Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul Î.C.C.J.). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27 6 din Regulamentul Î.C.C.J.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.024/270/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: „Sintagma «atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru» din cuprinsul dispoziţiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la ipoteza utilizării dispozitivelor sau instalaţiilor montate pe autovehicul în sine ca utilaje sau instalaţii de lucru sau se referă la ipoteza utilizării autovehiculului pe care sunt montate acestea ca utilaj sau instalaţie de lucru în ansamblul său?”

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, act comunicat, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţilor, care nu şi-au exprimat punctul de vedere; se arată, de asemenea, că la dosar au fost ataşate răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării, precum şi răspunsurile instanţelor naţionale în legătură cu aceasta.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, prin Încheierea din 24 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.024/270/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept: „Sintagma «atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru» din cuprinsul dispoziţiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la ipoteza utilizării dispozitivelor sau instalaţiilor montate pe autovehicul în sine ca utilaje sau instalaţii de lucru sau se referă la ipoteza utilizării autovehiculului pe care sunt montate acestea ca utilaj sau instalaţie de lucru în ansamblul său?” II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Oneşti, la data de 19 aprilie 2016, reclamanta, persoană fizică, în contradictoriu cu pârâţii, societatea de asigurări A, societatea comercială B şi persoana fizică C, a solicitat obligarea pârâtei societatea de asigurări A la plata sumei de 23.465 lei, reprezentând contravaloarea reparaţiilor necesare autoturismului proprietatea sa, avariat într-un accident rutier de către pârâtul persoana fizică C.

Reclamanta a susţinut că, la data de 16.12.2015, în jurul orei 4,00, în timp ce autoturismul proprietatea sa, condus de soţul său, se deplasa între două localităţi, a fost acroşat într-o curbă de autovehiculul condus de pârâtul persoana fizică C, care a tăiat curba, pătrunzând pe contrasens, iar evitarea impactului nu a fost posibilă.

A arătat că acest din urmă autovehicul este proprietatea pârâtei societatea comercială B, având poliţă de asigurare RCA valabilă, încheiată cu asigurătoarea pârâtă A, că a efectuat constatarea amiabilă de accident şi s-a deschis dosarul de daună, pârâtul persoană fizică recunoscând că este vinovat de producerea accidentului.

La data de 11.02.2016, pârâta societate de asigurări a comunicat reclamantei că nu poate soluţiona favorabil cererea sa de despăgubiri, pretinzând stabilirea acestora prin hotărâre judecătorească.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 136/1995).

Prin întâmpinarea formulată, pârâta societatea de asigurări A a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, arătând că vehiculul care a provocat accidentul este un utilaj de deszăpezire şi, chiar dacă vina ar aparţine în totalitate conducătorului acestuia, evenimentul asigurat nu validează pe poliţa RCA, fiind un risc exclus, potrivit dispoziţiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu modificările şi completările ulterioare (Norma nr. 23/2014), respectiv pentru prejudicii produse de dispozitivele sau instalaţiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru.

Având în vedere că, la data evenimentului, pârâta societate comercială deţinătoare a autoutilitarei nu avea încheiată cu societatea de asigurări pârâtă poliţă de răspundere civilă şi că evenimentul nu reprezintă risc asigurat pe poliţa de asigurare de răspundere civilă obligatorie, societatea de asigurări pârâtă nu poate fi obligată la plata despăgubirilor.

Prin notele de şedinţă formulate, pârâtul persoană fizică a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, prin raportare la dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, arătând şi că, pe perioada realizării acţiunii de prevenţie, nu a acţionat/utilizat lama frontală pentru deszăpezire, pe carosabil nefiind depusă zăpadă, singura instalaţie montată pe autospeciala utilizată fiind aruncătorul de materiale antiderapante.

Pârâta societatea comercială B a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, în principal, iar în cazul în care se va reţine culpa conducătorului auto al autoutilitarei, obligarea pârâtei asigurător la plata despăgubirilor, în subsidiar.

