ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 86/2017

Tribunalul București - Secția a VI-a civilă a dispus, prin încheierea din data de 16 noiembrie 2016, în Dosarul nr. 114.907/299/2015, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, în acțiunile formulate în contradictoriu cu asigurătorul RCA de către asigurătorul persoanei păgubite, care se subrogă acesteia potrivit dispozițiilor art. 58 alin. (2) din același act normativ".

Prin cererea formulată la data de 3 decembrie 2015 cu nr. 114.907/299/2015 reclamanta, în contradictoriu cu pârâta și cu intervenientul forțat, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 5.352 lei, reprezentând despăgubirile achitate asiguratului CASCO și 117,64 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate de la data scadenței, respectiv 21 noiembrie 2015 până la data de 2 decembrie 2015. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, în esență, reclamanta a precizat că la data de 4 iulie 2015 a fost avariat autoturismul asigurat CASCO la societatea reclamantă, care a achitat despăgubirea cuvenită în cuantum de 5.352 lei. S-a arătat că din documentul de constatare amiabilă a accidentului și din declarația conducătorului vehiculului asigurat CASCO a rezultat că celălalt conducător auto este vinovat de producerea accidentului, iar acesta din urmă încheiase cu pârâta o convenție de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube cauzate terților.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2.210 din Codul civil și Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare (Norma nr. 23/2014).

Prin Sentința nr. 6.400 din 11 aprilie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă în parte cererea. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 5.352 lei reprezentând despăgubiri, ca rămas fără obiect, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,2% raportate la debitul de 5.352 lei aferente perioadei 21 noiembrie 2015-16 decembrie 2015.

Prima instanță a reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce îl privește pe intervenientul forțat, iar, prin raportare la dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), la data de 25 noiembrie 2015 reclamanta era îndreptățită să solicite plata sumei de 5.352 lei. Având în vedere că suma solicitată a fost achitată reclamantei la data de 16 decembrie 2015, instanța a apreciat că a rămas fără obiect capătul de cerere principal. În privința capătului de cerere accesoriu, în temeiul dispozițiilor din Norma nr. 23/2014, a fost obligată pârâta la plata penalităților de întârziere.

În cadrul apelului declarat la data de 20 mai 2016 pârâta a solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii capătului de cerere privind penalitățile de întârziere ca neîntemeiat întrucât, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 58 alin. (2) din Norma nr. 23/2014. S-a apreciat că dispozițiile aplicabile nu prevăd obligația de plată a penalităților, acesta fiind un caz derogatoriu de la articolele care reglementează ipoteza în care chiar persoana păgubită se adresează asigurătorului RCA.

Prin încheierea de sesizare din data de 16 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 114.907/299/2015, Tribunalul București - Secția a VI-a civilă a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2016 intimata a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 38 și art. 58 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014.

În opinia intimatei, aceste dispoziții conduc la concluzia că asigurătorul RCA poate fi obligat la plata penalităților deoarece, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei; de asemenea a apreciat că absența prevederii penalităților la art. 58 alin. (2) nu echivalează cu un vid legislativ, ci creează necesitatea soluționării acestei chestiuni din perspectiva prevederilor cu caracter general, respectiv art. 38 din Norma nr. 23/2014.

Apelanta și intimatul intervenient forțat nu au exprimat un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept.

În opinia completului de judecată al Tribunalului București - Secția a VI-a civilă, asigurătorul persoanei păgubite nu este îndreptățit să obțină penalizări în valoare de 0,2% de la asigurătorul RCA, ca urmare a neîndeplinirii de către acesta din urmă a obligației de plată a despăgubirilor în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care art. 58 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 nu cuprinde, pentru ipoteza în care asigurătorul CASCO se subrogă în drepturile persoanei păgubite, prin plata despăgubirii, împotriva asigurătorului RCA, o clauză penală similară celei prevăzute la art. 38.

