ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 6/2018

Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă a dispus, prin încheierea din data de 5 iulie 2017, în Dosarul nr. 16.817/212/2016, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă sintagma "contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare" prevăzută de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite include și categoria contractelor de credit a căror scadență a fost declarată anticipat. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menționată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța cu nr. 16.817/212/2016 și întemeiată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite (Legea nr. 77/2016), reclamanta bancă comercială a contestat, în contradictoriu cu intimații persoane fizice, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate privind notificarea din data de 17 iunie 2016 transmisă de către debitori în temeiul Legii nr. 77/2016.

Prin Sentința civilă nr. 10.324 din 15 septembrie 2016, Judecătoria Constanța a respins contestația ca neîntemeiată.

Procedând la verificarea condițiilor de admisibilitate a cererii de dare în plată, prin raportare la materialul probator administrat, prima instanță a apreciat ca neîntemeiată contestația pentru următoarele argumente:

Sub aspectul calității intimaților de consumatori, față de prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, instanța a reținut că, în speță, intimații au încheiat contractul de credit în nume propriu, fără a rezulta din cuprinsul convenției de creditare sau din alte înscrisuri anexe ale acesteia că intimații ar desfășura o activitate comercială, în desfășurarea căreia să fi contractat împrumutul.

De asemenea, verificând dispozițiile art. 1 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 și probele administrate, instanța a reținut că nu s-a făcut dovada că împrumutul ar fi fost acordat în cadrul programului "Prima casă", din condițiile generale și particulare ale contractului rezultând că împrumutul a fost acordat pentru nevoi personale nenominalizate și refinanțare.

Referitor la condițiile reglementate de art. 4 din aceeași lege, instanța a reținut, pentru argumentele deja expuse, că prima cerință este întrunită, contestatoarea și intimații făcând parte din categoriile de subiecți adresante, respectiv creditor și consumator.

În ceea ce privește cuantumul sumei împrumutate, acesta se situează sub plafonul limită de 250.000 euro, valoarea împrumutului fiind de 72.000 euro, modificată prin actele adiționale încheiate ulterior la 73.500 euro, respectiv 77.440 euro.

Instanța a constatat că și cerința de la art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 este îndeplinită, în sensul că împrumutul a fost garantat cu un imobil având destinația de locuință.

În ceea ce privește cerința prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 77/2016, referitoare la lipsa unei condamnări pentru infracțiuni în legătură cu creditul, instanța a apreciat că sarcina probei existenței unei astfel de condamnări revenea, potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă, contestatoarei, în condițiile în care aceasta pune la îndoială faptul afirmat de intimați. În cazul de față nu a fost făcută dovada existenței unei condamnări definitive a intimaților pentru o infracțiune în legătură cu creditul.

În cele din urmă, în ceea ce privește apărările contestatoarei întemeiate pe dispozițiile art. 11 din Legea nr. 77/2016, legate de faptul că intimații trebuie să dovedească existența unei dificultăți financiare extreme, instanța a apreciat, pe de o parte, că o astfel de condiție nu este impusă de lege, iar, pe de altă parte, că dispozițiile art. 11 instituie o veritabilă prezumție a riscului contractului, pe care îl suportă consumatorul, din perspectiva devalorizării imobilelor sau chiar al riscului valutar.

Prima instanță a arătat că se impune analizat dacă, din perspectiva obiectului de reglementare al Legii nr. 77/2016, aceasta retroactivează sau nu. Altfel spus, prezintă importanță a stabili dacă legea dispune pentru trecut sau oferă o dezlegare juridică unor efecte produse ulterior intrării sale în vigoare, efecte ce sunt rezultatul unor situații juridice născute anterior, situație avută în vedere și de dispozițiile art. 6 alin. (6) din Codul civil.

În acest sens, prima instanță a constatat că darea în plată, ca modalitate de stingere a obligațiilor, reprezenta o posibilitate legală în ambele reglementări ale Codului civil, atât cea de la 1864, cât și cea din 2009, astfel că, strict din acest punct de vedere, Legea nr. 77/2016 nu cuprinde norme care să reglementeze situații juridice noi, ci oferă dezlegare juridică pentru efecte ale unor raporturi juridice stabilite, într-adevăr, înainte de intrarea sa în vigoare, dar care s-au produs ulterior acestui moment.