A arătat că, pe perioada realizării acţiunii de prevenţie, conducătorul auto nu a acţionat/utilizat lama frontală pentru deszăpezire, pe carosabil nefiind depusă zăpadă, singura instalaţie montată pe autospeciala utilizată fiind aruncătorul de materiale antiderapante. A mai arătat că, potrivit declaraţiilor, autospeciala de deszăpezire era echipată cu girofare de avertizare de culoare galbenă aflate în funcţiune şi, potrivit dispoziţiilor legale, conducătorul autoturismului deţinut de reclamantă avea obligaţia de a manifesta prudenţă.

S-a arătat că, aşa cum rezultă din cuprinsul certificatului de înmatriculare al autoutilitarei, aceasta este prevăzută cu următoarele dotări opţionale: plug frontal lateral, dispozitiv de împrăştiere materiale antiderapante marca Krane, pentru care s-a încheiat poliţa de asigurare de răspundere civilă RCA, la momentul încheierii acesteia asigurătorul cunoscând faptul că autospeciala era prevăzută cu dispozitivele şi instalaţiile indicate.

Prima instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 666 din 27 martie 2017, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului persoana fizică C, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta societatea de asigurări A, a respins, ca nefondat, capătul de cerere formulat în subsidiar, în contradictoriu cu pârâţii societatea comercială B şi persoana fizică C şi a obligat pe pârâta societatea de asigurări A la plata despăgubirilor în sumă de 23.465 lei către reclamantă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat. Totodată, a fost obligată reclamanta la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 1.278 lei către stat, iar pârâta societatea de asigurări A la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.278 lei – taxa de timbru, către reclamantă, condiţionat de dovada plăţii de către reclamantă a acestei taxe către stat.

Instanţa de fond a reţinut că, aşa cum rezultă din declaraţiile testimoniale existente la dosarul cauzei şi, mai ales, faţă de susţinerea proprie a pârâtului persoana fizică C, dată cu ocazia cercetării împrejurărilor în care s-a produs evenimentul rutier, dar şi cu ocazia interogatoriului, este foarte posibil ca acesta să fi acroşat autovehiculul condus de soţul reclamantei cu lama utilajului pe care îl conducea.

Tot din probele administrate a reieşit faptul că lama pentru deszăpezire nu a fost acţionată în dimineaţa zilei în care s-a produs accidentul, rezultând, aşadar, că nu sunt incidente prevederile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, invocate de către asigurător, şi care se referă în mod clar la prejudicii produse de dispozitive sau de instalaţii montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru. Cu alte cuvinte, nu este întrunită cerinţa specială a legii privind utilizarea respectivului utilaj sau instalaţii de lucru, chiar la momentul producerii evenimentului rutier.

Din probele administrate a rezultat că pârâtul persoană fizică a utilizat materialul antiderapant care se împrăştie pe şosea cu un alt utilaj de împrăştiere, poziţionat în spatele autovehiculului condus de acesta, potrivit certificatului de înmatriculare şi planşelor foto aflate la dosarul cauzei, şi care nu avea cum să fi produs accidentul rutier.

De altfel, societatea de asigurări nici nu a susţinut faptul că respectiva lamă de deszăpezire se afla în acţiune la momentul producerii accidentului, susţinând că simpla sa prezenţă pe autovehicul la data producerii accidentului este suficientă pentru a înlătura răspunderea sa civilă, ceea ce nu este în spiritul şi litera legii.

Instanţa de fond a apreciat că declaraţiile martorilor audiaţi sunt concordante şi se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, în sensul că lama autoutilitarei conduse de către pârâtul persoană fizică ar fi acroşat autovehiculul reclamantei, iar conducătorul acestui din urmă autovehicul nu a tăiat curba pe respectivul segment de drum, ca să fi produs astfel accidentul.

Instanţa de fond a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 26 alin. (2) pct. 1 din Norma nr. 23/2014, care statuează asupra obligaţiei asigurătorului de a răspunde faţă de prejudiciul cauzat terţului păgubit de către asiguratul său.

