ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 2/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secțiile Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă, în Dosarul nr. 8.211/118/2017, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept:

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, act comunicat, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părților, care nu și-au exprimat punctul de vedere; se arată, de asemenea, că la dosar au fost atașate răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării, precum și răspunsurile instanțelor naționale în legătură cu aceasta.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării.

Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă, prin Încheierea din 5 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 8.211/118/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța - Secția I civilă, reclamantul - persoană fizică a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Constanța, anularea deciziei prin care i-a fost respinsă cererea de pensionare, conform Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), precum și obligarea instituției pârâte la emiterea unei noi decizii, de recunoaștere a dreptului său, conform art. 57 din aceeași lege, respectiv la realizarea unui stagiu de 15 ani în zona I de expunere la radiații, cu obligarea la plata drepturilor de pensie.

Reclamantul a susținut că, prin decizia contestată, a fost respinsă cererea sa prin care solicitase acordarea pensiei pentru limită de vârstă, deși îndeplinește condițiile cerute de art. 57 din Legea nr. 263/2010, având, la data depunerii dosarului administrativ, dreptul la reducerea vârstei standard de pensionare pentru limită de vârstă, conform acestor dispoziții legale, întrucât a lucrat la Centrala Nucleară de la Cernavodă, ca electrician/reparator CNE, de la data de 1.11.1989, fiind încadrat în categoriile de risc radiologic III și IV, ceea ce corespunde cu încadrarea activității în zona I de expunere la radiații, astfel încât stagiul complet de cotizare este de 15 ani.

Prima instanță, prin Sentința civilă nr. 634 din 12.03.2018, a admis acțiunea, a anulat decizia contestată și a obligat pârâta să emită reclamantului o decizie de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, cu luarea în considerare a perioadei 1.06.1995-1.04.2001, în care a lucrat în grupa I de muncă, în procent de 100%, conform Adeverinței nr. 720 din 14.09.2017 emise de Societatea Națională Nuclearelectrica - S.A., începând cu data de 15.09.2017.

Tribunalul a reținut că, la data depunerii cererii pentru deschiderea dreptului la pensia pentru limită de vârstă, reclamantul avea vârsta de 52 de ani și 6 luni și un stagiu de cotizare realizat, conform deciziei contestate, de 43 de ani, 11 luni și 2 zile, din care în condiții deosebite 1 an, 8 luni, 1 zi, iar în condiții speciale 20 de ani, 7 luni, 1 zi.

Conform mențiunilor din carnetul de muncă, reclamantul a fost angajat la Societatea Națională Nuclearelectrica - S.A., Sucursala CNE-PROD Cernavodă, în perioada 1.11.1989- 1.01.2011, iar la dosar au fost depuse adeverințele emise de același angajator, existente și în dosarul administrativ, prin care se atestă că reclamantul a lucrat în condiții speciale în perioade cuprinse între 1.04.2001 și 15.09.2017, menționate detaliat de emitent (Adeverința nr. 721/2017), și în grupa I de muncă în perioada 1.06.1995-1.04.2001 (Adeverința nr. 720/2017).

Apărarea pârâtei, în sensul că reclamantul nu poate beneficia de aplicarea dispozițiilor art. 57 din Legea nr. 263/2010, a fost înlăturată ca nefondată.

Prima instanță a reținut că dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010 prevăd că locurile de muncă în condiții speciale sunt cele din activitățile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I și II de expunere la radiații, iar conform alin. (4) al aceluiași articol "Este asimilată stagiului de cotizare în condiții speciale de muncă, prevăzut la alin. (1) lit. b), perioada anterioară datei de 1 aprilie 2001, în care salariații au desfășurat activități de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materialelor prime nucleare, în locurile de muncă încadrate conform legislației anterioare în grupele I și II de muncă și care, potrivit art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, sunt încadrate în condiții speciale de muncă".

Raportând aceste dispoziții legale la situația de fapt din speță, tribunalul a constatat că perioada totală a stagiului de cotizare realizat de reclamant în condiții ce se circumscriu domeniului de aplicare a art. 57 din Legea nr. 263/2010 este de 17 ani și, având în vedere că reclamantul a desfășurat o activitate neîntreruptă în aceleași condiții de muncă, în cadrul aceluiași angajator, trebuie să beneficieze de prevederile acestor dispoziții legale. În caz contrar, s-ar ajunge la nerespectarea dispozițiilor art. 57 din Legea nr. 263/2010, doar pentru că instituția pârâtă nu a aplicat art. 30 alin. (4) din legea în discuție, referitor la perioada asimilată stagiului de cotizare în condiții speciale de muncă, ceea ce este nelegal.

Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță a formulat apel reclamantul, solicitând a se menționa în dispozitivul sentinței obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de pensionare în condițiile art. 57 alin. (1)-(3) din Legea nr. 263/2010, respectiv cu un stagiu complet de cotizare de 15 ani pentru activitatea desfășurată în zona I de expunere la radiații, sens în care a invocat prevederile art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 privind stabilirea criteriilor de încadrare a activităților de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare din zonele I și II de expunere la radiații (Hotărârea Guvernului nr. 583/2001).

Apelantul-reclamant a arătat că, deși prin sentința apelată i-a fost recunoscut dreptul la pensie pentru limită de vârstă în condițiile art. 57 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, nu i-a fost recunoscut beneficiul stagiului complet de cotizare de 15 ani pentru activitatea desfășurată în zona I de expunere la radiații, conform art. 57 alin. (3) din același act normativ. Cu alte cuvinte, deși în considerentele sentinței s-a apreciat că reclamantul îndeplinește condițiile art. 57 alin. (1)-(3) din Legea nr. 263/2010, în dispozitivul aceleiași hotărâri nu se regăsește obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu aplicarea acestor dispoziții.

Legea nr. 263/2010:

Hotărârea Guvernului nr. 583/2001:

În cuprinsul încheierii de sesizare se menționează că părțile nu și-au exprimat punctul de vedere în scris cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării.

Cu privire la admisibilitatea sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea acestei proceduri.

S-a arătat astfel că sesizarea este admisibilă, întrucât nici la nivelul instanței de trimitere, nici la nivelul altor instanțe nu a fost identificată o jurisprudență consolidată sau una profund divergentă, care să permită formularea unui recurs în interesul legii, problema de drept fiind una nouă, cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat.

Problema este dificilă, în opinia instanței de trimitere, rezultând din evoluția reglementării și necorelarea unor reglementări secundare, emise în baza legii vechi, cu noile reglementări legale, de dezlegarea acesteia depinzând soluționarea apelului întrucât, pentru a beneficia de pensie, în condițiile art. 57 alin. (1)-(3) din Legea nr. 263/2010, ar trebui să se rețină că reclamantul a activat în locuri de muncă din zona I de expunere la radiații, ceea ce nu poate rezulta decât din asimilarea acestora cu locurile de muncă cu risc radiologic IV și III, în temeiul dispozițiilor art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001, de vreme ce angajatorul a atestat doar această încadrare și susține că nu are locuri de muncă aflate în zona I sau II de expunere la radiații.

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanța de trimitere a arătat că, în condițiile în care angajatorul susține că nu are locuri de muncă aflate în zona I sau II de expunere la radiații, în sensul dispozițiilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001, se pune problema dacă încadrarea unor locuri de muncă în categoria de risc radiologic III și IV echivalează cu încadrarea în zona I de expunere la radiații, respectiv dacă cele două noțiuni au același conținut sau dacă una dintre ele o include pe cealaltă, pentru a stabili dacă asigurații care activează în locuri de muncă încadrate în categoria de risc radiologic III și IV beneficiază sau nu de pensie stabilită în condițiile art. 57 din Legea nr. 263/2010 pentru asigurații care activează în zona I de expunere la radiații.

Astfel, se arată că, pe de o parte, Hotărârea Guvernului nr. 583/2001, în art. 1, definește și enumeră limitativ locurile de muncă aflate în zona I de expunere la radiații, iar, pe de altă parte, în art. 4, menționează că locurile de muncă din zona I de expunere la radiații corespund categoriilor de risc radiologic IV și III, stabilite prin autorizația emisă de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare.

Problema care se pune este dacă acest text normativ stabilește o echivalență între cele două noțiuni sau o relație de includere; cu alte cuvinte, dacă înțelesul acestui text normativ este acela că locurile de muncă din zona I de expunere la radiații sunt cele incluse în risc radiologic IV și III și, invers, că locurile de muncă cu risc radiologic IV și III sunt cele din zona I de expunere la radiații, sau toate locurile de muncă din zona I de expunere la radiații trebuie considerate ca făcând parte din cele cu risc radiologic IV și III, în timp ce nu toate locurile de muncă cu risc radiologic IV și III fac parte dintre cele din zona I de expunere la radiații, putând exista și alte locuri de muncă cu risc radiologic IV și III, dar în afara zonei I sau II de expunere la radiații.