Împotriva acestei soluții a declarat apel contestatoarea și a solicitat, în principal, anularea sentinței civile cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot a sentinței civile în sensul admiterii contestației și constatarea neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate a notificării formulate de debitori. III. Aspectele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 5 iulie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 16.817/212/2016, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Instanța de trimitere a reținut că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluționarea apelului urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care este definitivă; cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluționeze, iar soluția ce se va pronunța pe fondul cauzei depinde în mod direct de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, în sensul că soluționarea apelului și, implicit, a contestației privind îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în ceea ce privește notificarea din data de 17 iunie 2016 formulată conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 este indisolubil legată de interpretarea noțiunii de "contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării în vigoare a legii" în ceea ce privește contractele a căror scadență a fost declarată anticipat.

În ceea ce privește condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept s-a apreciat că în cauză este aparent îndeplinită, întrucât problematica nu a fost analizată în doctrină și decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă și din perspectiva faptului că nu a mai fost dedusă judecății anterior, cât timp Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept respective, fie printr-o decizie de speță, fie printr-o decizie în interesul legii.

Prin urmare, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării de principiu a chestiunii de drept semnalate. IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Exprimându-și poziția procesuală, apelanta- contestatoare a solicitat respingerea sesizării ca neîntemeiată. A apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării cât timp problema de drept nu are caracter general și nici caracter de noutate și nu a generat interpretări diferite.

La polul opus, intimații au opinat că expresia "în derulare" a fost folosită de legiuitor pentru a acoperi și cazul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, respectiv faza executării silite, înainte de intrarea sa în vigoare, deoarece executarea unei obligații a debitorului poate avea loc, în principiu, în două moduri, de bunăvoie sau prin executare silită.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-contestatoare a formulat punct de vedere apreciind că sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile este inadmisibilă întrucât chestiunea supusă analizei nu este o chestiune de drept, ci una de fapt și nu prezintă caracter de noutate. Pe fond, a apreciat că sintagma "contracte de credit aflate în derulare" nu poate include și categoria contractelor de credit a căror scadență a fost declarată anticipat. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În ședința de judecată din data de 22 iunie 2017, din oficiu, a fost pusă în discuție sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă a apreciat că este necesar ca prin această procedură să se determine ce se înțelege prin "contracte de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii", în sensul de a stabili dacă în această categorie intră și acele contracte de credit pentru care, înainte de intrarea în vigoare a legii, a operat încetarea pentru neexecutarea culpabilă din partea împrumutatului, fiind declarată scadența anticipată.

În opinia instanței de trimitere, prin sintagma "contracte de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii" se înțelege doar contractele încheiate înainte de această dată și care nu au încetat prin oricare dintre modurile de încetare sau desființare prevăzute de lege, inclusiv rezilierea. În cazul în care contractul a încetat anterior datei intrării în vigoare a legii, suntem, de asemenea, în prezența unei facta praeterita, astfel încât Legea nr. 77/2016, ca lege nouă, nu este aplicabilă.

Având în vedere că rezilierea contractului este, în practică, urmată de executarea silită, cum este cazul în speță, s-ar putea pune întrebarea dacă o asemenea soluție nu ar intra în contradicție cu cea consacrată de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 din care rezultă că dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor poate fi exercitat și în etapa executării silite, indiferent de stadiul sau forma executării silite. Și sub acest aspect trebuie făcută o distincție întrucât, potrivit art. 1.549 din Codul civil coroborat cu art. 1.516 din același cod, dacă nu se cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezilierea contractului, precum și la daune-interese. Astfel, nu se confundă executarea silită a obligațiilor restante atunci când creditorul optează pentru această soluție care presupune menținerea contractului în vigoare pentru prestațiile ulterioare care nu sunt scadente cu executarea silită a prestațiilor pe care debitorul le datorează atunci când a intervenit sancțiunea rezilierii. Or, în prima situație contractul rămâne în ființă, în timp ce în cea de-a doua situație contractul nu mai este în ființă. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, majoritatea instanțelor naționale au comunicat că nu au practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată, unele dintre acestea exprimând însă opinii teoretice. Au fost identificate hotărâri judecătorești relevante la nivelul Curții de Apel București, Curții de Apel Iași, Curții de Apel Suceava, Curții de Apel Bacău și al Curții de Apel Cluj.