Apelurile declarate împotriva hotărârii instanţei de fond de către reclamantă şi pârâta societate de asigurări au fost admise, sentinţa apelată fiind schimbată, în parte, în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtului persoană fizică C, în solidar cu pârâta societate comercială B, la plata către reclamantă a sumei de 23.465 lei, reprezentând despăgubiri (Decizia nr. 594 din 24 aprilie 2018 a Tribunalului Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal).

Instanţa de apel a respins, ca nefondată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta societate de asigurări şi a obligat pe pârâţii societatea comercială B şi persoana fizică C la plata către stat a sumei de 1.917,12 lei, reprezentând taxele de timbru încuviinţate a fi scutite pentru reclamantă de către instanţa de fond şi instanţa de apel, pe calea cererii de ajutor public judiciar.

De asemenea, au fost obligaţi pârâţii societatea comercială B şi persoana fizică C la plata sumei de 2.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, şi reclamanta la plata către pârâta societate de asigurări a sumei de 639,12 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului persoana fizică C.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Conform art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, asigurătorul RCA nu acordă despăgubiri pentru „prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalaţiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru”.

Prima instanţă a apreciat în mod greşit că, în speţă, nu este incident textul legal citat întrucât cu autovehiculul condus de pârâtul persoană fizică nu se realiza o activitate de deszăpezire, lama de deszăpezire nefiind în funcţiune, ci doar se împrăştia materialul antiderapant pe şosea cu un alt utilaj de împrăştiere, poziţionat în spatele autovehiculului.

S-a reţinut că aceasta este o interpretare restrictivă a art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014.

Niciuna dintre părţi nu contestă faptul că, în ziua accidentului, cu autovehiculul condus de intimatul-pârât persoană fizică nu se realizau activităţi de deszăpezire (lama fiind inactivă), ci activităţi ce pregăteau această etapă, respectiv de împrăştiere a materialului antiderapant pe şosea. Or, pentru a fi incident cazul de excludere de la asigurarea RCA menţionat de dispoziţiile normative citate este necesar ca vehiculul pe care sunt montate dispozitive sau instalaţii în vederea desfăşurării de activităţi profesionale să nu fi fost utilizat ca utilaj sau instalaţie de lucru.

În speţă, însă, acesta era manevrat ca utilaj de lucru, acţionând cu girofarele în funcţiune, într-o acţiune destinată să asigure pe timp de iarnă starea corespunzătoare a drumurilor. Pentru a se accepta interpretarea primei instanţe (de incidenţă a asigurării RCA), ar fi fost necesar ca autoutilitara să fi efectuat o simplă deplasare dintr-un loc în altul, în afara desfăşurării unei activităţi profesionale. În plus, nici asigurătorul şi nici intimata- pârâtă societate comercială, deţinătoare a autoutilitarei, nu au contestat faptul că obişnuiesc, pentru utilajele folosite în activităţi profesionale (spre exemplu: activităţi de deszăpezire), să încheie poliţe de asigurare distincte, la acel moment neexistând întocmită o astfel de poliţă.

Instanţa de apel a reţinut, în concluzie, că probele administrate sunt în sensul reţinerii cazului de excludere de la asigurarea RCA, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu societatea de asigurări fiind deci neîntemeiată.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au formulat recurs pârâţii societatea comercială B şi persoana fizică C, arătând că din considerentele acesteia se deduce că prin simpla împrejurare că autoutilitara efectua o operaţiune destinată să asigure starea corespunzătoare a drumurilor pe timp de iarnă aceasta ar reprezenta în sine un utilaj/o instalaţie de lucru, în sensul prevederilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, interpretare care adaugă la lege.