Absența reglementării de la art. 58 din Norma nr. 23/2014 nu trebuie analizată în afara cronologiei actelor normative, în sensul că legiuitorul a renunțat la prevederea penalizărilor în situația în care despăgubirile sunt solicitate de asigurătorul persoanei prejudiciate, după subrogarea prin plata despăgubirilor.

Argumentele întemeiate pe finalitatea dispozițiilor art. 38 din Norma nr. 23/2014, respectiv sancționarea asigurătorului RCA, indiferent dacă despăgubirile sunt solicitate de persoana păgubită sau de asigurătorul CASCO al acesteia, nu pot fi primite, în condițiile în care domeniul de aplicare al art. 38 este clar reglementat, distinct de cel al art. 58.

Astfel, clauza penală prevăzută la art. 38 este incidentă în ipoteza în care asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 din Norma nr. 23/2014. Or, art. 37 reglementează obligațiile ce revin asigurătorului în cazul avizării producerii evenimentului asigurat de către persoana prejudiciată și termenele în care trebuie îndeplinite acestea.

Dimpotrivă, pentru situația în care, în drepturile persoanei păgubite, s-a subrogat asigurătorul acesteia, obligațiile ce revin asigurătorului RCA și termenele în care trebuie aduse la îndeplinire acestea sunt cele prevăzute la art. 58 alin. (2) din Norma nr. 23/2014.

Prin urmare, ambele prevederi au caracter special, neexistând între acestea un raport lege generală-lege specială.

În aceste condiții, întrucât prin dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 legiuitorul a înțeles să evalueze anticipat prejudiciul suferit de persoana păgubită ca urmare a nerespectării obligațiilor ce îi reveneau asigurătorului RCA, instanța de trimitere a apreciat că asigurătorul CASCO al persoanei păgubite nu se poate prevala de această clauză penală pentru a obține daune moratorii în situația încălcării altor obligații de către asigurătorul RCA, ci este îndreptățit să solicite exclusiv dobânda legală, în condițiile art. 1.535 din Codul civil.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au înaintat hotărârile judecătorești identificate și care prezintă relevanță pentru problema de drept în discuție, precum și punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, preconizându-se apariția unei practici judiciare neunitare în această materie.

Într-o primă opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 38 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 nu sunt aplicabile în cazul acțiunilor formulate de către asigurătorul persoanei păgubite în contradictoriu cu asigurătorul RCA, ca urmare a subrogării conform art. 58 alin. (2) din același act normativ, întrucât clauza penală pe care o cuprinde art. 38 nu este reglementată și la art. 58, domeniile de aplicare ale celor două texte legale fiind distincte.

În cea de-a doua opinie s-a considerat, dimpotrivă, că art. 38 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 este aplicabil în acțiunile formulate în contradictoriu cu asigurătorul RCA de către asigurătorul persoanei păgubite, care se subrogă acesteia potrivit art. 58 alin. (2).

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate decizii de speță cu privire la această chestiune de drept.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.706/C/2775/III-5/2017 din 20 iulie 2017, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Nu a fost identificată jurisprudență relevantă la nivelul Curții Constituționale cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptățit să obțină penalizările prevăzute de dispozițiile art. 38 din același act normativ dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile la scadență sau și le îndeplinește necorespunzător.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiții care se impun a fi întrunite cumulativ, și anume:

În prezenta cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, astfel cum se va arăta în cele ce urmează.

Litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluționarea apelului urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să soluționeze cauza.

Deși legiuitorul nu definește noțiunea de "chestiune de drept", în interpretarea acesteia, doctrina afirmă că norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale ori pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Examinând sesizarea pendinte, punctele de vedere și argumentele exprimate de instanțele naționale, se constată că problema de drept supusă dezlegării este una veritabilă, existând o dificultate reală de interpretare a normei juridice ce face obiectul prezentei sesizări.

Astfel, conform art. 2.213 din Codul civil, asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale.