Opiniile au fost divergente, fie că sintagma "contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare" prevăzută de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 include și categoria contractelor de credit a căror scadență a fost declarată anticipat, fie că prin această sintagmă se înțelege doar contractul încheiat înainte de această dată și care nu a încetat prin oricare dintre modurile de încetare/desființare prevăzute de lege, inclusiv rezilierea/rezoluțiunea.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate decizii de speță cu privire la această chestiune de drept.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 2.299/C/4181/III-5/2017 din 17 noiembrie 2017, a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Dispozițiile Legii nr. 77/2016 fac obiectul a numeroase dosare înregistrate pe rolul Curții Constituționale.

Este de menționat Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "precum și din devalorizarea bunurilor imobile" prevăzută de art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituțională și că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii. Prin aceeași decizie a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la dispozițiile art. 3 teza întâi, precum și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 și a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziții din Legea nr. 77/2016, constatându-se că acestea sunt constituționale, prin raportare la criticile formulate. La paragraful 113 din această decizie s-a reținut că expresia "în derulare" din conținutul art. 11 din Legea nr. 77/2016 a fost folosită de legiuitor pentru a acoperi și cazul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, respectiv faza executării silite începute înainte de intrarea în vigoare a legii. La paragrafele 123-127 s-a arătat că, în ceea ce privește criticile referitoare la prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, se impun anumite precizări. Executarea unei obligații a debitorului poate avea loc, în principiu, în două moduri: de bunăvoie sau prin executare silită. Cauzele pentru care se ajunge la executare silită sunt aceleași ca cele care îl determină pe debitor să dea în plată imobilul cu care a garantat împrumutul. Legiuitorul a reglementat aceeași soluție pentru situații identice. Darea în plată poate opera și în faza executării silite, neputându-se reține încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii instanței judecătorești care a încuviințat executarea silită, întrucât aceasta nu are ca obiect soluționarea fondului. Chiar și în această fază instanța poate aprecia cu privire la îndeplinirea condițiilor privind existența impreviziunii. Așadar, Curtea Constituțională a reținut că încuviințarea executării silite nu presupune o judecată de fond, ci are semnificația "apelării la forța de constrângere a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligației suportând, astfel, în mod direct, consecințele acestei operațiuni. Ea deschide posibilitatea îndeplinirii efective a obligațiilor care incumbă în sarcina debitorului, iar creditorul, prin forța de constrângere a statului, neutralizează libertatea de acțiune a debitorului, realizându-și creanța în dauna voinței acestuia" (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 20). S-a reținut că legiuitorul nu contestă caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, ci limitează executarea acesteia la concurența bunului imobil ipotecat. Legiuitorul nu a negat vreunul dintre elementele definitorii ale contractului de credit (obiectul, prețul sau garanțiile asociate acestuia), ci a stabilit o modalitate de executare, în respectul art. 57 din Constituție, a garanției asociate contractului de credit, astfel încât executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de credit, să continue. Nici executarea de bunăvoie, nici cea silită a obligațiilor rezultate din contractul de credit nu presupune ruinarea debitorului în cazul intervenirii unei impreviziuni în executarea acestuia.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, s-a reținut, la paragraful 48, că "stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficțiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanției a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiție impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării. Așa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condițiile legii criticate, executarea contractului încetează." VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a impus o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, și anume: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza să fie soluționată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În cazul prezentei sesizări sunt îndeplinite patru dintre condițiile enunțate anterior, întrucât: litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluționeze în apel, sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

De asemenea este îndeplinită și cerința referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării pentru următoarele considerente: În lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă este nouă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior. Or, chestiunea de drept a cărei lămurire se cere prin prezenta sesizare are izvorul în reglementări intrate în vigoare relativ recent și care pot fi interpretate diferit, astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești pronunțate în materie până în prezent, punctele de vedere și argumentele exprimate de instanțele din țară.

Însă, condiția ca instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță nu este îndeplinită în speță, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării formulate în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Actul normativ aplicabil litigiului în soluționarea căruia a fost formulată prezenta sesizare este Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, act normativ care, în condițiile reglementate în cuprinsul său, prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, a recunoscut dreptul consumatorului de a beneficia de stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului.

Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 prevede că: "În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind și condițiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4."

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016: "În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispozițiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege."

Cauza aflată pe rolul instanței care a formulat prezenta sesizare are ca obiect o astfel de contestație, întemeiată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016, prin care creditorul, primind notificarea formulată de consumator în temeiul art. 5 din lege, contestă îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de acest act normativ.

Potrivit înscrisurilor anexate sesizării, cuantumul împrumutului ce face obiectul contractului de credit a fost inițial de 72.000 euro, sumă modificată prin acte adiționale încheiate ulterior la 73.500 euro, respectiv 77.440 euro.

Litigiul a fost soluționat în primă instanță de Judecătoria Constanța, conform normei de competență materială și teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, potrivit căreia: "Cererea se judecă în procedură de urgență, cu citarea părților, de judecătoria în circumscripția căreia domiciliază consumatorul". În prezent, cauza se află în faza soluționării apelului, pe rolul Tribunalului Constanța.

Indiferent de valoarea creditului acordat sau a creanței de la momentul sesizării instanței cu soluționarea contestației întemeiate pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016, competența materială în soluționarea unei astfel de contestații revine judecătoriei în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia judecătoriile judecă "orice alte cereri date prin lege în competența lor".

Valoarea creditului în legătură cu care se analizează condițiile reglementate de Legea nr. 77/2016 pentru stingerea creanței prin darea în plată a imobilului ipotecat nu interesează pentru stabilirea competenței materiale de primă instanță, câtă vreme, prin voința legiuitorului, indiferent de această valoare, competența de soluționare a contestației întemeiate pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 este atribuită judecătoriei.

Valoarea litigiului este doar o condiție de admisibilitate a procedurii reglementate de Legea nr. 77/2016, întrucât, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din aceeași lege, numai obligațiile izvorâte din creditele al căror cuantum nu depășește echivalentul în lei al 250.000 euro pot fi stinse prin procedura dării în plată.

Prin urmare, prin voința legiuitorului, în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, natura pricinii, iar nu valoarea litigiului, este criteriul atribuirii competenței materiale de primă instanță a judecătoriei, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunțate de judecătorie, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 prevede că: "Apelul împotriva hotărârii pronunțate în conformitate cu dispozițiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare și se judecă cu celeritate".

Această dispoziție legală trebuie interpretată ca o normă derogatorie de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai în ceea ce privește termenul de apel.

Fiind o normă cuprinsă într-o lege specială, ea este de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, nu ar putea fi interpretată în sensul derogării de la legea generală și în ceea ce privește posibilitatea exercitării căii de atac a recursului atunci când hotărârea pronunțată în faza de judecată a apelului ar fi susceptibilă de o astfel de cale de atac.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat să suprime recursul în cazul litigiilor întemeiate pe art. 7 din Legea nr. 77/2016, ar fi prevăzut în mod expres că hotărârea pronunțată în astfel de litigii poate fi atacată numai cu apel, deoarece, potrivit art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, hotărârile de primă instanță sunt exceptate de la recurs doar în situația în care legea prevede că sunt supuse numai apelului.

Neexistând o astfel de prevedere în legea specială, vor deveni aplicabile dispozițiile dreptului comun în ceea ce privește posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 din Codul de procedură civilă.

Potrivit regulii generale cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârile date în apel sunt supuse recursului, cu excepțiile cuprinse în alin. (2) al aceluiași articol printre care nu se regăsesc hotărârile pronunțate în litigiile atribuite prin lege, în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, în competența materială a judecătoriei în primă instanță. Cum excepțiile sunt de strictă interpretare, rezultă că astfel de hotărâri rămân supuse recursului.

Or, pentru considerentele anterior menționate, contestația întemeiată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 este o cerere atribuită de legiuitor, printr-o lege specială, în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, în competența materială de primă instanță a judecătoriei, indiferent de valoarea litigiului.

Nu s-ar putea susține nici că hotărârea pronunțată într-un litigiu întemeiat pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 nu ar fi supusă recursului în baza prevederilor art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă. Dispozițiile Codului de procedură civilă exceptează de la recurs hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care "legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". Așa cum s-a arătat anterior, o astfel de dispoziție expresă nu există în Legea nr. 77/2016, iar prevederile art. 7 alin. (3) din lege nu pot fi interpretate decât restrictiv, în sensul derogării de la durata termenului de apel, iar nu de la regula generală a posibilității exercitării recursului cuprinsă în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, în cauza în care a fost formulată prezenta sesizare, hotărârea ce urmează a fi pronunțată de instanța de apel este supusă recursului, situație în care nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,