Au susţinut recurenţii-pârâţi că din coroborarea prevederilor art. 27 pct. 11 şi art. 26 alin. (2) pct. 1 din Norma nr. 23/2014 rezultă că există o distincţie clară între situaţia dispozitivelor şi instalaţiilor montate pe vehicule care produc un prejudiciu fără să fie utilizate/acţionate/aflate în funcţiune şi situaţia în care dispozitivele sau instalaţiile montate pe autovehicule sunt în funcţionare şi utilizate potrivit destinaţiei acestora.

Instanţa de apel a apreciat că formularea „utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru” poate fi interpretată in extenso, în sensul că se referă la utilajul în sine care desfăşoară o activitate profesională, utilizând una din instalaţiile cu care este echipat, deşi din redactarea Normei nr. 23/2014 rezultă contrariul, respectiv că se referă exclusiv la dispozitive/instalaţii montate pe un autovehicul şi la situaţia de fapt în care acestea sunt în funcţiune.

Astfel, indiferent că autospeciala societăţii comerciale ar fi efectuat o simplă deplasare, cum menţionează instanţa de apel, sau că aceasta răspândea material antiderapant, accidentul rutier s-ar fi produs în aceleaşi condiţii, perspectivă din care Norma nr. 23/2014 nu poate fi interpretată în sensul că este incidentă prin raportare la un aspect (utilizarea dispozitivului de împrăştiere a materialului antiderapant), fără nicio relevanţă sau legătură cu cauzele sau dinamica producerii accidentului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă societate de asigurări a arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, în raport cu modul de interpretare a art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, nu este fondat, întrucât pentru utilajele de deszăpezire există o poliţă specială, iar în condiţiile în care utilajul era manevrat ca utilaj de lucru, avea girofaruri aprinse şi era într-o acţiune destinată să acopere pe timp de iarnă starea corespunzătoare a drumurilor, este total eronată afirmaţia recurentei, potrivit căreia, indiferent dacă se efectua o simplă deplasare sau se împrăştia material antiderapant, accidentul s-ar fi produs la fel.

A susţinut intimata că, dacă nu se împrăştia material antiderapant, vehiculul ar fi circulat mai aproape de marginea drumului şi, în mod sigur, mult mai precaut, întrucât nu ar fi avut girofaruri în funcţiune (girofarul având rolul de a-i atenţiona pe ceilalţi participanţi la trafic).

În faţa instanţei de recurs, pârâta societatea comercială B a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 şi art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul dezbaterii. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Norma nr. 23/2014*): *) Norma nr. 23/2014 a fost abrogată prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 39/2016 privind asigurările auto din România [art. 44 lit. a)], care, la rândul său, a fost abrogată prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România (art. 48), în vigoare în prezent. „Art. 26. – (1) Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită. (2) Indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul – pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staţionării vehiculului asigurat, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în contractul RCA pentru: 1. prejudiciul produs de dispozitivele sau instalaţiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a ataşului tractat de vehicul; 2. prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, inclusiv în cazurile în care la data accidentului conducătorul vehiculului: a) a condus vehiculul fără consimţământul explicit sau implicit al asiguratului; b) nu este titularul unui permis care să îi dea dreptul să conducă vehiculul respectiv; c) nu a respectat obligaţiile legale de ordin tehnic cu privire la starea şi siguranţa vehiculului respectiv; 3. prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul îşi are cauza în însuşirile, acţiunea sau inacţiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanţelor, materialelor sau a obiectelor transportate; 4. prejudiciile produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului membrilor familiei asiguratului sau membrilor familiei conducătorului auto, cu excepţia despăgubirilor solicitate de către conducătorul auto vinovat de producerea accidentului; 5. prejudiciile provocate terţilor, drept consecinţă a deschiderii uşilor vehiculului, în timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staţionează, de către pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranţa deplasării celorlalţi participanţi la trafic. Art. 27. – Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 1. cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs: a) într-un caz de forţă majoră; b) din culpa exclusivă a persoanei păgubite; c) din culpa exclusivă a unei terţe persoane, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5; 2. prejudiciile produse bunurilor aparţinând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum şi cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri; 3. următoarele situaţii: a) prejudiciile au fost produse bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea ori utilizat de aceeaşi persoană fizică sau juridică şi care este condus de un prepus al aceleiaşi persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică; b) bunul avariat şi vehiculul asigurat fac parte din patrimoniul comun al soţilor; c) bunul avariat este utilizat de proprietarul vehiculului asigurat, care a produs dauna; 4. prejudiciile cauzate în situaţiile în care nu se face dovada valabilităţii la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere; 5. partea din prejudiciu care depăşeşte limitele de despăgubire stabilite prin contractul RCA, produs în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului; 6. amenzile de orice fel şi cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului; 7. cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluţionat şi latura civilă; 8. sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredinţat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul; 9. prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător şi persoanele păgubite a existat un raport contractual la data producerii accidentului; 10. prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul, dacă asigurătorul poate dovedi că persoanele păgubite ştiau că vehiculul respectiv era furat; 11. prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalaţiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru; 12. prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operaţiunilor de încărcare şi de descărcare, acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale; 13. prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului; 14. prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac ori război; 15. pretenţiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după reparaţie.” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta societate comercială B a apreciat că cererea de sesizare este admisibilă, iar dispoziţiile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 se interpretează în sensul că prejudiciile trebuie să fie produse de dispozitivele sau instalaţiile montate pe vehicule, în condiţiile în care aceste dispozitive/instalaţii sunt utilizate în lucru.

