ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 6/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul Î.C.C.J.).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secțiile Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27 6 din Regulamentul Î.C.C.J.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, în Dosarul nr. 2.024/270/2016, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: "Sintagma «atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru» din cuprinsul dispozițiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu modificările și completările ulterioare, se referă la ipoteza utilizării dispozitivelor sau instalațiilor montate pe autovehicul în sine ca utilaje sau instalații de lucru sau se referă la ipoteza utilizării autovehiculului pe care sunt montate acestea ca utilaj sau instalație de lucru în ansamblul său?"

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, act comunicat, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părților, care nu și-au exprimat punctul de vedere; se arată, de asemenea, că la dosar au fost atașate răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării, precum și răspunsurile instanțelor naționale în legătură cu aceasta.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, prin Încheierea din 24 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.024/270/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept: "Sintagma «atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru» din cuprinsul dispozițiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu modificările și completările ulterioare, se referă la ipoteza utilizării dispozitivelor sau instalațiilor montate pe autovehicul în sine ca utilaje sau instalații de lucru sau se referă la ipoteza utilizării autovehiculului pe care sunt montate acestea ca utilaj sau instalație de lucru în ansamblul său?" II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Onești, la data de 19 aprilie 2016, reclamanta, persoană fizică, în contradictoriu cu pârâții, societatea de asigurări A, societatea comercială B și persoana fizică C, a solicitat obligarea pârâtei societatea de asigurări A la plata sumei de 23.465 lei, reprezentând contravaloarea reparațiilor necesare autoturismului proprietatea sa, avariat într-un accident rutier de către pârâtul persoana fizică C.

Reclamanta a susținut că, la data de 16.12.2015, în jurul orei 4,00, în timp ce autoturismul proprietatea sa, condus de soțul său, se deplasa între două localități, a fost acroșat într-o curbă de autovehiculul condus de pârâtul persoana fizică C, care a tăiat curba, pătrunzând pe contrasens, iar evitarea impactului nu a fost posibilă.

A arătat că acest din urmă autovehicul este proprietatea pârâtei societatea comercială B, având poliță de asigurare RCA valabilă, încheiată cu asigurătoarea pârâtă A, că a efectuat constatarea amiabilă de accident și s-a deschis dosarul de daună, pârâtul persoană fizică recunoscând că este vinovat de producerea accidentului.

La data de 11.02.2016, pârâta societate de asigurări a comunicat reclamantei că nu poate soluționa favorabil cererea sa de despăgubiri, pretinzând stabilirea acestora prin hotărâre judecătorească.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 alin. (3) din Codul de procedură civilă și Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 136/1995).

Prin întâmpinarea formulată, pârâta societatea de asigurări A a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, arătând că vehiculul care a provocat accidentul este un utilaj de deszăpezire și, chiar dacă vina ar aparține în totalitate conducătorului acestuia, evenimentul asigurat nu validează pe polița RCA, fiind un risc exclus, potrivit dispozițiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu modificările și completările ulterioare (Norma nr. 23/2014), respectiv pentru prejudicii produse de dispozitivele sau instalațiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru.

Având în vedere că, la data evenimentului, pârâta societate comercială deținătoare a autoutilitarei nu avea încheiată cu societatea de asigurări pârâtă poliță de răspundere civilă și că evenimentul nu reprezintă risc asigurat pe polița de asigurare de răspundere civilă obligatorie, societatea de asigurări pârâtă nu poate fi obligată la plata despăgubirilor.

Prin notele de ședință formulate, pârâtul persoană fizică a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, prin raportare la dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, arătând și că, pe perioada realizării acțiunii de prevenție, nu a acționat/utilizat lama frontală pentru deszăpezire, pe carosabil nefiind depusă zăpadă, singura instalație montată pe autospeciala utilizată fiind aruncătorul de materiale antiderapante.

