturilor prevăzute de art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, în condiţiile în care acestea sunt aspecte ce depind exclusiv de voinţa acţionarilor care pot amâna oricât această decizie, în timp ce în speţă este vorba de o plată către un salariat, nu către acţionari. În plus, a fost aprobată şi repartizarea profitului net pe anul 2015, prin hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor societăţii, astfel încât nu mai subzistă apărările pârâtei sub acest aspect. S-a mai notat şi faptul că nici după această dată societatea nu a achitat voluntar intimatului-reclamant suma cuvenită potrivit art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017. Cât despre apărarea apelantei-pârâte, conform căreia în contractul colectiv de muncă nu se prevede un termen la care se va efectua repartizarea, curtea de apel a reţinut dispoziţiile art. 1.397 alin. (1) din Codul civil, potrivit cărora „Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi poate fi executată imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului”, ceea ce face ca obligaţia să fie scadentă la data încheierii anului fiscal.

Soluţia definitivă pronunţată în cauză a fost aceea de respingere a excepţiei prematurităţii acţiunii şi de admitere a cererii de chemare în judecată, cu obligarea angajatorului pârât să plătească salariatului reclamant suma brută ce reprezintă cota-parte din profitul net al societăţii aferent anului 2015.

Într-o a treia opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 5.406 din 3 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2.190/98/2017, s-a arătat că în cauză este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, deoarece pretenţiile deduse judecăţii se încadrează în noţiunea de drepturi salariale, conform art. 160 din Codul muncii. Faptul că izvorăsc din contractul colectiv de muncă nu le schimbă natura juridică, fiind reglementate chiar în capitolul referitor la salarizarea personalului. De altfel, art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii nu distinge între drepturile supuse prescripţiei de 3 ani, folosind sintagma generală de „drepturi salariale”, ceea ce presupune interpretarea acestei norme în mod sistematic şi în legătură cu alte norme şi cu noţiunea de salariu. Prin urmare, prescripţia de 6 luni prevăzută de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii este incidentă în alte situaţii în care este vorba de drepturi convenite prin contractul colectiv de muncă şi care nu pot fi încadrate în alte ipoteze expres reglementate de această normă. Curtea de apel a mai arătat că obligaţia este scadentă de la data încheierii anului fiscal, care este, conform Codului fiscal, anul calendaristic. Aşadar, s-a constatat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ridicată de societatea angajatoare, a fost corect respinsă de prima instanţă, care a apreciat că momentul de început al termenului nu poate fi considerat data de 18 mai 2016, data aprobării bilanţului contabil, în condiţiile în care nu s-a aprobat şi distribuirea cotei de 10% din profit către salariaţi. Pe fondul cauzei, acţiunea fost admisă.

Într-o a patra opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 5.609 din 10 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 327/98/2018, s-a arătat că dreptul la cota-parte din profitul net al societăţii pentru anul 2015 este un drept suplimentar al salariatului, care nu face parte dintre elementele constitutive ale salariului, fiind greşită aprecierea primei instanţe în sensul că este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar nu cel de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din acelaşi cod.

Prin art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017 s-a prevăzut că salariaţii beneficiază de venituri constând în cota-parte de 10% din profitul net, proporţional cu salariul de bază. Acestea nu sunt însă drepturi de natură salarială, ci alte drepturi băneşti şi facilităţi recunoscute salariaţilor de către angajator. Art. 160 din Codul muncii prevede care sunt componentele salariului, anume salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. Or, cota de participare la profit nu este un adaos la salariu şi nu este inclusă în acesta, dovadă că se plăteşte anual şi doar în anumite condiţii (societatea să fi realizat profit, angajatul să fi lucrat în societate cel puţin 3 luni în anul respectiv, să nu fi fost sancţionat disciplinar). Nefiind drepturi de natură salarială, dreptul la acţiune nu este supus termenului de prescripţie de 3 ani, ci termenului de 6 luni. Cum bilanţul contabil pe anul 2015 a fost aprobat la data de 18 mai 2016, iar de la această dată şi până la data înregistrării acţiunii au trecut mai mult de 6 luni, s-a constatat că dreptul la acţiune este prescris.