A susţinut că prevederile art. 27 pct. 11 şi art. 26 alin. (2) pct. 1 din Norma nr. 23/2014 trebuie interpretate coroborat, fiind relevantă utilizarea dispozitivului în dinamica producerii accidentului.

Intimata societate de asigurări A şi-a formulat punctul de vedere prin prisma interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) Directivei 2009/103/CE, în Cauza C-514/16 Rodrigues de Andrade, în care a statuat că art. 3 alin. (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi trebuie interpretat în sensul că nu se încadrează în noţiunea „pagube produse de vehicule”, menţionată în această dispoziţie, o situaţie în care un tractor agricol a fost implicat într-un accident, în timp ce funcţia sa principală, în momentul producerii accidentului, nu consta în a servi drept mijloc de transport, ci în a genera, ca maşină de lucru, forţa motrice necesară pentru acţionarea pompei unui pulverizator de erbicid.

Intimata societate de asigurări A a concluzionat în sensul că, pentru a fi exclusă obligaţia de despăgubire a asigurătorului R.C.A., este suficient ca dauna să fi fost produsă de un vehicul întrebuinţat ca utilaj, privit ca un întreg, în ansamblul său, şi nu neapărat de dispozitivele/instalaţiile montate pe acesta. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Cu privire la admisibilitatea sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea acestei proceduri.

S-a arătat astfel că litigiul se află pe rolul Curţii de Apel Bacău, ca instanţă competentă să judece în recurs cauza, în ultimă instanţă, în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.

Curtea de Apel Bacău a apreciat că nu există o cauză de inadmisibilitate a sesizării, întrucât soluţionarea fondului cauzei presupune verificarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, respectiv dacă hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, problemă de drept ce urmează a fi soluţionată în raport cu o situaţie de fapt deja stabilită, nefiind implicată o statuare şi asupra situaţiei de fapt.

S-a arătat, de asemenea, că şi condiţia noutăţii este îndeplinită, „completul Curţii de Apel Bacău fiind învestit pentru prima oară cu o cauză în care se pune în discuţie această chestiune de drept, instanţa supremă nefiind învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau în baza art. 520 din Codul de procedură civilă”; totodată, nu se poate concluziona că există o practică deja constantă, care ar fi diluat caracterul de noutate al chestiunii de drept invocate, nefiind identificate alte soluţii pronunţate de instanţe.