Actul normativ ce cuprinde dispozițiile analizate în prezenta cauză - Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, a abrogat Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurăr i lor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 6 decembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare, care, în cuprinsul art. 64 alin. (4) din norme, prevedea cuantumul penalizărilor pe care, dacă nu își îndeplinea obligațiile stabilite, asigurătorul RCA le datora asigurătorului persoanei prejudiciate subrogat în drepturile acesteia.

Cum Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 nu cuprinde o normă similară celei abrogate, prin care să cuantifice penalizările cuvenite asigurătorului persoanei prejudiciate subrogat în drepturile acesteia în cazul în care asigurătorul RCA care nu își îndeplinește corespunzător obligațiile, deși prevede cuantumul acestor penalizări în cazul în care sunt datorate direct persoanei prejudiciate, aplicarea dispozițiilor art. 38 în situația reglementată de art. 58 alin. (2) din același act normativ atrage o problemă de interpretare a normelor juridice compatibilă cu condițiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În plus, deși textele a căror interpretare se solicită prin prezenta sesizare sunt incluse în acte normative abrogate la data învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile

Mai mult decât atât, în actele normative ulterioare celor ce fac obiectul sesizării de față, soluția adoptată de legiuitor cu privire la efectele subrogării asigurătorului de bunuri în drepturile și acțiunile asiguratului său plătit și condițiile exercitării regresului împotriva asigurătorului RCA al terțului răspunzător este identică cu cea a cărei dezlegare se cere în cauza pendinte. Concret, prin dispozițiile art. 20 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, ca și prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată sau de asigurat este sancționată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalități de întârziere de 0,2% pe zi, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de sumă neachitată.

În mod asemănător vechii legislații, prin cele două acte normative sus-arătate, reglementându-se regresul asigurătorului de bunuri împotriva asigurătorului RCA al terțului răspunzător, legiuitorul nu mai menționează în mod expres sancțiunea neîndeplinirii obligațiilor de plată a despăgubirilor, prin evaluarea legală a unor daune-interese moratorii.

Prin urmare, este pe deplin actuală, prin prisma legislației în vigoare, chestiunea de drept supusă dezlegării, anume aceea de a ști dacă asigurătorul de bunuri, ca urmare a subrogării în drepturile asiguratului său plătit, este îndreptățit să primească de la asigurătorul RCA penalități de întârziere, în cuantumul stabilit de lege, atunci când acesta din urmă nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin, de plată a despăgubirilor sau de comunicare a motivelor pentru care nu aprobă pretențiile.

Este îndeplinită și ultima condiție impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece asupra acestei chestiuni de drept, de lămurirea căreia depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Prin urmare, chestiunea de drept este una veritabilă, existând o dificultate reală de interpretare, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra fondului sesizării se constată că, potrivit art. 36 și 37 din Norma nr. 23/2014, persoana prejudiciată în urma accidentului produs prin intermediul unui vehicul asigurat are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, iar acestuia din urmă îi revine obligația de a soluționa cererea în termenele defipte de lege și, ulterior, de a efectua plata despăgubirilor înăuntrul unui termen stabilit, de asemenea, în mod imperativ de legiuitor. Concret, potrivit art. 37 alin. (1) și (2), în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

De asemenea, conform art. 37 alin. (4), asigurătorul de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule are obligația de a efectua plata despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care dosarul de daună este complet, în sensul că s-a depus și ultimul document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea datorată.

Potrivit art. 38 din aceeași normă, neîndeplinirea obligațiilor sus-arătate în termenele stabilite de lege sau îndeplinirea lor defectuoasă, inclusiv diminuarea nejustificată a despăgubirilor, se sancționează cu plata unor penalizări în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de sumă neachitată.