Soluţia definitivă pronunţată în cauză a fost aceea de respingere a cererii, constatându-se prescris dreptul la acţiune al salariatului reclamant.

Instanţa de trimitere a arătat că spre această soluţie converge şi jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara în cauze similare. Cu titlu de exemplu s-a învederat că în Decizia civilă nr. 1.017 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 8.095/30/2017, s-a constatat că dreptul pretins nu se include în categoria drepturilor salariale, susceptibile a fi valorificate în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci în categoria bonificaţiilor care se acordă suplimentar salariului, astfel că sunt supuse termenului de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii. Termenul de prescripţie curge de la data de 18 mai 2016, data la care adunarea generală a acţionarilor societăţii a aprobat bilanţul pe anul 2015.

Într-o a cincea opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 1.067 din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 532/98/2018, s-a respins cererea salariatului reclamant de obligare a angajatorului pârât la plata cotei-părţi din profitul net aferent anului 2015, ca fiind prematur formulată.

S-a apreciat că naşterea (actualitatea) dreptului pretins nu s-a produs până ce adunarea generală, în virtutea atribuţiilor care îi revin potrivit art. 111 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990, nu a fixat dividendul şi nu a încuviinţat repartizarea profitului. Odată consfinţită această stare de fapt, cererea apare ca prematur formulată, pentru neîndeplinirea unei condiţii care ţine de însăşi naşterea dreptului, fapt incompatibil cu prescrierea lui şi care face de prisos cercetarea pe fond.

S-a considerat că art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017 nu este de natură să nască un drept direct şi nemijlocit în patrimoniul salariaţilor, pentru că prerogativele aprobării bilanţului contabil şi distribuirii profitului ţin esenţialmente de domeniul formării voinţei societăţii prin intermediul adunării generale a acţionarilor. Această clauză contractuală antamează obligaţiile organului deliberativ învestit cu repartizarea profitului, dar nu îi surclasează atribuţiile pentru ca instanţa de dreptul muncii să plaseze 10% din profitul societăţii către salariaţi, independent de faptul că acesta nu a fost distribuit.

În ceea ce priveşte soluţia de principiu ce poate fi dată problemei de drept ridicate, completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a arătat că cererea intimatului- reclamant nu este susceptibilă de a fi analizată pe fond, dacă s-ar reţine că dreptul la acţiunea privind plata unei cote-părţi din profitul societăţii angajatoare pe anul 2015 este prescris după împlinirea unui termen de 6 luni, care curge de la data la care adunarea generală a acţionarilor putea şi avea obligaţia să aprobe situaţiile financiare şi să repartizeze profitul în dividende.

În opinia instanţei de sesizare, dreptul salariaţilor la o cotă-parte din profitul societăţii angajatoare, prevăzut în contractul colectiv de muncă, are genul proxim în dividendele care se distribuie acţionarilor din profit proporţional cu cota fiecăruia de participare la capitalul social, iar nu în salariul care se plăteşte fiecărui salariat drept contraprestaţie a muncii depuse în baza contractului individual de muncă.

Un argument în acest sens este chiar formularea din art. 71 alin. (2) lit. a) din contractul colectiv de muncă, partenerii sociali folosind termeni precum „cota-parte din profit” şi „se repartizează”, termeni pe care i-a folosit şi legiuitorul în art. 67 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 atunci când a definit dividendul ca fiind „cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat”.

Alte argumente care apropie acest „alt venit” al salariaţilor de categoria generală a profitului din care se repartizează dividende acţionarilor, îndepărtându-l de categoria generală a salariului, derivă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 160 cu art. 17 alin. (3) lit. k) şi art. 41 alin. (3) lit. e) din Codul muncii. Astfel, salariul cu toate componentele sale (salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, alte adaosuri) trebuie să respecte condiţiile legale impuse acestei clauze esenţiale din contractul individual de muncă, în sensul că trebuie să fie determinat, cuantificat în sumă exactă sau determinabil, în cazul sporurilor, în procent din salariul de bază, încă de la data încheierii contractului, deci cunoscut anterior prestării muncii de către salariat. Din contră, profitul firmei nu poate fi cunoscut anticipat prestării muncii, chiar existenţa profitului este incertă până la încheierea exerciţiului financiar şi aprobarea situaţiei financiare anuale, iar acest caracter incert şi nedeterminabil anterior prestării muncii de către salariat nu ar permite considerarea lui ca drept salarial, în limitele cotei-părţi ce a făcut obiectul negocierii colective dintre patronat şi sindicat prin contractul colectiv de muncă.

Ca natură juridică, dreptul salariaţilor la o cotă-parte din profitul societăţii angajatoare, prevăzut în contractul colectiv de muncă, trebuie considerat un beneficiu extrasalarial care se realizează în condiţii similare celor în care acţionarii obţin dividende din profitul firmei. Pentru o astfel de calificare a dreptului în discuţie este relevant şi faptul că Legea nr. 31/1990, în forma iniţială, prevedea în art. 131 că „Fondatorii, administratorii şi personalul societăţii vor participa la beneficii, dacă aceasta este prevăzut în actul constitutiv ori, în lipsa unor asemenea prevederi, a fost aprobat de adunarea generală extraordinară”. Deşi textul de lege care permitea societăţii să cedeze salariaţilor o parte din beneficii (profit) prin voinţa organului de conducere a fost abrogat prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, o prevedere similară produce efecte pentru o categorie limitată de salariaţi. Astfel, în Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome, aprobată cu modificări prin Legea nr. 769/2001, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001), se prevedea la art. 1 din forma iniţială faptul că, începând cu exerciţiul financiar al anului 2001, profitul contabil rămas după deducerea impozitului pe profit se repartizează pe următoarele destinaţii: rezerve legale; până la 10% pentru participarea salariaţilor la profit (ulterior, plafonată la cel mult nivelul unui salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul agentului economic); minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local, în cazul regiilor autonome, ori dividende, în cazul societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat etc.

În cazul societăţilor cu capital privat, cum este apelanta- pârâtă, nu există o prevedere legală care să permită sau să oblige angajatorul la plata către salariaţi a unei cote-părţi din profit, corespunzătoare salariului lor de bază, însă poate fi negociată o clauză în contractul colectiv de muncă care să conţină un astfel de drept al salariaţilor corelativ obligaţiei angajatorului de plată. În măsura în care contractul colectiv de muncă cuprinde o clauză referitoare la dreptul salariaţilor la cota-parte de 10% din profitul net al firmei, cum este art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, se pune problema determinării datei la care se naşte dreptul la acţiune al beneficiarilor, iar această dată nu poate fi sfârşitul anului fiscal, la 31 decembrie, câtă vreme la acea dată nu se cunoaşte, în mod obiectiv, rezultatul exerciţiului financiar. Aceste date din situaţiile financiare ale firmei sunt disponibile pentru acţionari, conform art. 117

În atare situaţie, anterior adunării generale a acţionarilor la care se aprobă situaţiile financiare anuale, salariaţii nu pot pretinde plata cotei-părţi din profit nici angajatorului şi nici instanţei de judecată care nu ar putea dispune prin hotărâre judecătorească realizarea dreptului prevăzut prin contractul colectiv de muncă, lipsind tocmai condiţia realizării profitului în anul financiar încheiat. Instanţa de judecată nu poate suplini lipsa hotărârii adunării generale, aceasta având competenţă exclusivă şi nelimitată de a hotărî aprobarea situaţiilor financiare şi distribuirea profitului sub forma dividendelor către asociaţi, implicit şi cota-parte din profitul net convenită a fi repartizată salariaţilor.

În ceea ce priveşte data la care se naşte dreptul la acţiune al salariaţilor, instanţa de sesizare a considerat aplicabile dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar, coroborate cu cele ale art. 67 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit cărora dividendele se plătesc asociaţilor în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.

Pentru salariaţi, aflaţi în poziţia unor terţi faţă de adunarea generală a acţionarilor, hotărârea adoptată în temeiul art. 111 din Legea nr. 31/1990 poate fi cunoscută numai după ce aceasta este făcută publică, prin menţionarea ei în registrul comerţului, în cazul de faţă, la data de 19 mai 2016. Aşadar, de la data de 19 mai 2016 salariaţii puteau cunoaşte situaţia financiară a firmei, aprobată pentru anul 2015, dar şi faptul că adunarea generală a acţionarilor nu a aprobat distribuirea profitului în dividende şi deci nici plata cotei-părţi de 10% din profitul net către salariaţi.

O atare situaţie juridică pune problema modului de realizare a dreptului salariaţilor care, extrasalarial fiind, este supus prescripţiei de 6 luni conform art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, însă data naşterii dreptului la acţiune nu poate fi considerată o eventuală dată viitoare la care adunarea generală a acţionarilor ar aproba distribuirea profitului, pentru că o astfel de situaţie echivalează cu recunoaşterea unei obligaţii pur potestative în favoarea angajatorului, debitor al obligaţiei de plată asumate contractual faţă de salariaţi.

În plus, se poate considera că adunarea generală a acţionarilor, aprobând bilanţul şi contul de profit şi pierderi pentru anul 2015, şi-a asumat obligaţia de a îndeplini actele asumate de administratori, inclusiv obligaţiile convenite prin contractul colectiv de muncă. În cazul de faţă, contractul colectiv de muncă a fost negociat, din partea patronatului, de către administratorul unic al firmei care ocupă şi funcţia de director general, iar acest contract trebuie executat pentru că art. 41 alin. (5) din Constituţie garantează caracterul său obligatoriu, având forţa legii, după cum prevede art. 229 alin. (4) din Codul muncii.

În consecinţă, instanţa de trimitere a apreciat că s-ar impune a se reţine că dreptul salariatului la acţiune în justiţie este actual după data la care a fost făcută publică hotărârea adunării generale a acţionarilor de aprobare a situaţiilor financiare ale firmei aferente anului 2015, fără a fi hotărâtă şi distribuirea profitului, respectiv că dreptul la acţiunea în pretenţii se prescrie în termen de 6 luni de la această dată.

În opinia apelantei-pârâte, dreptul salariatului la cota- parte din profitul net al societăţii pe anul 2015 se supune regulilor prescripţiei prevăzute de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, pentru că este un drept izvorât din contractul colectiv de muncă. În reglementarea cuprinsă în art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, dreptul la cota-parte din profit nu are caracterul unui drept salarial, susceptibil a fi valorificat în termenul de prescripţie de 3 ani, pentru că nu se circumscrie structurii salariului reglementate de art. 160 din Codul muncii (salariu de bază, indemnizaţii, sporuri, alte adaosuri). Dreptul solicitat este conceput ca drept suplimentar faţă de cele salariale, acordat de angajator cu titlu de bonificaţie salariaţilor, conform contractului colectiv de muncă. Nu are caracter imperativ pentru angajator pentru că nu reprezintă contraprestaţia muncii salariaţilor şi deci nu este un drept câştigat de aceştia. Consideră că dreptul salariatului la cota-parte din profitul net este supus prescripţiei în termenul de 6 luni care a început să curgă la data de 18 mai 2016, dată la care a fost aprobat bilanţul contabil pentru anul 2015, astfel că acţiunea era prescrisă la data înregistrării ei pe rolul instanţei de judecată.

În opinia intimatului-reclamant, condiţiile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile nu sunt îndeplinite, problema de drept nefiind nouă. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 20 din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că stabilirea naturii juridice a unui drept patrimonial pretins de salariat reprezintă o chestiune de aplicare a legii. Or, în cauză, dreptul la cota-parte din profitul societăţii pe anul 2015, drept prevăzut de art. 71 alin. (2) lit. a) din Contractul colectiv de muncă pe anii 2015-2017, reprezintă un element salarial în accepţiunea art. 160 din Codul muncii, mai exact, un adaos salarial ce poate fi reclamat în instanţa de judecată în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului. Dreptul în discuţie s-a născut la data încheierii anului fiscal care, potrivit art. 16 din Codul fiscal, este data de 31 decembrie 2015. În consecinţă, consideră că dreptul la acţiune nu este prescris.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost depus un punct de vedere de către apelanta-pârâtă, prin care a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că problema de drept prezintă caracter de noutate, nefiind identificată o jurisprudenţă constantă şi unitară. Prin urmare, a solicitat admiterea sesizării, arătând că drepturile solicitate în cauză nu se circumscriu structurii salariului şi nu reprezintă o contraprestaţie a muncii depuse de angajaţi, nefiind plătite lunar, ci au caracterul unui drept suplimentar ce decurge din contractul colectiv de muncă. Prin urmare, apelanta-pârâtă apreciază că la data depunerii acţiunii, ce a fost înregistrată la Tribunalul Ialomiţa la data de 6 iunie 2018, termenul de prescripţie de 6 luni era împlinit.

Curţile de apel Timişoara, Suceava, Ploieşti, Piteşti, Oradea, Galaţi, Constanţa, Cluj, Braşov, Alba Iulia şi Craiova au comunicat că nu a fost identificată practică judiciară.

Instanţa de trimitere a reţinut, în încheierea de sesizare, jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara în cauze similare, indicând, exemplificativ, Decizia civilă nr. 1.017 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 8.095/30/2017, prin care s-a constatat că dreptul pretins nu se include în categoria drepturilor salariale susceptibile a fi valorificate în termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci în categoria bonificaţiilor care se acordă suplimentar salariului, astfel că este supus termenului de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii. Termenul de prescripţie curge de la data la care adunarea generală a acţionarilor societăţii a aprobat bilanţul pe anul 2015.

Curtea de Apel Iaşi a comunicat, de asemenea, că nu a identificat practică judiciară, fiind exprimată o opinie teoretică de către Tribunalul Iaşi, în sensul că trebuie avute în vedere considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia de recurs în interesul legii nr. 20 din 18 noiembrie 2013.

Curtea de Apel Târgu Mureş a arătat că nu a fost identificată practică judiciară având ca obiect problemele de drept enunţate.

S-au identificat hotărâri judecătoreşti definitive privind drepturi salariale solicitate de angajaţi preluaţi prin modalitatea transferului de întreprindere de către alte societăţi comerciale. În situaţia acestor angajaţi, drepturile salariale au vizat, printre altele, şi o sumă fixă distribuită din profitul net al societăţii cesionare către angajaţii proprii, drepturi recunoscute prin contractul colectiv de muncă în favoarea acestora din urmă.

Referitor la termenul de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, sau de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, instanţele din raza Curţii de Apel Târgu Mureş s-au pronunţat în mod constant, în anii anteriori, în sensul că drepturile salariale, astfel cum sunt definite de art. 159-160 din Codul muncii, pot fi solicitate înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, chiar dacă sunt prevăzute prin contractul colectiv de muncă.

Curtea de Apel Bacău a comunicat că practica judiciară a acestei instanţe este în sensul că termenul de prescripţie este de 3 ani.

Curtea de Apel Bucureşti a comunicat, referitor la prima problemă de drept supusă analizei, că practica judiciară a Secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti este în sensul că dreptul adunării generale ordinare a acţionarilor de a aproba situaţiile financiare anuale şi de a distr