Trebuie avut în vedere că art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 definește și enumeră limitativ locurile de muncă aflate în zona I de expunere la radiații; dacă s-ar fi dorit ca între acestea să fie incluse toate locurile de muncă cu risc radiologic IV și III, ar fi fost inclusă o prevedere în acest sens în art. 1 din actul normativ respectiv.

Totodată, la pct. 2 din anexa nr. 2 la Legea nr. 263/2010, între locurile de muncă încadrate în condiții speciale, este indicată și activitatea din locurile de muncă încadrate în categoriile de risc radiologic III și IV din centrale nuclearoelectrice, unități de cercetare-dezvoltare în domeniul nuclear, unități de fabricare a combustibilului nuclear, unități de tratare și depozitare a deșeurilor radioactive, instalații radiologice și alte instalații nucleare.

În redactarea art. 30 din Legea nr. 263/2010, activitatea din locurile de muncă încadrate în categoriile de risc radiologic III și IV este cuprinsă la lit. e), care trimite la anexa nr. 2 din aceeași lege, în timp ce activitățile din locurile de muncă din zona I de expunere la radiații sunt indicate distinct la lit. b), legiuitorul făcând deci distincție între aceste categorii.

Ca urmare, art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 stabilește că locurile de muncă din zona I de expunere la radiații trebuie considerate cu risc radiologic IV și III, această din urmă categorie părând a avea un conținut mai larg, incluzând și activități din locuri de muncă ce nu sunt în zona I de expunere la radiații, adică în afara zonelor controlate și a zonelor supravegheate, astfel cum sunt definite de Normele fundamentale de securitate radiologică - NSR-01, aprobate prin Ordinul președintelui Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare nr. 14/2000.

Aparenta inutilitate a prevederilor art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001, în condițiile în care art. 30 din Legea nr. 263/2010 include în categoria locurilor de muncă în condiții speciale atât pe cele din zonele I și II de expunere la radiații [prin lit. b)], cât și pe cele cu risc radiologic III sau IV [prin lit. e)], se poate explica prin aceea că Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 43 alin. (4) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 19/2000), care stabilea că, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și a Ministerului Sănătății, în urma consultării Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, se stabilesc criteriile de încadrare a activităților de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare din zona I de expunere la radiații. Legea nu făcea însă referire la locurile de muncă cu risc radiologic IV și III, care figurează la pct. 2 din anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, și, apoi, la pct. 2 din anexa nr. 1 la Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale (Legea nr. 226/2006).

Concluzionând, instanța de trimitere a precizat că nu poate exprima un punct de vedere mai tranșant, pentru a nu se antepronunța în cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat mai multe decizii ce pot avea relevanță cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, ale căror soluții vor fi prezentate în continuare.

Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 (Completul competent să judece recursul în interesul legii), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, prin care s-a stabilit că:

Decizia nr. 14 din 23 mai 2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016, prin care s-a stabilit că:

Decizia nr. 25 din 3 iunie 2019*) (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), nepublicată până în prezent, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea privind următoarele chestiuni de drept:

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată, în majoritate, au comunicat că nu au identificat jurisprudență cu privire la problema de drept supusă dezlegării, numai unele dintre ele transmițând puncte de vedere sau simple opinii referitoare la aceasta.

Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă consideră că din interpretarea art. 57 alin. (1), coroborat cu art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010, rezultă că art. 57 alin. (3) din aceeași lege este de strictă interpretare, neputându-se adăuga la lege.

Tribunalul Ialomița opinează că dispozițiile legale și normative ce fac obiectul sesizării trebuie interpretate în sensul că sunt considerați ca desfășurând activități în locurile de muncă din zona I de expunere la radiații, urmând a beneficia de reducerea stagiului complet de cotizare, numai aceia care au desfășurat efectiv activități la locurile de muncă prevăzute de art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 și art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010 și în măsura în care sunt autorizați să desfășoare activități de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare.

Tribunalul Ilfov (Secția civilă - sentințele nr. 3.613 din 14.12.2018, nr. 2.813 din 17.10.2018, nr. 2.940 din 31.10.2018 și nr. 1.540 din 18.05.2018, aceasta din urmă schimbată în tot prin Decizia nr. 1.164 din 26.02.2019 a Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale), Tribunalul Giurgiu și Curtea de Apel Constanța (Secția I civilă - deciziile nr. 137 din 21 martie 2018 și nr. 433 din 10.10.2017) au apreciat că persoanele care au desfășurat cel puțin 15 ani de activitate încadrată în categoria de risc radiologic IV și III sunt considerate ca desfășurând activități în locurile de muncă din zona I de expunere la radiații și beneficiază de reducerea stagiului complet de cotizare conform art. 57 din Legea nr. 263/2010.