Deşi Norma nr. 23/2014 este, în prezent, abrogată, având însă incidenţă în cauza pendinte, dispoziţii similare sunt aplicabile, în prezent, conform Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (Legea nr. 132/2017).

Instanţa de trimitere a arătat că nu a fost identificată jurisprudenţă în această materie şi, din cauza modalităţii deficitare de formulare a textului legal, există îndoială cu privire la interpretarea sa.

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că prevederile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 se interpretează în sensul că sintagma „atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru” se referă la ipoteza utilizării vehiculului pe care sunt montate dispozitivele sau instalaţiile de lucru în ansamblul său.

Prin urmare, sintagma se referă la vehicul (ansamblu compus din vehicul şi dispozitive/instalaţii de lucru care funcţionează în scopul desfăşurării unei activităţi de lucru), iar nu la dispozitive/instalaţii atunci când acestea, în mod individual, sunt acţionate pentru lucru.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat că este relevant scopul excluderii de la acordarea de despăgubiri, care s-a clarificat prin prisma legislaţiei ulterioare, prin adăugarea sintagmei „acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale” [art. 12 lit. k) din Legea nr. 132/2017].

S-a susţinut, de asemenea, că aceleaşi considerente fundamentează şi concluzia existenţei unei distincţii între dispozitivele sau instalaţiile cu care a fost echipat vehiculul, prevăzute de art. 26 alin. (2) pct. 1 din Norma nr. 23/2013, şi dispozitivele sau instalaţiile montate pe vehicule, prevăzute de art. 27 pct. 11 din acelaşi act normativ, textul nefiind însă clar şi suportând şi interpretarea contrară, prin raportare la chiar scopul instituirii mecanismului asigurării de răspundere civilă auto obligatorii, respectiv cel păgubit să primească în mod obligatoriu despăgubiri pentru daunele suferite, indiferent de situaţia materială a celui care a produs evenimentul.

Instanţa de trimitere a arătat că Legea nr. 132/2017 transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 263 din 7 octombrie 2009 (Directiva 2009/103/CE), precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), astfel cum rezultă din menţiunile inserate în cuprinsul acestei legi.

Au fost menţionate: – Cauza C-514/16 Rodrigues de Andrade, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) a statuat asupra art. 3 alin. (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi; – Cauza C-100/18 Linea Directa Aseguradora – S.A. împotriva Segurcaixa, Sociedad Anonima de Seguros y Reaseguros, în care C.J.U.E. a statuat asupra art. 3 primul paragraf din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi; – Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018, arătându-se că instanţa supremă s-a pronunţat prin această hotărâre asupra interpretării unei alte prevederi din cuprinsul Normei nr. 23/2014. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, s-a pronunţat asupra interpretării şi aplicării altor prevederi din Norma nr. 23/2014, respectiv art. 58 alin. (2) şi art. 38.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au comunicat că nu au identificat jurisprudenţă cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării; numai câteva instanţe au transmis puncte de vedere sau simple opinii referitoare la problema de drept supusă dezlegării, acestea putând fi grupate în două categorii.

Potrivit unei opinii, sintagma „atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru” din cuprinsul dispoziţiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 se referă la ipoteza utilizării autovehiculului (pe care dispozitivele sau instalaţiile sunt montate) ca utilaj sau instalaţie de lucru în ansamblu său.

În acest sens au opinat curţile de apel Bucureşti (Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie), Galaţi (Secţia I civilă), Iaşi (Secţia civilă) şi Braşov (Secţia civilă), tribunalele Braşov (pentru minori şi familie), Ialomiţa şi Bucureşti (Secţia a VI-a civilă) şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, precum şi judecătoriile Lehliu-Gară, Alexandria, Roşiori de Vede, Videle, Turnu Măgurele şi Braşov.

S-a arătat, în susţinerea acestei opinii, că formularea „utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru” poate fi interpretată in extenso, în sensul că se referă la utilajul în sine, care desfăşoară o activitate profesională utilizând una din instalaţiile cu care este echipat.

Prin urmare, sintagma se referă la vehicul (ansamblu compus din vehicul şi dispozitive/instalaţii de lucru, care funcţionează în scopul desfăşurării unei activităţi de lucru), iar nu la dispozitive/instalaţii, atunci când acestea, în mod individual, sunt acţionate pentru lucru.

A fost invocat scopul excluderii de la asigurare, arătându-se că acesta s-a clarificat prin prisma legislaţiei ulterioare, prin adăugarea sintagmei „acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale”, în temeiul căreia, în cazul utilizării autovehiculului ca utilaj, se poate justifica înlăturarea obligaţiei asigurătorului de a acorda despăgubiri, pentru că intervin alte forme de răspundere, pentru alte persoane, din materii speciale, cum ar fi răspunderea proprietarului pentru fapta lucrului, răspunderea angajatorului, răspunderea producătorului/executantului utilajului.

Într-o altă opinie, sintagma „atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru” vizează chiar dispozitivele sau instalaţiile montate pe autovehicul; dacă acestea, dispozitivele sau instalaţiile montate pe autovehicul, nu sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru, nu ne aflăm în situaţia de excepţie prevăzută de art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014.

În acest sens au opinat Curtea de Apel Bucureşti (Secţia a IV-a civilă), tribunalele Teleorman (Secţia civilă), Ilfov (Secţia civilă şi judecătoriile arondate) şi Brăila (inclusiv judecătoriile arondate), precum şi judecătoriile Olteniţa, Cornetu şi Zimnicea.

S-a susţinut că, dacă dispozitivele ori instalaţiile montate pe autovehicul nu sunt în funcţiune, adică nu sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru, nu ne aflăm în situaţia de incidenţă a art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014; prin urmare, asigurătorul nu acordă despăgubiri atunci când prejudiciul a fost cauzat exclusiv ca urmare a funcţionării dispozitivului ori instalaţiei montate pe autovehicul.

În acest sens s-a arătat că prevederile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 trebuie interpretate coroborat cu cele ale art. 26 alin. (2) pct. 1 din acelaşi act normativ, potrivit cărora, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul – pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staţionării vehiculului asigurat, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA pentru prejudiciul produs de dispozitivele sau instalaţiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a ataşului tractat de vehicul.

S-a apreciat că este necesară utilizarea dispozitivului în dinamica producerii accidentului, astfel încât, pentru a fi aplicabile prevederile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, prejudiciul trebuie să fie produs de dispozitivele sau de instalaţiile montate pe vehicule, în condiţiile în care aceste dispozitive/instalaţii sunt utilizate în lucru. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Actul din care fac parte dispoziţiile normative supuse interpretării nu intră în categoria actelor supuse controlului de constituţionalitate, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. VIII. Jurisprudenţa instanţelor europene

Următoarele hotărâri din jurisprudenţa instanţelor europene, menţionate şi de către părţile litigiului în care a fost formulată sesizarea, pot prezenta relevanţă în problema de drept supusă dezbaterii: – Hotărârea C.J.U.E. (Marea Cameră) din 28 noiembrie 2017, pronunţată în Cauza C-514/16 Rodrigues de Andrade, prin care s-a statuat că: „Art. 3 alin. (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi trebuie interpretat în sensul că nu se încadrează în noţiunea «pagube produse de vehicule», menţionată în această dispoziţie, o situaţie în care un tractor agricol a fost implicat într-un accident în timp ce funcţia sa principală, în momentul producerii accidentului, nu consta în a servi drept mijloc de transport, ci în a genera, ca maşină de lucru, forţa motrice necesară pentru acţionarea pompei unui pulverizator de erbicid.”; – Hotărârea C.J.U.E. (Camera a doua) din 20 iunie 2019, pronunţată în Cauza C-100/18 Linea Directa Aseguradora SA împotriva Segurcaixa, Sociedad Anonima de Seguros y Reaseguros, prin care s-a statuat că: „Art. 3 primul paragraf din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noţiunii de «pagube produse de vehicule», menţionată în această dispoziţie, o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un vehicul staţionat într-un garaj privat al unui imobil, utilizat în conformitate cu funcţia sa de mijloc de transport, a luat foc, provocând un incendiu, care îşi are originea în circuitul electric al acestui vehicul, şi a cauzat prejudicii imobilului respectiv, chiar dacă vehiculul menţionat nu a fost deplasat timp de mai mult de 24 de ore înainte de producerea incendiului.” IX. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.615/C/3563./III-5/2019 din 14 noiembrie 2019, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază că sesizarea nu întruneşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorii- raportori şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul prevederilor legale citate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie îndeplinite cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cu referire la primele trei condiţii de admisibilitate, se observă că: instanţa de trimitere – Curtea de Apel Bacău – este învestită cu soluţionarea unui recurs, judecata în calea de atac a recursului realizându-se în ultimă instanţă, în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.

În ceea ce priveşte condiţia ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudenţa sa, că, deşi art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară.

Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Problema de drept trebuie să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Per a contrario, când norma legală beneficiază de o redactare suficient de lămuritoare, îngăduindu-i judecătorului cauzei ca, uzând de metodele, regulile şi argumentele de interpretare acceptate în teoria dreptului, să stabilească sensul şi sfera de aplicare a normei ori regulii cutumiare în discuţie, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă nu mai poate fi considerată admisibilă. Asumarea de către instanţa supremă, în limitele îngăduite de aceste dispoziţii legale, a rolului de partener al judecătorului de caz nu ar putea fi deci extinsă şi la alte situaţii decât cele menţionate, ştiut fiind că, sub temei constituţional, prerogativa şi sarcina interpretării şi aplicării legii incidente procesului cu a cărui soluţionare a fost învestită îi revine, primordial, înseşi instanţei judecătoreşti sesizate conform regulilor de competenţă de către reclamant, fiind de principiu [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură civilă] că judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii.

Fără a nega importanţa cooperării între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţa de trimitere, pe care art. 519 din Codul de procedură civilă o are în vedere, nu se poate tăgădui că instanţa supremă nu are prerogativa de a se substitui judecătorilor cauzei în dezlegarea problemelor de drept cu care se confruntă, câtă vreme ele nu sunt caracterizate de o dificultate reală.

Rezultă, aşadar, că, în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

O asemenea înţelegere a admisibilităţii mecanismului de unificare jurisprudenţială în discuţie a fost, de altfel, constant afirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin numeroase decizii ale sale 1 , accentuându-se faptul că nu orice probleme de drept pot face obiectul sesizării, ci doar acelea care, pe lângă celelalte condiţii cu caracter obligatoriu impuse de lege, o îndeplinesc şi pe aceea de a avea o veritabilă dificultate. 1 A se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 9 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 6 iulie 2015; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 57 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 24 octombrie 2018; Decizia nr. 60 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018; Decizia nr. 71 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 6 noiembrie 2018, şi Decizia nr. 59 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 896 din 24 octombrie 2018.

În legătură cu sesizarea ce face obiectul analizei de faţă, această condiţie legală nu este îndeplinită, dispoziţiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare şi complete, astfel că ele îngăduie judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, înţelesul, limitele de aplicare şi efectele.

Este de observat, sub acest aspect, că instanţa de trimitere a solicitat lămurirea dispoziţiilor cuprinse în art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, potrivit cărora „Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: (…) prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalaţiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru”.

Contrar celor afirmate de instanţa de trimitere, modalitatea de redactare a textului normativ în discuţie îngăduie identificarea ipotezei normei, a dispoziţiei acesteia şi a sancţiunii care intervine.

Se poate deci, cu suficientă evidenţă, constata că asigurătorul nu este ţinut a plăti despăgubiri atunci când vehiculele pe care sunt montate dispozitive sau instalaţii nu sunt folosite ca simple mijloace de transport, ci ca utilaje sau instalaţii de luc