Pe de altă parte, persoana prejudiciată într-un accident de autovehicule din culpa unui terț poate avea calitatea de asigurat într-un contract de asigurare facultativă de bunuri, situație în care se poate adresa pentru recuperarea pagubei materiale asigurătorului său de bunuri. Este situația în care asigurătorul de bunuri se subrogă în drepturile asiguratului său plătit și se îndreaptă în regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă al terțului. Această concluzie reiese din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2.210 alin. (1) din Codul civil cu art. 55 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

În ceea ce privește mecanismul de funcționare a subrogației asigurătorului de bunuri în drepturile asiguratului său dezdăunat și dreptul său de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto se constată că prin dispozițiile art. 58 alin. (2) din Norma nr. 23/2014 se instituie o adevărată procedură de plată a despăgubirilor și un termen imperativ de executare a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, după cum urmează:

Prin faptul plății făcute asiguratului, drepturile și acțiunile acestuia împotriva terțului răspunzător de producerea prejudiciului și, desigur, împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto al terțului se transferă în patrimoniul asigurătorului de bunuri, în acest moment născându-se și dreptul de regres al acestuia din urmă. Așadar, problema de drept supusă analizei constă în stabilirea efectelor subrogației, respectiv de a stabili dacă asigurătorul de bunuri, devenit titularul dreptului de creanță transferat în patrimoniul său, poate solicita asigurătorului RCA, pentru executarea cu întârziere a obligațiilor sale, daunele- interese moratorii stabilite pe cale legală de art. 38 din Norma nr. 23/2014, avantaj de care asiguratul său ar fi beneficiat anterior transmiterii creanței, în condițiile în care prin prevederile art. 58 alin. (2) nu se mai face o evaluare legală a unor astfel de daune.

Prealabil analizei propriu-zise a chestiunii de drept cu care a fost învestită instanța supremă, se impun câteva precizări teoretice:

Asigurarea este obligatorie atunci când persoanele (fizice sau juridice) sunt obligate de norma imperativă să încheie un contract de asigurare într-un anumit domeniu și în condițiile stabilite, de asemenea, tot de lege. Caracterul obligatoriu (și legal) al acestei asigurări se referă la determinarea sferei persoanelor îndatorate a încheia un contract de asigurare, într-un domeniu și în condițiile stabilite de lege, drepturile și obligațiile părților contractante nefiind lăsate la latitudinea acestora.

Subrogația, privită ca mijloc de transmitere a obligațiilor, constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional (subrogant, creditor inițial sau accipiens) cu o altă persoană, care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă (subrogat, solvens sau creditor prin subrogație), dobândind toate drepturile creditorului plătit.

Legiuitorul instituie două tipuri de subrogație prin plată, subrogația convențională (art. 1.594-1.595 din Codul civil) și subrogația legală (art. 1.596 din Codul civil), pentru prezenta analiză prezentând relevanță acest din urmă tip. Astfel, subrogația legală operează de plin drept, ex lege, fără a fi necesar consimțământul creditorului plătit sau al debitorului a cărui datorie se plătește, în toate cazurile prevăzute de lege, așa cum rezultă din prevederile art. 1.596 lit. e) din Codul civil. Or, prin dispozițiile art. 2.210 alin. (1) din Codul civil se instituie, în cazul asigurărilor de bunuri, un astfel de caz de subrogare legală, în sensul că, dacă riscul asigurat s-a produs, societatea de asigurări se subrogă ex lege în drepturile asiguratului despăgubit împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.

Efectul principal al subrogației este acela că subrogatul ia locul creditorului plătit și poate exercita toate drepturile și acțiunile acestuia împotriva debitorului. De asemenea el beneficiază și de toate accesoriile și garanțiile care însoțesc creanța (de exemplu: ipoteci, fideiusiune), așa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 1.597 alin. (2) din Codul civil.

Prin urmare, atunci când indemnizația de asigurare acoperă în întregime paguba suferită de asigurat, acesta nu va mai avea interes și calitate pentru a exercita acțiunea în răspundere civilă împotriva terțului vinovat. Pe cale de consecință, autorul prejudiciului nu se va mai afla în niciun fel de raporturi juridice cu asiguratul, fiindcă locul acestuia din urmă a fost luat de asigurător, care va exercita un drept de regres în nume propriu, ca titular al dreptului de creanță transferat în patrimoniul său. Așadar, asigurătorul de bunuri exercită acțiunea pe care asiguratul ar fi intentat-o împotriva terțului răspunzător sau asigurătorului RCA al terțului, ocazie cu care va beneficia de toate avantajele, putând opune celui chemat în judecată toate excepțiile, garanțiile și mijloacele de apărare care ar fi fost invocate de asigurat.

Practic, chestiunea de drept supusă dezlegării presupune analiza unor raporturi juridice complexe, respectiv efectele contractului de asigurare RCA după producerea cazului asigurat, la care se adaugă efectele unui contract de asigurare de bunuri. Concret, producerea cazului asigurat determină consecințe în raporturile de asigurare de răspundere civilă obligatorie constând, în principal, în dreptul asiguratului sau al persoanei păgubite, după caz, de a solicita acoperirea pagubelor suferite și în obligația asigurătorului de a acoperi aceste pagube prin plata unor sume de bani sau prin suportarea costurilor necesare înlăturării acestor consecințe. Raporturile juridice dintre asigurat și asigurător își au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terțul păgubit și asigurat își au izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terțului păgubit.

În fine, în ceea ce privește raporturile dintre terțul păgubit și asigurător, prin dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societății de asigurare de răspundere civilă, deși nu are nici raporturi delictuale și nici contractuale cu aceasta. Este, practic, consacrarea principiului protecției terțului păgubit ce a cârmuit atât legislația anterioară actului normativ sus-arătat, cât și legislația ulterioară, prezentată în precedentele considerente. Dacă persoana prejudiciată într- un accident de vehicule are și calitatea de asigurat într-un contract de asigurare facultativă de bunuri, aceasta poate fi indemnizată de asigurătorul facultativ, care se subrogă în locul acestuia pentru a acționa în regres asigurătorul RCA.

Cum această subrogație legală a asigurătorului de bunuri reprezintă un caz distinct de subrogație personală, cu toate consecințele prevăzute de dreptul comun în materie [art. 1.597 alin. (2) din Codul civil], respectiv transmiterea unui drept de creanță cu toate garanțiile și accesoriile sale, se pune problema de a ști dacă dreptul de a solicita daune-interese moratorii, pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea executării creanței, reprezintă un accesoriu al creanței respective, transmisibil în patrimoniul solvensului prin mecanismul subrogației.

Este știut faptul că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor. Prin dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecința prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, constând în inexistența obligației creditorului de a face dovada existenței și întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic.

Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogației. Aceasta rezultă în mod evident din faptul că, în general, pentru realizarea oricărei obligații civile este nevoie ca legea să pună la dispoziția creditorului mijloacele juridice necesare la care să poată recurge pentru a-și realiza creanța, prin executarea voluntară sau silită a prestației pe care debitorul o datorează. Doctrina a statuat că, din perspectiva creditorului, sancțiunea obligației constă în totalitatea mijloacelor juridice ofensive și defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului pentru a obține prestația care i se datorează de către debitor.

Or, în cadrul mijloacelor juridice ofensive, daunele- interese moratorii ocupă un loc important, alături de punerea în întârziere a debitorului, acțiunea în justiție, executarea silită etc. Așadar, atunci când textul de lege prevede că, prin însuși faptul plății, drepturile și acțiunile asiguratului împotriva terțului răspunzător și asigurătorului RCA al terțului se transferă de drept, automat, în patrimoniul asigurătorului de bunuri se subînțelege că se transferă și mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziția creditorului pentru realizarea creanței, respectiv dreptul de a solicita daune-interese moratorii.

Ca atare, este neîntemeiată susținerea că asigurătorul de bunuri, subrogat în drepturile asiguratului său dezdăunat, nu este îndreptățit să solicite asigurătorului RCA daune-interese moratorii evaluate legal de dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014, întrucât prevederile art. 58 nu cuprind o dispoziție expresă în acest sens. O mențiune referitoare la transmiterea unui drept accesoriu creanței era inutilă, față de mecanismul și efectele subrogației personale legale.

De asemenea nu poate reprezenta un argument în sensul inaplicabilității sancțiunii penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA față de asigurătorul de bunuri faptul că termenele de scadență a obligațiilor de plată prevăzute de art. 58 sunt diferite de cele stipulate de art. 37 din Norma nr. 23/2014. Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, cât și obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât și atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri.

Prin urmare, este vorba de mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziția creditorului pentru a obține aceeași prestație, iar daunele-interese moratorii sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, respectiv din ziua scadenței obligației de plată. De altfel, pretinsele diferențe dintre procedura reglementată de art. 37 și cea prevăzută de art. 58 din Norma nr. 23/2014 derivă din faptul că obligațiile ce îi revin asigurătorului RCA atunci când cererea de despăgubire îi este adresată de către terțul păgubit (deschiderea dosarului de daună, constatarea pagubelor, comunicările referitoare la documentele necesare, efectuarea de eventuale investigații, stabilirea cuantumului despăgubirilor ș.a.m.d.) sunt preluate de către asigurătorul de bunuri atunci când asiguratul său îl învestește în scopul recuperării pagubei materiale. Altfel spus, procedura de avizare și constatare a prejudiciilor este preluată de asigurătorul de bunuri, care întocmește acte pe deplin opozabile asigurătorului RCA, în condițiile art. 40 din Norma nr. 23/2014, astfel că nu există niciun argument care să îl excludă pe subrogat de la avantajul obținerii de daune-interese moratorii evaluate legal, avantaj de care asiguratul său ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit subrogarea prin plată.

În fine, adepții opiniei potrivit căreia asigurătorul de bunuri nu ar fi îndreptățit să obțină daune-interese moratorii potrivit art. 38 din Norma nr. 23/2014 aduc în sprijinul acesteia argumente decurgând din evoluția în timp a legislației în materia asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. În esență, s-a susținut că, atunci când legiuitorul a dorit ca și asigurătorul de bunuri să obțină penalități de întârziere în cazul neîndeplinirii la scadență a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, a prevăzut în mod expres aceasta în textul legii.

Într-adevăr, în normele emise de fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor, ce au precedat Norma nr. 23/2014, sancțiunea plății penalităților de întârziere în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligațiilor asigurătorului RCA față de societatea de asigurare subrogată în drepturile persoanei prejudiciate era stipulată de dispozițiile art. 64 alin. (4) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 25 mai 2010, și, ulterior, de același articol din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 6 decembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult decât atât, cuantumul penalităților de întârziere datorate asigurătorului de bunuri, în cazul normelor puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, era diferit de cel aplicabil în cazul cererii de despăgubire formulate de persoana prejudiciată (0,1% pe zi, față de 0,2% pe zi).

Însă, prevederile Codului civil constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale, așa cum rezultă în mod explicit din art. 2 alin. (2) din cod. De altfel, legea specială, respectiv Legea nr. 136/1995, în aplicarea căreia s-a adoptat norma ce face obiectul prezentei sesizări, cuprinde o dispoziție expresă în acest sens (norma de trimitere cuprinsă în art. 69

Cert este faptul că textele a căror interpretare fac obiectul prezentei sesizări de pronunțare a unei hotărâri prealabile, cuprinse într-o reglementare specială, nu cuprind nicio dispoziție derogatorie de la dreptul comun în materia efectelor subrogației personale legale. Astfel, se cuvine a concluziona că, urmare a plății despăgubirii către persoana prejudiciată, în patrimoniul asigurătorului de bunuri se transferă dreptul de creanță cu toate garanțiile și accesoriile acesteia, inclusiv dreptul de a obține de la debitorul asigurător RCA daunele-interese moratorii evaluate legal de dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,