S-a arătat, în sprijinul acestei orientări, că - din coroborarea dispozițiilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 655/1990 privind reglementarea unor drepturi ce se acordă salariaților care își desfășoară activitatea în mediu cu radiații nucleare și art. 1 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 - categoriile a III-a și a IV-a de risc radiologic sunt încadrate cu riscul radiologic cel mai mare, beneficiind și de sporul pentru condiții periculoase cel mai mare, respectiv 20% și 30%, motiv pentru care aceste categorii de risc au fost încadrate de legiuitor în zona I de risc, respectiv ca fiind locurile de muncă situate permanent în zona controlată. Intenția legiuitorului a fost aceea de a crea, prin intermediul art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001, identificarea locurilor de muncă din zona I de expunere la radiații, respectiv cele care intră în categoria de risc radiologic III și IV.

Curtea de Apel București (Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale - Decizia nr. 1.164 din 26.02.2019) și Curtea de Apel Brașov (Secția civilă) au considerat că, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001, activitatea desfășurată în categoriile nucleare III și IV de risc radiologic nu se încadrează, "de plano", în categoria locurilor de muncă din zona I de expunere la radiații, pentru aceasta fiind necesară autorizația emisă în acest sens de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 111/1996 privind desfășurarea în siguranță, reglementarea, autorizarea și controlul activităților nucleare, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de contencios constituțional a pronunțat următoarele decizii care pot prezenta relevanță cu privire la problema de drept supusă dezlegării: nr. 806 din 6 decembrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019), nr. 615 din 2 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2019), nr. 618 din 2 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 5 februarie 2019) și nr. 351 din 22 mai 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 22 octombrie 2018).

Curtea Constituțională a statuat următoarele:

Prin Adresa nr. 759/C/1.271/III-5/2019 din 15 aprilie 2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se analizează practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază că sesizarea nu întrunește cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din același cod.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorii- raportori și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât curtea de apel, legal învestită cu soluționarea unui apel într-un litigiu de asigurări sociale, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 155 din Legea nr. 263/2010 și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Cea de-a treia condiție, referitoare la existența unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, nu este îndeplinită, sub două aspecte.

Astfel, în primul rând, problema de drept ce se solicită a fi dezlegată nu este determinantă în soluționarea pe fond a cauzei, față de limitele apelului declarat doar de reclamant.

Trebuie subliniat că prima instanță a admis integral acțiunea reclamantului, a anulat decizia contestată prin care fusese respinsă cererea de pensionare formulată în baza dispozițiilor art. 57 din Legea nr. 263/2010 și a obligat pârâta să emită o decizie de acordare a pensiei pentru limită de vârstă.

În considerentele sentinței, tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei potrivit căreia reclamantul nu poate beneficia de aplicarea dispozițiilor art. 57 din Legea nr. 263/2010. Făcând aplicarea legii la situația de fapt concretă, tribunalul a reținut că "perioada totală a stagiului de cotizare realizat de reclamant în condiții ce se circumscriu domeniului de aplicare a art. 57 din Legea nr. 263/2010 este de 17 ani".

Așadar, prima instanță a considerat aplicabile în cauză prevederile art. 57 raportat la art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010, în sensul că reclamantul beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea stagiului de cotizare la cel puțin 15 ani, respectiv 17 ani, pentru că ar fi desfășurat o activitate dintre cele de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, în zonele I și II de expunere la radiații.

Dispozitivul sentinței cuprinzând obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de acordare a pensiei pentru limită de vârstă nu ar putea fi explicat decât prin aplicarea prevederilor art. 57 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în temeiul cărora reclamantul putea beneficia de pensie indiferent de vârstă, în condițiile în care, potrivit situației de fapt reținute în încheierea de sesizare, la data depunerii cererii de pensionare, reclamantul avea vârsta de 52 ani și 6 luni.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel doar reclamantul, criticând modul de formulare a dispozitivului, în sensul că nu s-a menționat expres obligarea pârâtei la emiterea unei decizii cu aplicarea art. 57 alin. (1)-(3) din Legea nr. 263/2010, solicitare care tinde în realitate la lămurirea hotărârii.

