ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 16/2019

Interpretarea art. 227 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, cu referire la art. 226 alin. (10) din același cod, în sensul dacă, în cadrul executării silite a titlurilor executorii - hotărâri judecătorești privind despăgubiri civile referitoare la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, datorate unor instituții publice finanțate de la bugetul de stat, care nu cuprind obligații de plată a unor dobânzi și penalități de întârziere (ci doar obligații de restituire a unor despăgubiri), organele fiscale pot calcula și stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziții ale titlului executoriu trimis spre executare), obligații de plată accesorii, precum dobânzi și penalități de întârziere".

Curtea de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 6 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.521/91/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept:

Interpretarea art. 227 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, cu referire la art. 226 alin. (10) din același cod, în sensul dacă, în cadrul executării silite a titlurilor executorii - hotărâri judecătorești privind despăgubiri civile referitoare la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, datorate unor instituții publice finanțate de la bugetul de stat, care nu cuprind obligații de plată a unor dobânzi și penalități de întârziere (ci doar obligații de restituire a unor despăgubiri), organele fiscale pot calcula și stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziții ale titlului executoriu trimis spre executare), obligații de plată accesorii, precum dobânzi și penalități de întârziere".

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal cu nr. 3.521/91/2017 reclamanții A și B au chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (D.G.R.F.P.) Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (A.J.F.P.) Vrancea, solicitând anularea deciziilor nr. 3.930.158.289.391 și nr. 3.930.158.296.320 din 6.04.2017 și a adreselor nr. 3.858 și nr. 3.859 din 31.05.2017 și să se constate că nu datorează sumele pretinse cu titlu de dobânzi și penalități de întârziere.

Reclamanții au susținut că prin cele două decizii s-au calculat în sarcina lor dobânzi și penalități de întârziere pentru creanța principală, care este nefiscală și care a fost stabilită prin Sentința civilă nr. 6.816/2014 a Judecătoriei Sectorului 2 București, menținută prin Decizia civilă nr. 180/2015 a Tribunalului București, pronunțată în Dosarul nr. 9.051/300/2014, hotărâri judecătorești prin care s-a dispus întoarcerea executării silite pentru suma de 195.997 lei, încasată de reclamanți cu titlu de despăgubire în baza unei decizii emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.).

Au arătat, de asemenea, că hotărârea judecătorească de întoarcere a executării silite nu este nici titlu de creanță fiscală și nici titlu executoriu în materie fiscală, iar obligațiile accesorii calculate sunt ilegale, neavând la bază un act administrativ fiscal și nici raporturi de natură fiscală, motiv pentru care și deciziile sunt lovite de nulitate absolută.

Au fost depuse ca probe înscrisuri și au fost invocate dispozițiile art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală sau Legea nr. 207/2015).

Prin întâmpinare, pârâta D.G.R.F.P. Galați a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, susținând că sumele contestate au fost calculate legal, potrivit art. 173 alin. (2) și art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală.

Prin Sentința civilă nr. 168 din 1 martie 2018, Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a admis contestația, a anulat deciziile nr. 3.930.158.289.391 din 6.04.2017 și nr. 3.930.158.296.320 din 6.04.2017, precum și înscrisul nr. 3.859 din 31.05.2017 și a constatat că reclamanții nu datorează dobânzi și penalități de întârziere.

Instanța de judecată a invocat dispozițiile art. 1 pct. 11 și 12 din Codul de procedură fiscală, care definesc "creanța fiscală principală" și, respectiv, "creanța fiscală accesorie", reținând că pârâta a pus în sarcina reclamanților sume calculate cu titlu de dobânzi și penalități de întârziere aferente sumelor pentru care s-a dispus întoarcerea executării silite, prin Sentința civilă nr. 6.816/2014 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pronunțată în Dosarul nr. 9.051/300/2014 și rămasă definitivă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 180/R/2015 a Tribunalului București.

Prima instanță a reținut că suma pentru care s-a dispus întoarcerea executării reprezintă despăgubiri datorate reclamanților de către A.N.R.P., dar față de care s-au anulat formele de executare silită în cadrul unei contestații la executare. Ca atare, nu este vorba despre o sumă datorată cu titlu de impozit, taxă sau contribuție socială, ci de o sumă ce rezultă din raporturi juridice civile, împrejurare care împiedică calcularea de sume cu caracter accesoriu, în sensul definiției prevăzute de art. 1 pct. 11 și 12 din Codul de procedură fiscală.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, în dezvoltarea căruia a susținut următoarele:

Executarea silită a titlurilor executorii - hotărâri judecătorești privind creanțe bugetare - se face potrivit procedurii fiscale, conform Deciziei nr. 66 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 7 decembrie 2017).

Bugetul general consolidat reprezintă ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităților administrativ- teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetul instituțiilor publice autonome, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat și din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și a căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum și ale altor entități clasificate în administrația publică, agregate, consolidate și ajustate conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 mai 2013 privind Sistemul european de conturi naționale și regionale din Uniunea Europeană (publicat în Jurnalul Oficial, seria L, nr. 174 din 26.06.2013) [Regulamentul (UE) nr. 549/2013], pentru a forma un întreg.

Potrivit art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, "Executarea silită a creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii judecătorești sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu".

Creanța datorată A.N.R.P., obiect al executării silite în dosarul organului fiscal, constă în plata unei sume de bani menționate în titlul executoriu, reprezentând un venit propriu al acesteia care se varsă în bugetul instituției publice, în raport cu dispozițiile art. 220 și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015.

În acest context, chiar dacă nu este vorba despre o creanță fiscală, așa cum s-a reținut corect, de altfel, în sentința recurată, obligația datorată instituției publice constituie o creanță bugetară, în privința executării căreia sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 207/2015, inclusiv cu privire la calculul de accesorii datorate pentru neplata la scadență a creanței bugetare principale.

În consecință, fiind în discuție încasarea unei creanțe bugetare datorate în temeiul unui raport juridic civil și stabilite printr-o hotărâre a instanței de judecată, care se face venit la bugetul consolidat al statului, executarea silită urmează să se realizeze prin intermediul organelor fiscale, ca organe de executare silită ale statului, și potrivit procedurii fiscale reglementate de Codul de procedură fiscală.

Pe lângă atribuțiile legate de administrarea creanțelor fiscale, organele fiscale au, potrivit dispozițiilor legale, și un rol secundar, ca organe de executare silită pentru creditorii bugetari.

Astfel, distinct de creanțele fiscale, organul fiscal poate recupera și creanțe bugetare, iar, conform art. 226 din Legea nr. 207/2015, executarea se va desfășura de către acesta în cazul instituțiilor publice finanțate total sau parțial de la bugetul de stat, al instituțiilor publice finanțate din venituri proprii, al instituțiilor publice finanțate integral sau parțial de la bugetul local, precum și al instituțiilor publice din subordinea unităților administrativ-teritoriale sau a subdiviziunilor acestora.

Rezultă că nu are relevanță dacă se execută creanțe bugetare sau creanțe fiscale, atât timp cât suma încasată se varsă la bugetul de stat, în ambele situații executarea silită urmând să se realizeze de către executorii fiscali menționați în art. 220 din Legea nr. 207/2015 și potrivit procedurii fiscale, așa încât nu există nicio justificare rezonabilă de a înlătura aplicarea dispozițiilor ce reglementează calculul de accesorii fiscale.

De altfel, aceste prevederi sunt în armonie cu cele ale Codului de procedură civilă, care a eliminat din competența executorilor judecătorești executarea silită a veniturilor bugetului general consolidat.

Ca urmare a transmiterii de către A.N.R.P. a hotărârii judecătorești ce reprezintă titlu executoriu, autoritatea recurentă a procedat la înregistrarea acesteia și a creanței bugetare în evidența fiscală pe plătitori, așa încât suma în litigiu este un venit al bugetului de stat, care se execută de către organele de executare din cadrul unităților subordonate A.N.A.F., potrivit regulilor din Codul de procedură fiscală, care prevăd că, pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată principale la scadență, contribuabilii datorează statului, după acel termen, dobânzi și penalități de întârziere.

Organul fiscal nu putea emite decizii de calcul al accesoriilor, întrucât creanța este civilă, și nu fiscală, nefiind aplicabile dispozițiile art. 173 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, iar titlul pus în executare în speță nu instituie o obligație în sarcina intimaților cu privire la plata unor dobânzi/penalități de întârziere, pentru a fi incidente dispozițiile art. 227 alin. (8) din același cod.

Cum titlul executoriu privește strict suma de 195.997 lei, fără alte sume suplimentare, recurenta nu putea executa în virtutea dispozițiilor art. 226 alin. (10) decât această sumă, nu și alte sume la care titlul executoriu nu se referă, iar creanța nu derivă din lege, nefiind una fiscală, lucru recunoscut de recurentă și confirmat de instanța de judecată, cu putere de lucru judecat.

În cauză, creanța principală reprezintă despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), iar recurenta ori A.N.R.P. nu deține un titlu de creanță fiscală privind suma principală, sentința civilă a Judecătoriei Sectorului 2 București neconstituind un titlu de creanță, ci un titlu executoriu între intimați și A.N.R.P. privind o creanță civilă.

Deși invocă dispozițiile art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, recurenta nu are în vedere că, în cauză, creanța principală nu este de natură fiscală, neîncadrându-se în definiția dată de dispozițiile art. 1 pct. 28 din aceeași lege.

Recurenta trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 226 alin. (1) și (3) din Codul de procedură fiscală, aplicabile în cauză.

Codul de procedură fiscală și alte legi speciale nu fac referire la posibilitatea executării unor titluri executorii în materie civilă de către organele de executare din cadrul A.N.A.F., pentru a da posibilitatea emiterii de decizii pentru accesorii la creanțe civile.

Dacă titlul executoriu ar fi instituit obligația unor dobânzi sau penalități de întârziere, fără cuantificarea acestora, recurenta avea posibilitatea calculării lor printr-un proces-verbal, potrivit art. 227 alin. (8) din Legea nr. 207/2015. Recurenta nu poate emite din proprie inițiativă titluri de creanță pentru obligații accesorii, în baza normelor de drept fiscal, în condițiile în care natura accesoriilor urmează soarta obligației principale, neputându-se transforma natura civilă a unei creanțe, în cursul executării silite, după ce 15 ani a fost vorba de o natură civilă a creanței principale. O creanță principală civilă nu poate genera obligații accesorii fiscale, accesoriile impunându-se a fi stabilite la cererea creditorului, și nu a organului de executare, în baza normelor de drept civil, și nu a celor în materie fiscală.

Codul de procedură fiscală:

Înscrierea unei despăgubiri civile în evidențele organului fiscal, ca organ de executare, nu schimbă natura creanței civile în creanță bugetară sau fiscală, iar dispozițiile art. 227 alin. (8) din Codul de procedură fiscală fac posibilă calcularea dobânzilor și penalităților de întârziere prin proces-verbal în cadrul executării titlului executoriu trimis spre executare, dacă acesta cuprinde astfel de obligații fără a fi individualizate, și nu dau posibilitatea emiterii unui titlu de creanță/executoriu din oficiu.

Natura creanței trebuie să aibă în vedere raportul juridic care a generat obligația de plată a creanței, și nu calitatea uneia dintre părți ori fondul finanțării instituției publice. Cu titlu exemplificativ, intimații menționează o hotărâre în materia drepturilor salariale între un angajat al instituției publice și instituția publică care nu are organe proprii de executare, arătând că aceasta nu poate schimba natura creanței la care se referă hotărârea doar în considerarea calității uneia dintre părți și a fondului din care s-a efectuat plata.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea acestei proceduri.

În acest sens a arătat că de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor legale menționate depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât obiectul litigiului îl constituie cererea reclamanților de anulare a deciziilor contestate, motivat de faptul că nu datorează dobânzi și penalități de întârziere, deoarece creanța principală nu este fiscală, ci civilă, și că problemele de drept enunțate sunt noi, întrucât asupra lor Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre, și nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Instanța de trimitere a început prin a invoca propria jurisprudență cu privire la aspectele ce formează obiectul sesizării, arătând că, prin Decizia nr. 1.256 din 29 mai 2018, Curtea de Apel Galați, admițând recursul formulat în cauza respectivă, a casat sentința atacată și, rejudecând, a admis în parte contestația, anulând deciziile contestate de reclamanți, în parte, în privința accesoriilor aferente sumei de 9.330,14 lei reprezentând cheltuieli de executare. Cauza avea ca obiect contestația formulată de aceiași reclamanți precum în litigiul în care a fost admisă sesizarea supusă analizei de față, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Galați - A.J.F.P. Vrancea, motivele invocate fiind, de asemenea, aceleași.

A mai arătat instanța de trimitere că pe rolul acesteia se află, în curs de soluționare a recursului, și alte dosare privind aceleași părți, în care se pun aceleași probleme de drept și în care instanța de fond a pronunțat soluții diferite (dosarele nr. 2.070/91/2017 și nr. 647/91/2018).

Pe fondul problemelor de drept invocate, completul care a formulat sesizarea a opinat că o astfel de creanță, ca cea care a generat litigiul în cauza în care a fost formulată sesizarea, este o creanță fiscală, întrucât, potrivit art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, instituțiile publice finanțate total sau parțial de la bugetul de stat, care nu au organe de executare silită proprii, cum este și cazul A.N.R.P., transmit titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea A.N.A.F., sumele astfel realizate făcându-se venit la bugetul de stat.

De asemenea a susținut instanța de trimitere, interpretarea art. 227 alin. (8), cu referire la art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, trebuie făcută în sensul că, în cadrul executării silite a titlurilor executorii de natura celui în discuție - hotărâri judecătorești privind despăgubiri civile acordate în baza Legii nr. 10/2001 unor instituții publice finanțate de la bugetul de stat - care nu cuprind obligații de plată a unor dobânzi și penalități de întârziere (ci doar obligații de restituire a unor despăgubiri), organele fiscale pot calcula și stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziții ale titlului executoriu trimis spre executare), obligații de plată accesorii, precum dobânzi și penalități de întârziere, conform dispozițiilor art. 173 alin. (1) din același cod.

În schimb, dacă în componența creanței principale sunt incluse și cheltuieli de executare, devin aplicabile prevederile art. 173 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora "Nu se datorează dobânzi și penalități de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligații fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuielile de executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum și sumele reprezentând echivalent în lei al bunurilor și sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei".

Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei mai sus menționate următoarele:

Pe lângă atribuțiile legate de administrarea creanțelor fiscale, organele fiscale au, potrivit dispozițiilor legale, și un rol secundar, ca organe de executare silită pentru creditorii bugetari.

Distinct de creanțele fiscale, organul fiscal poate recupera și creanțe bugetare, iar, conform art. 226 din Legea nr. 207/2015, executarea se va desfășura de către acesta în cazul instituțiilor publice finanțate total sau parțial de la bugetul de stat, al instituțiilor publice finanțate din venituri proprii, al instituțiilor publice finanțate integral sau parțial de la bugetul local, precum și al instituțiilor publice din subordinea unităților administrativ-teritoriale sau a subdiviziunilor acestora.

În acest fel, bugetul instituțiilor menționate nu va fi grevat de cheltuielile de executare, pe care le implică o executare prin executor judecătoresc, atât timp cât au la dispoziție această variantă lipsită de costuri și fără consecințe negative, în cazul unui control al Curții de Conturi care să vizeze eficiența, economicitatea, legalitatea și regularitatea operațiunilor desfășurate de respectiva instituție.

În consecință, nu are relevanță că se execută creanțe bugetare care se varsă la bugetul local sau creanțe bugetare care se varsă la bugetul de stat, în ambele situații executarea silită urmând să se realizeze de către executorii fiscali menționați în art. 220 din Legea nr. 207/2015.

Dispozițiile art. 226 alin. (10) și (11) din Legea nr. 207/2015 oferă soluții și pentru situația în care unitățile administrativ-teritoriale nu dispun de executori fiscali, în acest caz ele urmând să transmită titlurile executorii privind veniturile proprii spre executare silită organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală ori organelor fiscale ale unităților administrativ-teritoriale, în cadrul cărora există executori fiscali.

Argumente în susținerea acestei interpretări se regăsesc în expunerea de motive la proiectul actului normativ - Legea nr. 207/2015, unde se precizează că, la fel ca și în textul vechiului Cod de procedură fiscală (Ordonanța Guvernului nr. 92/2003), normele sale nu se aplică creanțelor rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere, petroliere și a redevențelor din contractele încheiate de Agenția Domeniilor Statului.

Pentru creanțele rezultate din raporturi juridice contractuale [spre exemplu: chirii, redevențe, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015; dividendele cuvenite statului/unităților administrativ-teritoriale ca urmare a deținerii de acțiuni la diverse societăți comerciale] sunt aplicabile prevederile dreptului comun în ceea ce privește regimul juridic, mai puțin recuperarea pe calea executării silite.

Această din urmă activitate a fost dată în competența executorilor fiscali (din Agenția Națională de Administrare Fiscală sau ai unităților administrativ-teritoriale), care efectuează executarea silită în baza titlului executoriu obținut în condițiile dreptului comun, însă după regulile corespunzătoare din Legea nr. 207/2015."

Din analiza punctelor de vedere/opiniilor exprimate de instanțe și, după caz, a hotărârilor transmise de acestea se desprind următoarele orientări:

În sprijinul acestei orientări s-a arătat că stabilirea naturii creanței trebuie să aibă în vedere natura raportului juridic care a generat obligația de plată a creanței, și nu calitatea uneia dintre părți. Hotărârea judecătorească în materie civilă nu poate fi asimilată unui titlu în materie fiscală, creanța din titlu nedevenind una fiscală, dată fiind natura legală a acestui din urmă tip de creanțe.

Organul de executare - care poate fi executorul fiscal, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 628 alin. (2) din Codul de procedură civilă - poate calcula dobânzi, nu și penalități de întârziere, iar dobânda va fi cea legală, nu cea fiscală; creanța constă în despăgubirile civile acordate eronat unor persoane particulare și hotărârea judecătorească ce stabilește obligația de restituire a acestora constituie un titlu executoriu privind venituri la bugetul general consolidat, nefiind necesar, pentru a fi pusă în executare de organele de executare fiscală, să rezulte din raporturi juridice contractuale.

S-au pronunțat, respectiv și-au exprimat opinia de principiu în acest sens, următoarele instanțe:

S-a arătat în sprijinul acestei orientări că, în raport cu definițiile creanței bugetare și ale creanței fiscale din cuprinsul art. 1 din Codul de procedură fiscală, prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigii de drept privat în materie civilă nu sunt constatate creanțe fiscale privind perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate și la rambursarea sumelor cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege, nici accesorii ale acestora, ci creanțe derivate din raporturi juridice de drept privat, civile, fiind deci exclus ca o hotărâre judecătorească civilă să fie asimilată în faza executării silite unui titlu de creanță fiscală.

S-au pronunțat, respectiv și-au exprimat opinia în acest sens, tribunalele Hunedoara, Bacău (Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 952 din 23.08.2018, definitivă), Ilfov, Teleorman, Giurgiu, Brăila (sentințele nr. 98 din 16.02.2018 și nr. 114 din 21.02.2017) și Botoșani (Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 236 din 16.03.2018);

S-a arătat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților face parte din categoria instituțiilor publice finanțate total sau parțial de la bugetul de stat și nu are organe de executare silită proprii, ceea ce înseamnă că titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat se transmit spre executare silită organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, care menționează, în partea finală, că sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat, excepție făcând cheltuielile de executare, conform art. 173 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

S-au pronunțat, respectiv și-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanțe:

În cadrul executării silite a hotărârilor judecătorești privind despăgubiri civile acordate în baza Legii nr. 10/2001, datorate unor instituții publice finanțate de la bugetul de stat, care nu cuprind obligații de plată a unor dobânzi și penalități de întârziere (ci doar obligații de restituire a unor despăgubiri), organele fiscale nu pot calcula și stabili, din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziții ale titlului executoriu trimis spre executare), obligații de plată accesorii, precum dobânzi și penalități de întârziere.

Aceasta, întrucât obligația principală are altă natură, respectiv civilă, independent de faptul că în vederea executării silite este asimilată unei creanțe bugetare. Textul art. 227 alin. (8) din Codul de procedură fiscală face referire la creanțe fiscale accesorii, or, față de distincția între creanțe fiscale și creanțe bugetare se impune a se limita dreptul organului fiscal de a calcula creanțe fiscale accesorii doar la ipotezele în care creanța principală este fiscală.

Neexecutarea la termen a unor creanțe civile (asimilate unor creanțe bugetare doar în faza executării silite) dă dreptul la recuperarea prejudiciului prin acordarea dobânzii legale penalizatoare, această măsură fiind una ulterioară și de competența instanței de judecată, întrucât obligația principală a fost stabilită pe cale judiciară și tot pe această cale urmează să fie stabilite și obligațiile accesorii.

S-au pronunțat, respectiv și-au exprimat opinia de principiu în acest sens, următoarele instanțe:

S-a arătat, în această opinie, că, fiind venit la bugetul de stat care se execută de către organele de executare din cadrul unităților subordonate Agenției Naționale de Administrare Fiscală, creanța principală este purtătoare de accesorii - dobânzi și penalități de întârziere, în caz de neachitare la scadență de către debitor, potrivit art. 173 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

S-au pronunțat, respectiv și-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanțe:

Pronunțându-se asupra constituționalității dispozițiilor art. 142 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 92/2003), care au fost preluate în art. 227 alin. (8) din Legea nr. 207/2015, instanța de contencios constituțional a statuat că acestea sunt conforme Legii fundamentale, reținând următoarele:

Prin Adresa nr. 14/C/53/III-5/2019 din 14.01.2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, față de dispozițiile art. 519 din același cod, sunt întrunite condițiile pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, pe fondul problemelor de drept supuse dezbaterii fiind propusă următoarea soluție:

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorii- raportori și chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Aceste condiții de admisibilitate sunt întrunite în legătură cu sesizarea analizată.

Astfel, se constată că litigiul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de judecată, titularul sesizării (Curtea de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal), învestit cu calea de atac a recursului, urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 281 din Legea nr. 207/2015, art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) și art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

De asemenea, cauza care face obiectul judecății în recurs se află în competența legală a unui complet de judecată al Curții de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal, învestit să o soluționeze; litigiul are ca obiect o cerere de anulare a deciziilor A.J.F.P. Vrancea - D.G.R.F.P. Galați, prin care se calculează dobânzi și penalități în procedura de executare silită fiscală, ceea ce conferă competență curții de apel să judece în ultimă instanță.

Este îndeplinită și condiția referitoare la relația dintre dezlegarea dată chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, constituie o critică principală în calea de atac a recursului modalitatea în care prima instanță a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și (3) și art. 227 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, prin referire la art. 226 alin. (10) din același cod, în legătură cu natura creanței (a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească în materie civilă, pronunțată în favoarea unei instituții publice finanțate de la bugetul de stat, precum A.N.R.P.), precum și cu împrejurarea dacă, în cadrul executării silite a unor asemenea titluri executorii - hotărâri judecătorești care privesc restituirea unor despăgubiri acordate în baza Legii nr. 10/2001 și care nu cuprind obligații de plată a unor dobânzi și penalități de întârziere (ci doar obligația de restituire a despăgubirilor), organele fiscale pot stabili și calcula din oficiu, prin titluri executorii fiscale, obligații de plată accesorii, precum dobânzi și penalități de întârziere.

Totodată, se constată a fi îndeplinită și cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate. Astfel, legislația care a suscitat interpretări diferite este relativ recentă, iar examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o practică unitară și constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei jurisprudențe neunitare.

Problema de drept ce se solicită a fi dezlegată are un caracter real și serios, opiniile divergente în materie, întemeiate pe argumente derivând din interpretarea coroborată a acelorași texte de lege, conferind chestiunii litigioase un grad suficient de mare de dificultate.

Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Analizând îndeplinirea acestei condiții, se constată că, în legătură cu interpretarea dispozițiilor art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunțat prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, însă exclusiv din perspectiva competenței executorilor fiscali, ca organe de executare silită ale statului în ceea ce privește executarea silită a titlurilor executorii - hotărâri judecătorești privind creanțe bugetare datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, un aspect distinct de cel ce constituie obiect al prezentei sesizări.

În concluzie, se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra problemelor de drept ce constituie obiect al sesizării.

Rezultă deci că sesizarea întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât se impune a se da eficiență mecanismului de unificare reprezentat de pronunțarea unei hotărâri prealabile, în vederea atingerii dezideratului acestei instituții procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluționării diferite a unei chestiuni de drept de către instanțele judecătorești (control a priori), determinând și efectul asigurării securității raporturilor juridice.

Sesizarea îndeplinește și cerințele art. 520 din Codul de procedură civilă, conținând și argumentele care susțin admisibilitatea sa, punctul de vedere al instanței și al părților asupra acesteia.

Sesizarea pune în discuție interpreta