Pârâta societatea comercială B a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, în principal, iar în cazul în care se va reține culpa conducătorului auto al autoutilitarei, obligarea pârâtei asigurător la plata despăgubirilor, în subsidiar.

A arătat că, pe perioada realizării acțiunii de prevenție, conducătorul auto nu a acționat/utilizat lama frontală pentru deszăpezire, pe carosabil nefiind depusă zăpadă, singura instalație montată pe autospeciala utilizată fiind aruncătorul de materiale antiderapante. A mai arătat că, potrivit declarațiilor, autospeciala de deszăpezire era echipată cu girofare de avertizare de culoare galbenă aflate în funcțiune și, potrivit dispozițiilor legale, conducătorul autoturismului deținut de reclamantă avea obligația de a manifesta prudență.

S-a arătat că, așa cum rezultă din cuprinsul certificatului de înmatriculare al autoutilitarei, aceasta este prevăzută cu următoarele dotări opționale: plug frontal lateral, dispozitiv de împrăștiere materiale antiderapante marca Krane, pentru care s-a încheiat polița de asigurare de răspundere civilă RCA, la momentul încheierii acesteia asigurătorul cunoscând faptul că autospeciala era prevăzută cu dispozitivele și instalațiile indicate.

Prima instanță, prin Sentința civilă nr. 666 din 27 martie 2017, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului persoana fizică C, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta societatea de asigurări A, a respins, ca nefondat, capătul de cerere formulat în subsidiar, în contradictoriu cu pârâții societatea comercială B și persoana fizică C și a obligat pe pârâta societatea de asigurări A la plata despăgubirilor în sumă de 23.465 lei către reclamantă, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat. Totodată, a fost obligată reclamanta la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 1.278 lei către stat, iar pârâta societatea de asigurări A la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.278 lei - taxa de timbru, către reclamantă, condiționat de dovada plății de către reclamantă a acestei taxe către stat.

Instanța de fond a reținut că, așa cum rezultă din declarațiile testimoniale existente la dosarul cauzei și, mai ales, față de susținerea proprie a pârâtului persoana fizică C, dată cu ocazia cercetării împrejurărilor în care s-a produs evenimentul rutier, dar și cu ocazia interogatoriului, este foarte posibil ca acesta să fi acroșat autovehiculul condus de soțul reclamantei cu lama utilajului pe care îl conducea.

Tot din probele administrate a reieșit faptul că lama pentru deszăpezire nu a fost acționată în dimineața zilei în care s-a produs accidentul, rezultând, așadar, că nu sunt incidente prevederile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, invocate de către asigurător, și care se referă în mod clar la prejudicii produse de dispozitive sau de instalații montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru. Cu alte cuvinte, nu este întrunită cerința specială a legii privind utilizarea respectivului utilaj sau instalații de lucru, chiar la momentul producerii evenimentului rutier.

Din probele administrate a rezultat că pârâtul persoană fizică a utilizat materialul antiderapant care se împrăștie pe șosea cu un alt utilaj de împrăștiere, poziționat în spatele autovehiculului condus de acesta, potrivit certificatului de înmatriculare și planșelor foto aflate la dosarul cauzei, și care nu avea cum să fi produs accidentul rutier.

De altfel, societatea de asigurări nici nu a susținut faptul că respectiva lamă de deszăpezire se afla în acțiune la momentul producerii accidentului, susținând că simpla sa prezență pe autovehicul la data producerii accidentului este suficientă pentru a înlătura răspunderea sa civilă, ceea ce nu este în spiritul și litera legii.

Instanța de fond a apreciat că declarațiile martorilor audiați sunt concordante și se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, în sensul că lama autoutilitarei conduse de către pârâtul persoană fizică ar fi acroșat autovehiculul reclamantei, iar conducătorul acestui din urmă autovehicul nu a tăiat curba pe respectivul segment de drum, ca să fi produs astfel accidentul.

Instanța de fond a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 1 din Norma nr. 23/2014, care statuează asupra obligației asigurătorului de a răspunde față de prejudiciul cauzat terțului păgubit de către asiguratul său.

Apelurile declarate împotriva hotărârii instanței de fond de către reclamantă și pârâta societate de asigurări au fost admise, sentința apelată fiind schimbată, în parte, în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată și obligării pârâtului persoană fizică C, în solidar cu pârâta societate comercială B, la plata către reclamantă a sumei de 23.465 lei, reprezentând despăgubiri (Decizia nr. 594 din 24 aprilie 2018 a Tribunalului Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal).

Instanța de apel a respins, ca nefondată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta societate de asigurări și a obligat pe pârâții societatea comercială B și persoana fizică C la plata către stat a sumei de 1.917,12 lei, reprezentând taxele de timbru încuviințate a fi scutite pentru reclamantă de către instanța de fond și instanța de apel, pe calea cererii de ajutor public judiciar.

De asemenea, au fost obligați pârâții societatea comercială B și persoana fizică C la plata sumei de 2.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, și reclamanta la plata către pârâta societate de asigurări a sumei de 639,12 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a menținut soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului persoana fizică C.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Conform art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, asigurătorul RCA nu acordă despăgubiri pentru "prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalațiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru".

Prima instanță a apreciat în mod greșit că, în speță, nu este incident textul legal citat întrucât cu autovehiculul condus de pârâtul persoană fizică nu se realiza o activitate de deszăpezire, lama de deszăpezire nefiind în funcțiune, ci doar se împrăștia materialul antiderapant pe șosea cu un alt utilaj de împrăștiere, poziționat în spatele autovehiculului.

S-a reținut că aceasta este o interpretare restrictivă a art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014.

Niciuna dintre părți nu contestă faptul că, în ziua accidentului, cu autovehiculul condus de intimatul-pârât persoană fizică nu se realizau activități de deszăpezire (lama fiind inactivă), ci activități ce pregăteau această etapă, respectiv de împrăștiere a materialului antiderapant pe șosea. Or, pentru a fi incident cazul de excludere de la asigurarea RCA menționat de dispozițiile normative citate este necesar ca vehiculul pe care sunt montate dispozitive sau instalații în vederea desfășurării de activități profesionale să nu fi fost utilizat ca utilaj sau instalație de lucru.

În speță, însă, acesta era manevrat ca utilaj de lucru, acționând cu girofarele în funcțiune, într-o acțiune destinată să asigure pe timp de iarnă starea corespunzătoare a drumurilor. Pentru a se accepta interpretarea primei instanțe (de incidență a asigurării RCA), ar fi fost necesar ca autoutilitara să fi efectuat o simplă deplasare dintr-un loc în altul, în afara desfășurării unei activități profesionale. În plus, nici asigurătorul și nici intimata- pârâtă societate comercială, deținătoare a autoutilitarei, nu au contestat faptul că obișnuiesc, pentru utilajele folosite în activități profesionale (spre exemplu: activități de deszăpezire), să încheie polițe de asigurare distincte, la acel moment neexistând întocmită o astfel de poliță.

Instanța de apel a reținut, în concluzie, că probele administrate sunt în sensul reținerii cazului de excludere de la asigurarea RCA, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu societatea de asigurări fiind deci neîntemeiată.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au formulat recurs pârâții societatea comercială B și persoana fizică C, arătând că din considerentele acesteia se deduce că prin simpla împrejurare că autoutilitara efectua o operațiune destinată să asigure starea corespunzătoare a drumurilor pe timp de iarnă aceasta ar reprezenta în sine un utilaj/o instalație de lucru, în sensul prevederilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, interpretare care adaugă la lege.

Au susținut recurenții-pârâți că din coroborarea prevederilor art. 27 pct. 11 și art. 26 alin. (2) pct. 1 din Norma nr. 23/2014 rezultă că există o distincție clară între situația dispozitivelor și instalațiilor montate pe vehicule care produc un prejudiciu fără să fie utilizate/acționate/aflate în funcțiune și situația în care dispozitivele sau instalațiile montate pe autovehicule sunt în funcționare și utilizate potrivit destinației acestora.

Instanța de apel a apreciat că formularea "utilizate ca utilaje ori instalații de lucru" poate fi interpretată in extenso, în sensul că se referă la utilajul în sine care desfășoară o activitate profesională, utilizând una din instalațiile cu care este echipat, deși din redactarea Normei nr. 23/2014 rezultă contrariul, respectiv că se referă exclusiv la dispozitive/instalații montate pe un autovehicul și la situația de fapt în care acestea sunt în funcțiune.

Astfel, indiferent că autospeciala societății comerciale ar fi efectuat o simplă deplasare, cum menționează instanța de apel, sau că aceasta răspândea material antiderapant, accidentul rutier s-ar fi produs în aceleași condiții, perspectivă din care Norma nr. 23/2014 nu poate fi interpretată în sensul că este incidentă prin raportare la un aspect (utilizarea dispozitivului de împrăștiere a materialului antiderapant), fără nicio relevanță sau legătură cu cauzele sau dinamica producerii accidentului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă societate de asigurări a arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, în raport cu modul de interpretare a art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, nu este fondat, întrucât pentru utilajele de deszăpezire există o poliță specială, iar în condițiile în care utilajul era manevrat ca utilaj de lucru, avea girofaruri aprinse și era într-o acțiune destinată să acopere pe timp de iarnă starea corespunzătoare a drumurilor, este total eronată afirmația recurentei, potrivit căreia, indiferent dacă se efectua o simplă deplasare sau se împrăștia material antiderapant, accidentul s-ar fi produs la fel.

A susținut intimata că, dacă nu se împrăștia material antiderapant, vehiculul ar fi circulat mai aproape de marginea drumului și, în mod sigur, mult mai precaut, întrucât nu ar fi avut girofaruri în funcțiune (girofarul având rolul de a-i atenționa pe ceilalți participanți la trafic).

În fața instanței de recurs, pârâta societatea comercială B a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 și art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul dezbaterii. III. Dispozițiile legale supuse interpretării

Norma nr. 23/2014*): *) Norma nr. 23/2014 a fost abrogată prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 39/2016 privind asigurările auto din România [art. 44 lit. a)], care, la rândul său, a fost abrogată prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România (art. 48), în vigoare în prezent. "Art. 26. - (1) Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită. (2) Indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul - pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în contractul RCA pentru: 1. prejudiciul produs de dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a atașului tractat de vehicul; 2. prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, inclusiv în cazurile în care la data accidentului conducătorul vehiculului: a) a condus vehiculul fără consimțământul explicit sau implicit al asiguratului; b) nu este titularul unui permis care să îi dea dreptul să conducă vehiculul respectiv; c) nu a respectat obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv; 3. prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor, materialelor sau a obiectelor transportate; 4. prejudiciile produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului membrilor familiei asiguratului sau membrilor familiei conducătorului auto, cu excepția despăgubirilor solicitate de către conducătorul auto vinovat de producerea accidentului; 5. prejudiciile provocate terților, drept consecință a deschiderii ușilor vehiculului, în timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staționează, de către pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranța deplasării celorlalți participanți la trafic. Art. 27. - Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 1. cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs: a) într-un caz de forță majoră; b) din culpa exclusivă a persoanei păgubite; c) din culpa exclusivă a unei terțe persoane, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5; 2. prejudiciile produse bunurilor aparținând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum și cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri; 3. următoarele situații: a) prejudiciile au fost produse bunurilor aparținând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea ori utilizat de aceeași persoană fizică sau juridică și care este condus de un prepus al aceleiași persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică; b) bunul avariat și vehiculul asigurat fac parte din patrimoniul comun al soților; c) bunul avariat este utilizat de proprietarul vehiculului asigurat, care a produs dauna; 4. prejudiciile cauzate în situațiile în care nu se face dovada valabilității la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere; 5. partea din prejudiciu care depășește limitele de despăgubire stabilite prin contractul RCA, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului; 6. amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului; 7. cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluționat și latura civilă; 8. sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredințat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul; 9. prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător și persoanele păgubite a existat un raport contractual la data producerii accidentului; 10. prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul, dacă asigurătorul poate dovedi că persoanele păgubite știau că vehiculul respectiv era furat; 11. prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalațiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru; 12. prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operațiunilor de încărcare și de descărcare, acestea constituind riscuri ale activității profesionale; 13. prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului; 14. prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac ori război; 15. pretențiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după reparație." IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta societate comercială B a apreciat că cererea de sesizare este admisibilă, iar dispozițiile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 se interpretează în sensul că prejudiciile trebuie să fie produse de dispozitivele sau instalațiile montate pe vehicule, în condițiile în care aceste dispozitive/instalații sunt utilizate în lucru.

A susținut că prevederile art. 27 pct. 11 și art. 26 alin. (2) pct. 1 din Norma nr. 23/2014 trebuie interpretate coroborat, fiind relevantă utilizarea dispozitivului în dinamica producerii accidentului.

Intimata societate de asigurări A și-a formulat punctul de vedere prin prisma interpretărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) Directivei 2009/103/CE, în Cauza C-514/16 Rodrigues de Andrade, în care a statuat că art. 3 alin. (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi trebuie interpretat în sensul că nu se încadrează în noțiunea "pagube produse de vehicule", menționată în această dispoziție, o situație în care un tractor agricol a fost implicat într-un accident, în timp ce funcția sa principală, în momentul producerii accidentului, nu consta în a servi drept mijloc de transport, ci în a genera, ca mașină de lucru, forța motrice necesară pentru acționarea pompei unui pulverizator de erbicid.

Intimata societate de asigurări A a concluzionat în sensul că, pentru a fi exclusă obligația de despăgubire a asigurătorului R.C.A., este suficient ca dauna să fi fost produsă de un vehicul întrebuințat ca utilaj, privit ca un întreg, în ansamblul său, și nu neapărat de dispozitivele/instalațiile montate pe acesta. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Cu privire la admisibilitatea sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea acestei proceduri.

S-a arătat astfel că litigiul se află pe rolul Curții de Apel Bacău, ca instanță competentă să judece în recurs cauza, în ultimă instanță, în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.

Curtea de Apel Bacău a apreciat că nu există o cauză de inadmisibilitate a sesizării, întrucât soluționarea fondului cauzei presupune verificarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, respectiv dacă hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, problemă de drept ce urmează a fi soluționată în raport cu o situație de fapt deja stabilită, nefiind implicată o statuare și asupra situației de fapt.

S-a arătat, de asemenea, că și condiția noutății este îndeplinită, "completul Curții de Apel Bacău fiind învestit pentru prima oară cu o cauză în care se pune în discuție această chestiune de drept, instanța supremă nefiind învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau în baza art. 520 din Codul de procedură civilă"; totodată, nu se poate concluziona că există o practică deja constantă, care ar fi diluat caracterul de noutate al chestiunii de drept invocate, nefiind identificate alte soluții pronunțate de instanțe.

Deși Norma nr. 23/2014 este, în prezent, abrogată, având însă incidență în cauza pendinte, dispoziții similare sunt aplicabile, în prezent, conform Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie (Legea nr. 132/2017).

Instanța de trimitere a arătat că nu a fost identificată jurisprudență în această materie și, din cauza modalității deficitare de formulare a textului legal, există îndoială cu privire la interpretarea sa.

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanța de trimitere a apreciat că prevederile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 se interpretează în sensul că sintagma "atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru" se referă la ipoteza utilizării vehiculului pe care sunt montate dispozitivele sau instalațiile de lucru în ansamblul său.

Prin urmare, sintagma se referă la vehicul (ansamblu compus din vehicul și dispozitive/instalații de lucru care funcționează în scopul desfășurării unei activități de lucru), iar nu la dispozitive/instalații atunci când acestea, în mod individual, sunt acționate pentru lucru.

În susținerea acestei opinii s-a arătat că este relevant scopul excluderii de la acordarea de despăgubiri, care s-a clarificat prin prisma legislației ulterioare, prin adăugarea sintagmei "acestea constituind riscuri ale activității profesionale" [art. 12 lit. k) din Legea nr. 132/2017].

S-a susținut, de asemenea, că aceleași considerente fundamentează și concluzia existenței unei distincții între dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul, prevăzute de art. 26 alin. (2) pct. 1 din Norma nr. 23/2013, și dispozitivele sau instalațiile montate pe vehicule, prevăzute de art. 27 pct. 11 din același act normativ, textul nefiind însă clar și suportând și interpretarea contrară, prin raportare la chiar scopul instituirii mecanismului asigurării de răspundere civilă auto obligatorii, respectiv cel păgubit să primească în mod obligatoriu despăgubiri pentru daunele suferite, indiferent de situația materială a celui care a produs evenimentul.

Instanța de trimitere a arătat că Legea nr. 132/2017 transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 263 din 7 octombrie 2009 (Directiva 2009/103/CE), precum și prevederile art. 21 alin. (2) și art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), astfel cum rezultă din mențiunile inserate în cuprinsul acestei legi.

Au fost menționate: - Cauza C-514/16 Rodrigues de Andrade, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) a statuat asupra art. 3 alin. (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi; - Cauza C-100/18 Linea Directa Aseguradora - S.A. împotriva Segurcaixa, Sociedad Anonima de Seguros y Reaseguros, în care C.J.U.E. a statuat asupra art. 3 primul paragraf din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi; - Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018, arătându-se că instanța supremă s-a pronunțat prin această hotărâre asupra interpretării unei alte prevederi din cuprinsul Normei nr. 23/2014. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, s-a pronunțat asupra interpretării și aplicării altor prevederi din Norma nr. 23/2014, respectiv art. 58 alin. (2) și art. 38.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată au comunicat că nu au identificat jurisprudență cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării; numai câteva instanțe au transmis puncte de vedere sau simple opinii referitoare la problema de drept supusă dezlegării, acestea putând fi grupate în două categorii.

Potrivit unei opinii, sintagma "atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru" din cuprinsul dispozițiilor art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 se referă la ipoteza utilizării autovehiculului (pe care dispozitivele sau instalațiile sunt montate) ca utilaj sau instalație de lucru în ansamblu său.

În acest sens au opinat curțile de apel București (Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie), Galați (Secția I civilă), Iași (Secția civilă) și Brașov (Secția civilă), tribunalele Brașov (pentru minori și familie), Ialomița și București (Secția a VI-a civilă) și judecătoriile din circumscripția acestuia, precum și judecătoriile Lehliu-Gară, Alexandria, Roșiori de Vede, Videle, Turnu Măgurele și Brașov.

S-a arătat, în susținerea acestei opinii, că formularea "utilizate ca utilaje ori instalații de lucru" poate fi interpretată in extenso, în sensul că se referă la utilajul în sine, care desfășoară o activitate profesională utilizând una din instalațiile cu care este echipat.

Prin urmare, sintagma se referă la vehicul (ansamblu compus din vehicul și dispozitive/instalații de lucru, care funcționează în scopul desfășurării unei activități de lucru), iar nu la dispozitive/instalații, atunci când acestea, în mod individual, sunt acționate pentru lucru.

A fost invocat scopul excluderii de la asigurare, arătându-se că acesta s-a clarificat prin prisma legislației ulterioare, prin adăugarea sintagmei "acestea constituind riscuri ale activității profesionale", în temeiul căreia, în cazul utilizării autovehiculului ca utilaj, se poate justifica înlăturarea obligației asigurătorului de a acorda despăgubiri, pentru că intervin alte forme de răspundere, pentru alte persoane, din materii speciale, cum ar fi răspunderea proprietarului pentru fapta lucrului, răspunderea angajatorului, răspunderea producătorului/executantului utilajului.

Într-o altă opinie, sintagma "atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru" vizează chiar dispozitivele sau instalațiile montate pe autovehicul; dacă acestea, dispozitivele sau instalațiile montate pe autovehicul, nu sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru, nu ne aflăm în situația de excepție prevăzută de art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014.

În acest sens au opinat Curtea de Apel București (Secția a IV-a civilă), tribunalele Teleorman (Secția civilă), Ilfov (Secția civilă și judecătoriile arondate) și Brăila (inclusiv judecătoriile arondate), precum și judecătoriile Oltenița, Cornetu și Zimnicea.

S-a susținut că, dacă dispozitivele ori instalațiile montate pe autovehicul nu sunt în funcțiune, adică nu sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru, nu ne aflăm în situația de incidență a art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014; prin urmare, asigurătorul nu acordă despăgubiri atunci când prejudiciul a fost cauzat exclusiv ca urmare a funcționării dispozitivului ori instalației montate pe autovehicul.

În acest sens s-a arătat că prevederile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014 trebuie interpretate coroborat cu cele ale art. 26 alin. (2) pct. 1 din același act normativ, potrivit cărora, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul - pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA pentru prejudiciul produs de dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a atașului tractat de vehicul.

S-a apreciat că este necesară utilizarea dispozitivului în dinamica producerii accidentului, astfel încât, pentru a fi aplicabile prevederile art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, prejudiciul trebuie să fie produs de dispozitivele sau de instalațiile montate pe vehicule, în condițiile în care aceste dispozitive/instalații sunt utilizate în lucru. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Actul din care fac parte dispozițiile normative supuse interpretării nu intră în categoria actelor supuse controlului de constituționalitate, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare. VIII. Jurisprudența instanțelor europene

Următoarele hotărâri din jurisprudența instanțelor europene, menționate și de către părțile litigiului în care a fost formulată sesizarea, pot prezenta relevanță în problema de drept supusă dezbaterii: - Hotărârea C.J.U.E. (Marea Cameră) din 28 noiembrie 2017, pronunțată în Cauza C-514/16 Rodrigues de Andrade, prin care s-a statuat că: "Art. 3 alin. (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi trebuie interpretat în sensul că nu se încadrează în noțiunea «pagube produse de vehicule», menționată în această dispoziție, o situație în care un tractor agricol a fost implicat într-un accident în timp ce funcția sa principală, în momentul producerii accidentului, nu consta în a servi drept mijloc de transport, ci în a genera, ca mașină de lucru, forța motrice necesară pentru acționarea pompei unui pulverizator de erbicid."; - Hotărârea C.J.U.E. (Camera a doua) din 20 iunie 2019, pronunțată în Cauza C-100/18 Linea Directa Aseguradora SA împotriva Segurcaixa, Sociedad Anonima de Seguros y Reaseguros, prin care s-a statuat că: "Art. 3 primul paragraf din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de «pagube produse de vehicule», menționată în această dispoziție, o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un vehicul staționat într-un garaj privat al unui imobil, utilizat în conformitate cu funcția sa de mijloc de transport, a luat foc, provocând un incendiu, care își are originea în circuitul electric al acestui vehicul, și a cauzat prejudicii imobilului respectiv, chiar dacă vehiculul menționat nu a fost deplasat timp de mai mult de 24 de ore înainte de producerea incendiului." IX. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 2.615/C/3563./III-5/2019 din 14 noiembrie 2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază că sesizarea nu întrunește cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din același cod. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorii- raportori și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din cuprinsul prevederilor legale citate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie îndeplinite cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Cu referire la primele trei condiții de admisibilitate, se observă că: instanța de trimitere - Curtea de Apel Bacău - este învestită cu soluționarea unui recurs, judecata în calea de atac a recursului realizându-se în ultimă instanță, în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.

În ceea ce privește condiția ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudența sa, că, deși art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept", în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară.

Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Problema de drept trebuie să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății, este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Per a contrario, când norma legală beneficiază de o redactare suficient de lămuritoare, îngăduindu-i judecătorului cauzei ca, uzând de metodele, regulile și argumentele de interpretare acceptate în teoria dreptului, să stabilească sensul și sfera de aplicare a normei ori regulii cutumiare în discuție, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pe temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă nu mai poate fi considerată admisibilă. Asumarea de către instanța supremă, în limitele îngăduite de aceste dispoziții legale, a rolului de partener al judecătorului de caz nu ar putea fi deci extinsă și la alte situații decât cele menționate, știut fiind că, sub temei constituțional, prerogativa și sarcina interpretării și aplicării legii incidente procesului cu a cărui soluționare a fost învestită îi revine, primordial, înseși instanței judecătorești sesizate conform regulilor de competență de către reclamant, fiind de principiu [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură civilă] că judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii.

Fără a nega importanța cooperării între Înalta Curte de Casație și Justiție și instanța de trimitere, pe care art. 519 din Codul de procedură civilă o are în vedere, nu se poate tăgădui că instanța supremă nu are prerogativa de a se substitui judecătorilor cauzei în dezlegarea problemelor de drept cu care se confruntă, câtă vreme ele nu sunt caracterizate de o dificultate reală.

Rezultă, așadar, că, în procesul de interpretare și aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție rămâne unul excepțional și subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispozițiile legale din care aceasta derivă sau în care este conținută, îndeajuns de clară, generând dificultăți veritabile de înțelegere a ei și, din acest motiv, având vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară.

O asemenea înțelegere a admisibilității mecanismului de unificare jurisprudențială în discuție a fost, de altfel, constant afirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin numeroase decizii ale sale 1 , accentuându-se faptul că nu orice probleme de drept pot face obiectul sesizării, ci doar acelea care, pe lângă celelalte condiții cu caracter obligatoriu impuse de lege, o îndeplinesc și pe aceea de a avea o veritabilă dificultate. 1 A se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 9 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 6 iulie 2015; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 57 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 24 octombrie 2018; Decizia nr. 60 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018; Decizia nr. 71 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 6 noiembrie 2018, și Decizia nr. 59 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 896 din 24 octombrie 2018.

În legătură cu sesizarea ce face obiectul analizei de față, această condiție legală nu este îndeplinită, dispozițiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare și complete, astfel că ele îngăduie judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăți, înțelesul, limitele de aplicare și efectele.

Este de observat, sub acest aspect, că instanța de trimitere a solicitat lămurirea dispozițiilor cuprinse în art. 27 pct. 11 din Norma nr. 23/2014, potrivit cărora "Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: (...) prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalațiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru".

Contrar celor afirmate de instanța de trimitere, modalitatea de redactare a textului normativ în discuție îngăduie identificarea ipotezei normei, a dispoziției acesteia și a sancțiunii care intervine.

Se poate deci, cu suficientă evidență, constata că asigurătorul nu este ținut a plăti despăgubiri atunci când vehiculele pe care sunt montate dispozitive sau instalații nu sunt folosite ca simple mijloace de transport, ci ca utilaje sau instalații de lucru. Prin urmare, în sensul textului legal, funcțiunea principală a acestor vehicule la momentul săvârșirii faptei prejudiciabile nu este aceea de mijloace de transport, ci de ansambluri (mașini de lucru) care, exploatând utilajele sau instalațiile montate pe ele, desfășurau o activitate specifică.