Deși avea posibilitatea să declare apel atât împotriva soluției cuprinse în dispozitiv, cât și împotriva considerentelor prin care s-a reținut incidența dispozițiilor art. 57, raportat la art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010, pârâta nu a utilizat calea de atac prevăzută de lege pentru a obține înlăturarea dezlegărilor în drept pe care le considera greșite.

În consecință, este inadmisibilă reiterarea în apel a apărării respinse de prima instanță, chestiunea litigioasă rezolvată intrând în autoritatea de lucru judecat, conform art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În limitele efectului devolutiv al apelului, stabilite de reclamant, în aplicarea regulii "tantum devolutum quantum apellatum" prevăzute de art. 477 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța de trimitere nu mai poate repune în discuție aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 57 raportat la art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010.

În acest sens, dacă ar ajunge la concluzia că activitatea desfășurată de reclamant în categoriile de risc radiologic III și IV într-o centrală nuclearoelectrică se încadrează la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 și nu poate fi asimilată celei de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, în zonele I și II de expunere la radiații, prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010 și art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001, instanța de trimitere nu poate pronunța o soluție de respingere a acțiunii, întrucât ar înrăutăți situația apelantului-reclamant în propria cale de atac, contrar principiului "non reformatio in pejus", reglementat de art. 481 din Codul de procedură civilă.

De aceea, soluționarea apelului nu depinde de lămurirea chestiunii de drept sesizate.

Sub cel de-al doilea aspect, se constată că nu este îndeplinită cerința existenței unei veritabile, reale probleme de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări diferite.

O cerință de admisibilitate a sesizării este aceea referitoare la caracterul real și serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv dacă aceasta prezintă un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât să justifice declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sub acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune existența unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

În jurisprudența dezvoltată în legătură cu această condiție de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant că, în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017).

Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Această cerință rezultă din dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ținut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Problema de drept adusă în dezbatere nu prezintă un grad de dificultate suficient de mare pentru a reclama o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile.

Pretinsa dificultate a chestiunii de drept sesizate este consecința ignorării ipotezei normative a art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010 și art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001, mai exact a sintagmei "activități de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare" și a neobservării deosebirii dintre multiplele activități din domeniul nuclear, respectiv producția energiei electrice prin utilizarea de combustibil nuclear în centrale nuclearoelectrice, pe de o parte, și exploatarea/prelucrarea materiei prime nucleare, pe de altă parte.

Astfel, activitățile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, desfășurate în zonele I și II de expunere la radiații, se încadrează în locurile de muncă în condiții speciale prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010 și art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 583/2001 și au regimul juridic prevăzut de art. 57 din Legea nr. 263/2010.

În schimb, activitățile din locurile de muncă încadrate în categoriile de risc radiologic III și IV din centrale nuclearoelectrice, care nu presupun exploatarea/prelucrarea materiei prime nucleare, se încadrează în locurile de muncă în condiții speciale prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 cu referire la pct. 2 din anexa nr. 2 la aceeași lege și au regimul juridic prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. c) și alin. (3) lit. c) din Legea nr. 263/2010.

Pentru corecta încadrare juridică a activităților desfășurate de reclamant la Centrala NUCLEARELECTRICA Cernavodă, instanța de fond trebuia să stabilească, în fapt, pe baza probelor administrate în cauză, pentru ce fel de activități în domeniul nuclear a fost autorizată unitatea angajatoare de către Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare și cum au fost încadrate efectiv în condiții speciale locurile de muncă din cadrul Sucursalei CNE Cernavodă, în aplicarea dispozițiilor din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 și din Legea nr. 226/2006.

Or, această operațiune constituie în realitate o chestiune de stabilire a situației de fapt și de aplicare în concret a legii, pentru a se determina dacă activitățile desfășurate de reclamant la Sucursala CNE Cernavodă se încadrează în prevederile art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010.

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție are rolul de a da o interpretare de principiu chestiunii de drept, iar nu de a soluționa diferitele cazuri particulare care pot exista și în care se pune problema aplicării unei norme juridice.

Așa cum s-a arătat, în cauză se pune problema aplicării dispozițiilor legale în raport cu o anumită situație de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă, rămânând atributul exclusiv al instanței de trimitere de a soluționa cauza cu care a fost învestită prin aplicarea regulilor de interpretare a actelor normative.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă,