Decizia nr. 24 din 2 martie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1.374/62/2019, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: „Cum se interpretează şi aplică dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 pentru stabilirea categoriilor de persoane cu handicap care beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază/solda de funcţie/salariul de funcţie/indemnizaţia de încadrare, în coroborare cu prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017?”

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţilor, care nu şi-au exprimat punctul de vedere; se arată, de asemenea, că la dosar au fost ataşate răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării, precum şi răspunsurile instanţelor naţionale în legătură cu aceasta.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării.

Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 4 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.374/62/2019, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept: „Cum se interpretează şi aplică dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 pentru stabilirea categoriilor de persoane cu handicap care beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază/solda de funcţie/salariul de funcţie/indemnizaţia de încadrare, în coroborare cu prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017?”

Prin acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, adresată Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii, persoane fizice, au solicitat anularea deciziilor nr. 4.330, nr. 4.329 şi nr. 4.332 din 27.12.2018 şi a deciziilor de soluţionare a contestaţiilor şi obligarea pârâtei la plata sporului de 15% pentru persoanele cu handicap accentuat, începând cu 25.09.2018, data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii Guvernului nr. 751/2018 pentru stabilirea categoriilor de persoane cu handicap care beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază/solda de funcţie/salariul de funcţie/indemnizaţia de încadrare (Hotărârea Guvernului nr. 751/2018), şi în continuare până la modificarea situaţiei de fapt şi/sau drept, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie, plus dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au arătat că, fiind persoane cu handicap accentuat, se încadrează în celelalte categorii de persoane reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 751/2018, aplicabilă de la data publicării, respectiv 25.09.2018; deciziile contestate, emise de pârâtă, precum şi deciziile de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva acestora sunt nelegale, întrucât s-a apreciat că sporul se acordă categoriilor de persoane cu handicap grav sau accentuat în momentul în care salariile de bază vor fi determinate, utilizând salariile de bază prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), respectiv începând cu anul 2019, acordarea de la o altă dată apreciindu-se că ar contraveni prevederilor art. 38 alin. (3) din aceeaşi lege.

În apărare, pârâta a arătat că, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 751/2018, prin care au fost stabilite categoriile de persoane încadrate în grad de handicap grav sau accentuat care beneficiază pentru activitatea desfăşurată în cadrul programului de lucru de un spor de 15% din salariul de bază.

S-a arătat că, în baza acestor dispoziţii legale şi a certificatelor de încadrare în grad de handicap, reclamanţilor li s-a acordat sporul de 15% din salariul de bază, începând cu 25.09.2018, conform deciziilor nr. 3.885 din 25.09.2018 şi nr. 3.901 din 29.10.2018.

Ulterior emiterii acestor decizii, pârâta a solicitat Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale punctul de vedere cu privire la aplicarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 751/2018 cu privire la data de la care se acordă sporul de 15%; potrivit răspunsului Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale din 26.11.2018, înregistrat la autoritatea pârâtă la 3.12.2018, sporul se acordă categoriilor de persoane cu handicap grav sau accentuat în momentul în care salariile de bază vor fi determinate, utilizând salariile de bază prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv începând cu anul 2019, subliniind că acordarea de la o altă dată contravine prevederilor art. 38 alin. (3) din aceeaşi lege.

În raport cu dispoziţiile legale incidente şi având în vedere această interpretare, pârâta a emis deciziile contestate la data de 27.12.2018.

Prin Sentinţa nr. 721/CA din 4 iulie 2019, prima instanţă a admis acţiunea, apreciind că temeiul de drept al emiterii dispoziţiilor privind acordarea sporului de 15% la salariul de bază emise în octombrie 2018 sunt dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, Hotărârea Guvernului nr. 751/2018, Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 448/2006), şi certificatele de încadrare în grad de handicap privindu-i pe reclamanţi.

Analizând cele două forme ale art. 22 din Legea-cadru nr. 153/2017 [forma de la data publicării şi cea introdusă prin Legea nr. 79/2018 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2017 pentru modificarea şi completarea Legii- cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (Legea nr. 79/2018)], prin prisma situaţiei reclamanţilor, prima instanţă a constatat că singura diferenţă constă în aceea că, în cea de-a doua formă a textului de lege, s-a stabilit şi data-limită până la care se va emite hotărârea de către Guvern.

Cum prin Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 s-a stabilit că persoanele încadrate în grad de handicap grav sau accentuat, de oricare tip prevăzut de art. 86 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, beneficiază, pentru activitatea desfăşurată în cadrul programului normal de lucru, de un spor de 15% din salariul de bază/solda de funcţie/salariul de funcţie/indemnizaţia de încadrare, prevăzut la art. 22 din Legea-cadru nr. 153/2017, şi cum reclamanţii sunt persoane încadrate în gradul de handicap accentuat, rezultă că aceştia beneficiau de sporul de 15% prevăzut de art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 de la data intrării în vigoare a respectivului act normativ – 25.09.2018, cum s-a stabilit prin deciziile nr. 3.885/2018 şi nr. 3.901/2018 emise de pârâtă, necontestate de reclamanţi.

Împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs autoritatea pârâtă, invocând incidenţa prevederilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Legea-cadru nr. 153/2017:

Hotărârea Guvernului nr. 751/2018:

Din încheierea de sesizare rezultă că numai recurenta şi-a exprimat opinia cu privire la problema de drept invocată, susţinând că nu poate fi acordat sporul de 15% categoriilor de persoane cu handicap grav sau accentuat decât în momentul în care salariile de bază vor fi determinate, utilizând salariile de bază prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv începând cu anul 2019; acordarea acestui drept salarial la o altă dată, respectiv în anul 2018, contravine prevederilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar în anul 2019 sporurile prevăzute de lege se acordă personalului care beneficia de acestea în luna decembrie 2018, cel mult la nivelul cuantumului acordat la acea dată, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea acestei proceduri, arătând că „de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi Hotărârii Guvernului nr. 751/2018, în coroborare cu prevederile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, iar problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

Contrar dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, completul care a formulat sesizarea nu procedează la analiza condiţiilor de admisibilitate a sesizării şi nu menţionează motivele pentru care a ajuns la concluzia admisibilităţii, conform art. 520 din acelaşi cod.

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că, în lipsa unei derogări exprese, cum este cea de la lit. j) a art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, care face trimitere doar la categoria prevăzută de art. 22 alin. (1), nu şi la categoria prevăzută de art. 22 alin. (2) din aceeaşi lege, pentru această din urmă categorie sunt aplicabile prevederile generale prevăzute la alin. (3) al art. 38 din legea în discuţie.

Completul care a formulat sesizarea citează nota de fundamentare a Hotărârii Guvernului nr. 751/2018, arătând că, potrivit acesteia, la adoptarea actului normativ respectiv s-au avut în vedere următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019, s-a pronunţat asupra interpretării şi aplicării art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unele instanţe au comunicat puncte de vedere şi jurisprudenţă cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării, din analiza cărora care pot fi decelate mai multe orientări.

O opinie, în sensul că, în lipsa unei derogări exprese, cum este cea de la lit. j) a art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, care vizează doar categoria de persoane prevăzută de alin. (1) al art. 22 din legea respectivă, nu şi categoria prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru această din urmă categorie de persoane sunt aplicabile prevederile generale ale alin. (3) al art. 38 din legea în discuţie.

S-a susţinut că art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede aplicarea legii etapizat, începând cu data de 1.07.2017, excepţiile de la această regulă fiind expres menţionate la art. 38 din lege. Aşa cum rezultă din cuprinsul acestor dispoziţii legale, legiuitorul a înţeles să excepteze de la aplicarea etapizată a legii doar categoriile de persoane prevăzute la alin. (1) al art. 22 (nevăzătorii cu handicap grav şi accentuat), şi nu toate categoriile de persoane cu handicap grav şi accentuat. Faptul că prin Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 au fost stabilite categoriile de persoane cu handicap care beneficiază de un spor de 15%, şi anume cele care, în conformitate cu certificatul de încadrare în grad de handicap, sunt încadrate în grad de handicap grav sau accentuat, de oricare tip prevăzut de art. 86 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, nu înseamnă că şi acestora le este aplicabilă excepţia prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. j) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Interpretarea sistematică, logică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 impune concluzia că sporul solicitat pentru perioada 25.09.2018-31.12.2018 nu ar putea fi acordat, pentru că s-ar încălca prevederile art. 38 alin. (3) din acelaşi act normativ, care determină doar majorarea în anul 2018 a drepturilor salariale avute în luna decembrie 2017 cu un procent de 25%, iar excepţiile sunt expres prevăzute la lit. b)-j).

S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia în acest sens Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa nr. 508 din 17.07.2019, casată prin Decizia nr. 1.708 din 18.12.2019 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal), Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalul Ialomiţa şi Tribunalul Galaţi.

O altă opinie, potrivit căreia prevederile art. 22 din Legea- cadru nr. 153/2017 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 751/2018, care reglementează dreptul la sporul de 15% din salariul de bază, produc efecte de la data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 751/2018, conform principiului activităţii legii.

S-a arătat, în sprijinul acestei opinii, că susţinerea potrivit căreia prevederile legale sus-menţionate nu ar produce efecte pe anul 2018 este neîntemeiată, în raport cu dispoziţiile art. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018), prin care este reglementată menţinerea cuantumului sporurilor cuvenite personalului în luna decembrie 2018.

Nu se poate reţine că dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 751/2018 nu ar fi produs efecte începând din 25.09.2018, ca urmare a conţinutului normativ al art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât prevederile relevante din acest articol se referă la data de la care s-au aplicat dispoziţiile art. 22 alin. (1) din legea în discuţie, în forma în care au fost introduse prin Legea nr. 79/2018, conţinutul acestei norme neavând nevoie de vreo hotărâre a Guvernului pentru a fi pus în executare de la data intrării în vigoare a acestei legi, spre deosebire de forma anterioară a art. 22 al Legii-cadru nr. 153/2017, care condiţiona acordarea sporului de emiterea de către Guvern a unei hotărâri, prin care să se nominalizeze persoanele beneficiare ale sporului respectiv.

Odată ce s-a reglementat un drept distinct şi nou, introdus prin Legea nr. 79/2018, ulterior datei la care şi-au produs efectele dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, rezultă că acest drept urma să fie acordat de la data la care legiuitorul îşi exprima voinţa în acest sens ori, în absenţa unei astfel de opţiuni, de la data intrării în vigoare a actului normativ care reglementează dreptul şi categoria de beneficiari.

Or, în această privinţă, legiuitorul a ales ca, prin aceeaşi lege, prin care a modificat art. 22 din Legea-cadru nr. 153/2017, adică prin Legea nr. 79/2018, să stipuleze şi data de la care urmau să îşi producă efectele art. 22 alin. (1), completând art. 38 alin. (3) cu lit. j), în sensul că sporul urma să fie acordat începând cu drepturile aferente lunii martie (în lipsa unei astfel de precizări, sporul s-ar fi aplicat începând cu drepturile salariale cuvenite cu data de 31.03.2018).

S-a apreciat că nu are nicio legătură soluţia legislativă de aplicare etapizată a Legii-cadru nr. 153/2017 cu data acordării dreptului reglementat la art. 22 alin. (2) din lege, atât timp cât acest din urmă drept a fost reglementat pentru prima dată ulterior intrării în vigoare a legii în discuţie, în forma ei iniţială, şi anume prin Legea nr. 79/2018, de modificare şi completare a actului normativ supus interpretării, ceea ce înseamnă că soluţia de aplicare etapizată nu se putea referi şi la acesta.

Singura limitare pentru acordarea sporului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută la art. 25 din lege (30% din suma salariilor de bază. . .), nefiind aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) privind aplicarea etapizată, ci excepţia prevăzută de lit. j) a aceluiaşi articol. S-a reţinut că dispoziţiile de excepţie prevăzute de art. 38 alin. (3) lit. j) din Legea-cadru nr. 153/2017 fac trimitere la cuantumul sporului prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege, iar nu la beneficiarii acestui spor; or, beneficiarii sporului de 15% prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt, conform art. 22 alin. (1) şi (2), raportat la dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 751/2008, atât nevăzătorii cu handicap grav şi accentuat, cât şi persoanele care, în conformitate cu certificatul de încadrare în grad de handicap, sunt încadrate în grad de handicap grav sau accentuat, de oricare tip prevăzut de art. 86 alin. (2) din Legea nr. 448/2006.

De asemenea, s-a arătat că o altă interpretare decât cea potrivit căreia art. 38 alin. (2) lit. j) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează ambele alineate ale art. 22 din aceeaşi lege ar fi, evident, discriminatorie, făcând distincţie între categoria nevăzătorilor cu handicap grav şi accentuat şi celelalte categorii de persoane cu handicap grav şi accentuat care beneficiază de acest spor, categorii stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 751/2018; or, nu există raţiune legală sau de fapt care să determine o astfel de distincţie, fiind probabil vorba doar de o eroare a redactorului textului art. 38 alin. (3) lit. j) din Legea- cadru nr. 153/2017.

S-au pronunţat, respectiv au opinat în acest sens Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă (Sentinţa nr. 615 din 19 decembrie 2019), Tribunalul Argeş – Secţia civilă şi Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.708 din 18.12.2019).

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia în sensul că dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 atribuie în mod expres sporul de 15% pentru activitatea desfăşurată de nevăzătorii cu handicap grav şi accentuat, în timp ce dispoziţiile art. 22 alin. (2) din aceeaşi lege limitează sfera beneficiarilor, respectiv a celorlalte categorii de persoane cu handicap grav şi accentuat care vor beneficia de acest spor, la categoriile stabilite prin hotărâre emisă de Guvern în acest sens până la data de 1 septembrie 2018; prin urmare, începând cu luna martie 2018, beneficiază de acest spor nevăzătorii cu handicap grav şi accentuat, în timp ce persoanele vizate de Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 beneficiază de spor începând cu luna septembrie 2018, odată cu intrarea în vigoare a acestei hotărâri.

Dispoziţiile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, care a pronunţat Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019.

Prin Adresa nr. 3.131/C/4.439/III-5/2019 din 3 februarie 2020, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia respingerii sesizării.

Examinând sesizarea, întrebarea ce face obiectul acesteia şi raportul întocmit în cauză, constată următoarele:

Pronunţarea unei decizii interpretative de principiu, în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional, condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor condiţii extrase din dispoziţiile legale redate în cele ce urmează.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Analiza textelor citate relevă concluzia că atât art. 519, cât şi prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerinţe ce trebuie întrunite cumulativ, şi anume:

Verificarea circumstanţelor sub care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată denotă îndeplinirea primelor trei cerinţe, în ceea ce priveşte existenţa unei cauze aflate în curs de judecată şi calitatea instanţei de sesizare, adică titularul sesizării să fie legal învestit cu judecarea cauzei în ultimă instanţă.

Din datele prezentate în motivarea încheierii de sesizare rezultă că litigiul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de judecată, titularul sesizării, Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, este învestit cu soluţionarea cererilor de recurs, urmând să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

De asemenea, cauza care face obiectul judecăţii în recurs se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel, învestit să o soluţioneze, litigiul având ca obiect cererea de anulare a deciziilor privind salarizarea reclamanţilor, care deţin calitatea de funcţionari publici, cu atribuţii de execuţie, în cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov, ceea ce conferă competenţă curţii de apel să judece în ultimă instanţă.

Cu referire la condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Altfel spus, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

De asemenea, prin Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că: „Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.”

Prin urmare, chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie doar prefigurate, fie deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Această cerinţă rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ţinut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică şi, totodată, dacă respectiva dezlegare este aptă a duce la soluţionarea cauzei.

Din perspectiva celor anterior menţionate, în cazul de faţă, titularul sesizării solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept cu privire la următorul aspect: „Cum se interpretează şi se aplică dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 pentru stabilirea categoriilor de persoane cu handicap care beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază/solda de funcţie/salariul de funcţie/indemnizaţia de încadrare, în coroborare cu prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017?”

Punctul de vedere al instanţei de trimitere nu semnalează complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege şi nici nu evidenţiază care ar fi argumentele justificative ale modului în care interpretarea chestiunii de drept ar fi susceptibilă de interpretări diferite, de natură a evidenţia care ar fi gradul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării litigiului cu care a fost învestită.

Or, completul de judecată al Curţii de Apel Braşov, care a formulat sesizarea, pune în discuţie aspecte privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor de drept pozitiv în legătură cu momentul de la care reclamanţii, în baza certificatelor de încadrare în grad de handicap, beneficiază de acordarea sporului de 15% prevăzut de art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi Hotărârea Guvernului nr. 751/2018, în raport cu prevederile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziţii prin care se determină, în mod specific, condiţiile de aplicare în timp a legii, alin. (1) al textului normativ instituind regula aplicării etapizate a legii, începând cu data de 1 iulie 2017, etapele fiind descrise în alin. (2)-(6) ale aceluiaşi articol.

Or, se observă că textele legale a căror interpretare o solicită instanţa de trimitere sunt redactate cu suficientă claritate; astfel interpretarea sistematică, logică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi a articolului unic din Hotărârea Guvernului nr. 751/2018, în raport cu art. 38 alin. (3) lit. j) din Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la aplicarea etapizată a legii, nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prealabile.

Se impune a menţiona că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, a făcut o analiză aprofundată a contextului legislativ reprezentat de Legea-cadru nr. 153/2017, cu referire la dispoziţiile art. 38 alin. (3) din acest act normativ.

În cuprinsul acestei decizii instanţa supremă a analizat categoriile de personal ce fac excepţie de la regula instituită în art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017. În cauza de faţă, excepţia, strict prevăzută la lit. j) a aceluiaşi articol, vizează cuantumul sporului reglementat la art. 22 alin. (1), iar nu categoria de persoane cu handicap care pot beneficia de acest spor, cum în mod corect s-a reţinut în argumentarea celei de-a doua opinii jurisprudenţiale prezentate.

Determinarea textului legal aplicabil raportului juridic, în ceea ce priveşte acordarea sporului de 15% pentru persoanele cu handicap, se realizează în raport cu identificarea ipotezei normei şi a dispoziţiei acesteia, coroborat cu dispoziţiile prin care se determină în mod specific condiţiile de aplicare în timp a Legii-cadru nr. 153/2017.

Mai mult decât atât, voinţa legiuitorului reiese şi din nota de fundamentare a Hotărârii Guvernului nr. 751/2018, prezentată chiar de completul de judecată care a formulat sesizarea.

Rezultă din cele ce precedă că instanţa de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, despre dispoziţii neclare sau incomplete, care să se constituie într-un veritabil obstacol pentru judecătorii recursului.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecarea căreia a fost învestită, operaţiunea de interpretare şi de aplicare a unor dispoziţii legale la diferite circumstanţe, care caracterizează fiecare litigiu, făcând parte din activitatea curentă a instanţei de judecată, obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental ce îşi găseşte consacrarea în prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-juridic de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflecţie mai aprofundată a judecătorului cauzei, deoarece această condiţie a dificultăţii serioase a chestiunii prealabile permite judecătorului să fie lămurit asupra unei întrebări importante, fără a-l libera de obligaţia sa de a judeca cauza şi fără a se întârzia în mod inutil procesul în favoarea uneia dintre părţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază şi că, în raportul întocmit pentru acordarea unui aviz solicitat Curţii de Casaţie franceze în cadrul procedurii instituite prin art. 1031-1 din Codul de procedură civilă francez, preluate şi în Codul de procedură civilă român, în art. 519-521 (raport publicat în Buletinul informativ al Curţii de Casaţie nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că „o problemă poate să fie nouă şi totuşi să nu reclame intervenţia curţii supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanţă juridică”, precum şi că dificultatea serioasă „a problemei de drept […] nu-l scuteşte pe judecătorul fondului de obligaţia sa de a judeca”.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei solicitante să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse, se constată că sesizarea nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi uzitat doar ca urmare a întrunirii condiţiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privinţa chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanţă a fi lămurite şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme.

Faţă de argumentele arătate, ce fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, care prevalează, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,